Litigiu privind funcționarii publici (legea nr.188/1999) . Decizia 130/2008. Curtea de Apel Tg Mures
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TÂRGU MUREȘ
SECȚIA COMERCIALĂ, DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr-
DECIZIA nr. 130/
Ședința publică din 12 Februarie 2008
Completul compus din:
- Președinte
- - Judecător
- Judecător
Grefier -
Pe rol judecarea recursului formulat de OJPC-INSPECTORATUL REGIONAL PENTRU PROTECȚIA CONSUMATORILOR M, cu sediul în Târgu-M-, împotriva sentinței nr. 2744/31.10.2007 a Tribunalului Harghita, pronunțată în dosarul nr-.
La apelul nominal făcut în ședința publică nu s-au prezentat părțile, respectiv pârâtului-recurent Inspectoratul Regional Pentru Protecția Consumatorilor M, a pârâtului-intimat Oficiul Județean Pentru Protecția Consumatorilor H și reclamantul-intimat.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, constatându-se că recursul este declarat și motivat în termenul procedural, fiind timbrat cu o taxă judiciară de timbru în sumă de 2,00 lei și a unui timbru judiciar de 0,15 lei.
Reclamantul-intimat a depus întâmpinare la data de 25 ianuarie 2008.
Instanța invocă din oficiu excepția prescripției dreptului la acțiune, pentru pretențiile reclamantului referitor la perioada cuprinsă între 2001 - 2003, unind această excepție cu fondul cauzei.
În raport de actele existente la dosar și față de împrejurarea că ambele părți au solicitat judecarea cauzei și în lipsă, potrivit art. 242 alin. 2 din Codul d e procedură civilă, instanța reține cauza în pronunțare.
CURTEA,
Prin sentința nr. 2744/31 octombrie 2007 Tribunalului Harghita - Secția civilă, s-a admis acțiunea înaintată de reclamantul, formulată în contradictoriu cu pârâții H și INSPECTORATUL REGIONAL PENTRU PROTECȚIA CONSUMATORILOR M, aceștia fiind obligați la plata drepturilor salariale reprezentând primă de vacanță pentru perioada 2001 - 2006, sumă actualizată cu coeficientul de inflație de la 1 ianuarie 2007, până la efectuarea plății.
Pentru a pronunța în acest sens, instanța de fond a reținut, în considerentele hotărârii atacate, următoarele:
Prin cererea introductivă de instanță reclamantul a solicitat, în contradictoriu cu pârâții, obligarea acestora din urmă la plata primei de vacanță, cu rata inflației până în momentul plății, motivând că în raport de dispozițiile Legii nr. 188/1999, avea dreptul la o primă de concediu egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu, dar că acest drept a fost suspendat prin acte normative succesive, susținând că prin aceste acte normative acest drept a fost încălcat. S-a mai arătat că acest drept este un drept salarial suplimentar consacrat de norma constituțională, aferent raportului de muncă, și că acesta nu a fost înlăturat ca urmare a abrogării actului normativ prin care a fost acordat.
Instanța de fond reține că într-adevăr acest drept a fost suspendat prin Legea nr. 507/2003, Legea nr. 511/2004 și art. 5 alin. 5 din Legea nr. 379/2005, însă aceste suspendări, susține prima instanță, contravin dispozițiilor constituționale, respectiv art. 41și 53 din Constituție.
Or, argumentează instanța de fond, dreptul la prima de vacanță constituie un drept de remunerare a muncii care face parte din conținutul complex al dreptului fundamental la muncă; ca atare, potrivit art. 53 din Constituție acest drept nu poate fi restrâns în mod discriminatoriu și contrar echității impuse de o societate democratică.
Instanța de fond mai reține că suspendarea contravine și dispozițiilor art. 16 alin. 1 din Constituție, precum și art. 15 alin. 2 din Constituție, deoarece aceste măsuri legale sunt retroactive, suspendând retroactiv un drept câștigat sub imperiul Legii nr. 188/1999.
Față de această hotărâre a declarat, în termen, recurs pârâtul INSPECTORATUL REGIONAL PENTRU PROTECȚIA CONSUMATORILOR M, criticând hotărârea atacată ca nelegală, prin prisma disp. art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, susținând în esență că, aplicarea legilor bugetului de stat a dus la suspendarea acestui drept ca indemnizația de concediu, și că pârâtele nu au făcut decât să aplice aceste prevederi legale, neputând să încalce dispozițiile acestora. S-a mai arătat că dispozițiile referitoare la această suspendare sunt permise de legea nr. 24/2000 privind Normele de tehnică legislativă, și că, în aceeași ordine de idei, drepturile solicitate au fost doar suspendate și nicidecum anulate.
