Litigiu privind funcționarii publici (legea nr.188/1999) . Decizia 135/2010. Curtea de Apel Craiova
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CRAIOVA
SECȚIA contencios ADMINISTRATIV SI FISCAL
DECIZIE Nr. 135
Ședința publică de la 21 Ianuarie 2010
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Teodora Bănescu
JUDECĂTOR 2: Carmina Mitru
JUDECĂTOR 3: Magdalena Fănuță
Grefier - -
S-a luat în examinare contestația în anulare formulată de contestatorii G și, împotriva deciziei nr.4059 din data de 15 octombrie 2009, pronunțată de Curtea de APEL CRAIOVA în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații O în nume propriu și pentru Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Finanțelor Publice în nume propriu și pentru Direcția Generală A Finanțelor Publice
La apelul nominal făcut în ședința publică au lipsit contestatorii G și și intimații O în nume propriu și pentru Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Finanțelor Publice în nume propriu și pentru Direcția Generală A Finanțelor Publice
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, după care:
Instanța, constatând cauza în stare de judecată, o reține spre soluționare.
CURTEA
Asupra contestației de față,
Prin decizia nr.4059 din data de 15 octombrie 2009, Curtea de APEL CRAIOVAa admis recursul formulat de pârâții O ÎN ȘI PENTRU MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE și MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE ÎN ȘI PENTRU DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE O împotriva sentinței numărul 218 din 11.03.2009, pronunțată de Tribunalul O l t, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimatul reclamant G și intimatul intervenient în nume propriu.
A modificat sentința în sensul că a respins acțiunea și cererea de intervenție.
Pentru a pronunța această soluție instanța a reținut că reclamantul are calitatea de funcționar public, fiind salarizată în raport de dispozițiile Legii nr. 188/1999 rep. prin Statutul funcționarilor publici, OUG 92/2004, OG 2/2006 și OG 6/2007 modificată prin OG 9/2008.
Dispozițiile art. 31 alin. 1 din 188/1999 rep. stabilesc în mod generic compunerea salariului la care este îndreptățit funcționarul public, arătând că acesta include salariul de bază, sporul de vechime în muncă, suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare.
În privința ultimelor două componente, prin art. 44 din OUG 92/2004 și art. 48 din OG 2/2006 s-a dispus suspendarea succesivă a acestora, suspendare ce a operat până la intrarea în vigoare a OG 6/2007 act normativ care nu a mai preluat dispozițiile legale anterioare ce privesc suspendarea suplimentului postului și suplimentului corespunzător treptei de salarizare.
În acest context legal, se pune problema aplicării dispozițiilor art. 31 alin. 1 din 188/1999 rep. la calculul salariului cuvenit funcționarilor publici.
Astfel, s-a apreciat că Statutul funcționarilor publici reglementează în mod generic funcția publică, evoluția carierei funcționarilor publici, drepturile și îndatoririle acestora, context în care definește structura salariului cuvenit funcționarilor fără să stabilească, în concret, modalitatea de calcul a acestuia.
Faptul că, alin. 3 al art. 31 din 188/1999 stabilește că salarizarea funcționarilor publici se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilitatea sistemului unitar de salarizare pentru funcționarii publici, determină instanța să aprecieze că, în concret, modalitatea de stabilire a salariului funcționarilor se realizează prin lege organică în raport de cadrul legal general stabilit de Statut.
Mai mult decât atât, Statutul nu prevede criterii concrete de determinare a drepturilor bănești solicitate, procentul de 25% indicat de reclamantă în petitul cererii lor fiind fără susținere legală.
Aceste aspecte conduc la concluzia că Statutul funcționarilor publici, prin art. 31 alin. 1 stabilește cadrul general al salarizării funcționarilor publici, urmând ca determinarea concretă a drepturilor salariale să fie stabilită ulterior.
În atare situație, reclamantul este în imposibilitate de a realiza prin intermediul instanței o creanță al cărei cuantum nu este stabilit de lege pentru a putea fi determinat sau determinabil, iar recunoașterea vocației generale la acordarea drepturilor solicitate ar lipsi hotărârea judecătorească de scopul său final - punerea în executare, și pe de altă parte o eventuală cuantificare de către instanță în raport cu diverse criterii ar reprezenta o nesocotire a dispozițiilor art. 147 alin. 4 din Constituia României, conform căruia deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii și au putere pentru viitor, începând cu data publicării acestora.
În acest sens, prin Decizia nr.820/3 iulie 2008 publicată în Of. 537/16.07.2008, Curtea Constituțională a arătat că dispozițiile art.1, 2 (alin. 3) și art. 27 alin. 1 din OG 137/2000 R privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare sunt neconstituționale în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
Nu a putut fi reținută susținerea reclamantului privind faptul că drepturile solicitate constituie "un bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Instanța Europeană a decis în jurisprudența sa că atât timp cât acțiunile reclamanților se află "pendinte" pe rolul jurisdicțiilor interne, acestea nu făceau să se nască nici un drept de creanță, ci numai eventualitatea dobândirii unei asemenea creanțe. Astfel, s-a stabilit cu valoare de principiu că "o creanță nu poate fi considerată "bun" în sensul art. 1 din Protocolul 1, decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat" (decizia din 18 octombrie 2002, - și alții contra Spaniei).