Prin întâmpinare, reclamantul a solicitat respingerea recursului, susținând ca acesta are calitatea de funcționar public, ceea ce îi conferă dreptul la o primă de concediu, potrivit art. 34 alin. 2 din Legea nr. 188/1999, și că măsura suspendării dispusă prin actele normative precitate este nelegală, în condițiile în care aduce atingere conținutului dreptului la muncă, cu toate consecințele pecuniare ce decurg din acesta.
Examinând hotărârea atacată prin prisma acestor considerente, precum și din oficiu, potrivit art. 304 ind.1 Cod procedură civilă, Curtea constată următoarele:
Ministerul Finanțelor Publice are un rol bine determinat în elaborarea și aprobarea bugetului de stat anual, buget în care sunt prevăzute propunerile de cheltuieli detaliate ale ordonatorilor principali de credite (art. 16 și art. 28 lit. e din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice).
Cu alte cuvinte, Ministerul Finanțelor Publice poate să respingă propunerile de buget ale ordonatorilor principali de credite, în cazul de față Ministerul Administrației și Internelor.
Din acest punct de vedere, instanța constată că Ministerul Finanțelor Publice, din această perspectivă, poate avea calitate procesuală pasivă în raport cu obligațiile sale legale prevăzute de art. 16 și 28 lit. e din Legea nr. 500/2002 și, ca atare, poate fi obligat la prevederea (și acceptarea propunerilor făcute de ordonatorii principali de credite) în bugetul anual sau în rectificările bugetare, care se adoptă de asemenea prin lege la propunerea și fundamentarea făcută de Ministerul Finanțelor Publice, a acestor sume ce concretizează drepturile solicitate de reclamant.
În ce privește fondul cauzei, instanța constată că art. 91 din Legea nr. 188/1999, text introdus prin Legea nr. 251/2006, prevede că "Cauzele care au ca obiect raportul de serviciu al funcționarului public sunt de competenta instanțelor de contencios administrativ, cu excepția situațiilor pentru care este stabilită expres prin lege competenta altor instanțe."Fiind o normă de procedură ea se aplică de la data intrării în vigoare a legii, chiar dacă are în vedere raporturi juridice substanțiale născute anterior Legii nr. 251/2006.
Așadar, din textul mai sus arătat rezultă că orice litigiu ce are ca obiect raportul de serviciu al funcționarului public cade în competența de soluționare a instanței de contencios administrativ, ceea ce este și cazul litigiului de față, întrucât dreptul prevăzut la art. 34 alin. 2 din Legea nr. 188/1999 (în redactarea actului de la data formulării acțiunii) intră în definiția largă dată raportului de serviciu de art. 1 alin. 1 din Legea nr. 188/1999.
În al doilea rând, în măsura în care instanța competentă este cea de contencios administrativ, evident că instanța, sesizată cu un astfel de litigiu, este datoare să verifice dacă sunt îndeplinite toate condițiile prevăzute de actul normativ cadru în materia contenciosului administrativ, respectiv Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.
În acest sens, instanța este obligată să verifice dacă acțiunea a fost introdusă în termenele legale prevăzute de art. 11 din Legea nr. 554/2004, ceea ce înseamnă că trebuie să verifice dacă reclamantul a formulat plângere prealabilă, dacă există un refuz de soluționare de către pârâți a cererii reclamantului adresată acestora, ori cererea acestora adresată acelorași pârâți nu a fost soluționată în termenul legal.
Astfel, pe fondul cauzei, instanța constată că reclamantul ar fi trebuit să urmeze procedura grațioasă, așa cum este ea prevăzută de Legea nr. 554/2004 și la care face trimitere art. 91 din Legea nr. 188/1999.
Curtea de APEL TÂRGU MUREȘa hotărât, în cazuri similare (în acest sens sunt deciziile nr. 845/R/13.09.2007, nr. 901/R/27.09.2007, nr. 976/R/11.10.2007, nr. 979/R/11.10.2007 și nr. 985/R/11.10.2007, toate ale Curții de APEL TÂRGU MUREȘ ), în sensul recunoașterii drepturilor bănești în raport cu care au fost formulate acțiunile introductive de instanță, prin respingerea recursurilor formulate în cauză. În aceste cauze instanța de recurs nu a considerat necesar a invoca neparcurgerea procedurii administrative prealabile, potrivit art. 7 din Legea nr. 554/2004.