Prin urmare, creanța invocată de reclamant nefiind constatată printr-o hotărâre irevocabilă, nu beneficiază de protecția art. 1 din Protocolul l la CEDO.
În același sens este și jurisprudența constantă a Înaltei Curți de Casație și Justiție ce asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești potrivit art. 18 alin. 2 din Legea 304/2004 (soluția de principiu pentru unificarea practicii adoptată la data de 6 aprilie 2009).
Astfel, deși jurisprudența Curții de APEL CRAIOVA în această materie a fost contrară soluției adoptate în prezenta cauză, necesitatea schimbării acesteia s-a impus atât prin prisma dispozițiilor art. 18 alin. 2 din Legea 304/2004 cât și a jurisprudenței CEDO, care în Hotărârea din 6 decembrie 2007, pronunțată în cauza Beian împotriva României a statuat că "divergențele de jurisprudență constituie, prin natură, consecința inerentă a oricărui sistem judiciar care se bazează pe un ansamblu de instanțe de fond având autoritate asupra competenței lor teritoriale. Cu toate acestea, rolul unei instanțe supreme este tocmai acela de a reglementa aceste contradicții ale jurisprudenței".
În raport de aspectele analizate, se apreciază că reclamantul nu a făcut dovada că drepturile solicitate constituie o creanță certă, lichidă și exigibilă împotriva pârâtei.
Împotriva acestei decizii a formulat contestație în anulare contestatorii G și, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Contestatorii arată că practica judiciară a Curții de APEL CRAIOVA, legată de interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art.31 alin.1 lit.c) și d) din Legea nr.188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, urma să fie modificată numai după pronunțarea unei decizii din partea ICCJ, decizie care nu a fost emisă nici până la data actuală.
Mai precizează că prin aplicarea eronată și modificarea anticipată a practicii judiciare, instanța de recurs a pronunțat o sentință ilegală și netemeinică, prin abdicarea de la orice norme de drept, în contradictoriu cu practica aplicată în dosarele soluționate anterior, creându-se prejudicii substanțiale, prin promovarea discriminării și aplicarea diferențiată, a practicii, fără a exista o bază legală în acest sens.
Intimata Oaf ormulat întâmpinare prin care invocă inadmisibilitatea contestației în anulare, arătând că contestatorii și-au întemeiat contestația în anulare pe dispozițiile art.317-321 din Codul d e procedură, neindicând în concret care dintre tezele prevăzute de aceste texte legale sunt incidente în cauză, motiv pentru care solicită respingerea contestației ca inadmisibilă.
Analizând excepția inadmisibilității invocată de intimată prin întâmpinare, Curtea o apreciază ca întemeiată, din următoarele motive:
Contestatorul a indicat în mod generic temeiul de drept al cererii, invocând dispozițiile art.317-321 cod pr.civilă, articole ce reglementează întreaga procedură a contestației în anulare.
Calea extraordinară de atac a contestației în anulare este admisibilă numai în ipotezele strict reglementate de lege, situații care nu se regăsesc în motivele de fapt expuse de contestator.
Astfel, art.317 al.1 Cod pr.civ. stabilește două ipoteze de admisibilitate a contestației, respectiv când procedura de chemare a părții pentru ziua când s-a judecat pricina nu a fost îndeplinită potrivit cu cerințele legii și a doua situație, când hotărârea a fost dată de judecători cu încălcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență. Art.318 al.1 Cod pr.civ. stabilește o situație excepțională de admisibilitate a contestației în anulare având ca obiect hotărârile instanțelor de recurs, care pot fi atacate când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau casare.
Contestatorul, în cuprinsul cererii sale, nu invocă nici unul din aceste motive, strict și limitativ prevăzute de lege pentru promovarea contestației în anulare. Argumentându-și în fapt contestația, invocă aplicarea eronată și modificarea anticipată a practicii judiciare a Curții de APEL CRAIOVA, anterior soluționării recursului în interesul legii promovat de procurorul general cu privire la interpretarea și aplicarea unitară a art.31 alin.1 lit.c și d din Legea 188/1999. Se mai arată că procedându-se în această modalitate, instanța a pronunțat o sentință ilegală, în contradictoriu cu practica judiciară din dosarele soluționate anterior.
Aspectele invocate nu se circumscriu motivelor contestației în anulare, motivele invocate privind schimbarea practicii judiciare în materia aplicării legii 188/1999. În acest context, contestația în anulare este inadmisibilă, întrucât motivele invocate nu se încadrează în cele stabilite de art.317-318 Cod pr.civilă, urmând a respinge cererea din aceste considerente.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge contestația formulată de contestatorii G și, împotriva deciziei nr.4059 din data de 15 octombrie 2009, pronunțată de Curtea de APEL CRAIOVA în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații O în nume propriu și pentru Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Finanțelor Publice în nume propriu și pentru Direcția Generală A Finanțelor Publice
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de la 21 Ianuarie 2010
Președinte, - - | Judecător, - - | Judecător, - - |
Grefier, - - |
Red.
2 ex./02.02.2010
Președinte:Teodora BănescuJudecători:Teodora Bănescu, Carmina Mitru, Magdalena Fănuță