Din această perspectivă, deși consideră că în raport cu dispozițiile art. 91 din Legea nr. 188/1999 ce face trimitere la Legea nr. 554/2004, în întregul ei și nu selectiv, ar fi trebuit parcursă procedura administrativă, instanța de recurs ținând cont că în situații similare (relevate în deciziile mai sus-amintite) funcționarii publici nu au fost obligați să parcurgă procedura administrativă prealabilă, constată că sunt aplicabile dispozițiile art. 1 paragraf 1 din Protocolul 12 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale.
Fără îndoială că este vorba, în cazul de față, de "orice altă situație" dacă s-ar impune reclamantului să urmeze procedura prealabilă administrativă, în sensul că ar fi într-o situație discriminatorie în raport cu ceilalți funcționari publici cărora, în situații similare, nu li s-a impus o obligație suplimentară, cea de a urma procedura prealabilă administrativă.
În al doilea rând, s-ar aduce atingere și dreptului consacrat de art. 6 paragraf 1 din Convenție, ce prevede dreptul la un proces echitabil, în sensul că dacă s-ar constata prematuritatea acțiunii introductive de instanță prin neparcurgerea procedurii prealabile ar fi blocat accesul intimaților de a avea acces la justiție, aceasta, desigur, din perspectiva principiului non-discriminării prevăzut de art. 1 paragraf 1 din Protocolul 12 al Convenției.
Așadar, instanța de recurs va cerceta motivul de recurs invocat pe recurentă referitor la fondul cauzei și, din acest punct de vedere, este în acord cu instanța de fond, în sensul că actele normative prin care au fost suspendate drepturile acordate (și care nu mai sunt în vigoare, astfel că instanța poate constata neconstituționalitatea acestora, din moment ce Legea nr. 47/1992 la art. 29 alin. 1 face referire la o lege în vigoare) nu sunt în acord cu dispozițiile art. 41 alin. 2 și art. 53 din Constituția României.
Astfel, dreptul bănesc, la care se face referire în acțiunea introductivă, a fost prevăzut de legiuitor cu intenția clară de a fi acordat. Cu alte cuvinte, aceste dispoziții au fost prevăzute ca atare în actul normativ pentru a fi puse în aplicare. Or, prin restrângerea nejustificată a dreptului, prin actele normative succesive de suspendare a efectelor dispoziției prin care se acordă drepturile bănești, se înfrâng dispozițiile art. 53 din Constituție, care prevăd că "Exercițiul unor drepturi sau al unor libertăți poate fi restrâns numai prin lege și numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securității naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și a libertăților cetățenilor; desfășurarea instrucției penale; prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav."Legiuitorul, prin suspendarea nejustificată și neargumentată în nici un fel a drepturilor salariale, s-a comportat arbitrar, vătămând drepturile intimaților la protecție socială, această din ultimă noțiune fiind explicată și prevăzută de art. 41 alin. 2 din Constituție.
Pe de altă parte, instanța constată ca drepturile bănești au fost acordate reclamantului cu încălcarea dispozițiilor privind prescripția extinctivă, prevederi care au fost nesocotite în prezenta cauză. Astfel, prima instanță era obligată să verifice dacă pretențiile solicitate de reclamant pot fi acordate, în raport de perioada de referință, dar și termenul general de prescripție de 3 ani instituit de legiuitor prin Decretul Lege nr. 167/1958. În aceste condiții este lesne de observat, că în raport de data introducerii acțiunii, respectiv 31 august 2007, drepturile bănești aferente perioadei 2001 - 2003 sunt prescrise, neputând fi așadar cerute pe calea acțiunii formulate în prezenta cauză. În consecință, este de observat că recursul promovat în cauză este neîntemeiat, urmând ca potrivit disp. art. 312 alin. 1, 3 Cod procedură civilă Curtea să admită recursul promovat în cauză, să modifice în parte hotărârea atacată, în sensul că admite în parte acțiunea introductivă, respingând ca prescrise drepturile bănești pentru perioada 2001 - 2003 urmând a menține însă celelalte dispoziții din sentința atacată, ca legale și temeinice.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de OJPC-INSPECTORATUL REGIONAL PENTRU PROTECȚIA CONSUMATORILOR M, cu sediul în Târgu-M-, împotriva sentinței nr. 2744/31.10.2007 a Tribunalului Harghita, și în consecință:
Modifică în parte hotărârea atacată, în sensul că admite în parte acțiunea, respingând ca prescrise pretențiile pentru perioada 2001-2003. Menține celelalte dispoziții din sentința atacată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, la 12 Februarie 2008.
PREȘEDINTE: Nemenționat | Judecător, - | Judecător, |
Grefier, |
Red.
Dact. Sz.
3 martie 2008
3 exemplare
Jud.fond.
Președinte:NemenționatJudecători:Nemenționat
