Litigiu privind funcționarii publici (legea nr.188/1999) . Decizia 1505/2009. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA Operator 2928
SECȚIA contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DOSAR NR- - 23.07.2009
DECIZIA CIVILĂ NR.1505
ȘEDINȚA PUBLICĂ DIN 03.12.2009
PREȘEDINTE: Răzvan Pătru
JUDECĂTOR 2: Diana Duma
JUDECĂTOR 3: Maria Belicariu
GREFIER:- -
S-au luat în examinare recursurile formulate de reclamanții, și și de pârâții Parchetul de pe lângă Curtea de APEL TIMIȘOARA și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de APEL TIMIȘOARA și Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad, împotriva sentinței civile nr.758/12.05.2009, pronunțată în dosarul nr-, al Tribunalului Arad, în contradictoriu cu pârâtul - intimat Ministerul Economiei și Finanțelor și chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice, având ca obiect litigiu privind funcționarii publici.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă reclamanții - recurenți și, lipsă fiind celelalte părți.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care se constată că s-a depus la dosar prin registratura instanței, la data de 30.11.2009 punct de vedere din partea reclamanților - recurenți și practică judiciară constând în hotărâri judecătorești.
Nemaifiind alte cereri de formulat, probe de administrat sau excepții de invocat, instanța constată încheiată cercetarea judecătorească și acordă cuvântul pentru dezbateri.
Reclamanții - recurenți și solicită admiterea recursului declarat de reclamanți și respingerea recursurilor formulate de către pârâți, fără cheltuieli de judecată.
CURTEA
Deliberând asupra recursurilor de față, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată la Tribunalul Arad la data de 9 martie 2009sub nr-, reclamanții, și, au chemat în judecată pe pârâții Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de APEL TIMIȘOARA, Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad, Ministerul Economiei și Finanțelor, și au cerut să fie obligați pârâții să le plătească drepturile salariale reprezentând suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare conform art.31 alin.1 lit. c) - d) din Legea nr.188/1999, republicată, de 25% din salarul de bază fiecare spor, actualizat cu rata inflației până la data plății efective după cum urmează: începând cu data de 23.11.2004 până la zi; începând cu data de 16.04.2008 până la zi; începând cu data de 25.04.2008 până la zi; începând cu data de 23.11.2004, până la data de 01.06.2008, și să efectueze cuvenitele mențiuni în Carnetul de muncă al reclamanților, conform Decretului nr.92/1976.
În motivarea acțiunii reclamanții au arătat că au calitatea de funcționari publici în cadrul instituției pârâte și în această calitate au dreptul conform art.31 alin.1 lit. c) și d) din Legea nr.188/1999 la un salariu în care să fie cuprins suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare dar prin acte normative succesive în perioada 2004 - 2006 aceste dispoziții (cuprinse anterior republicării Legii nr.188/1999 în art.29 alin.1 lit. c) și d) au fost suspendate, reintrând în vigoare potrivit art. XIII din Legea nr.251/2006 pentru modificarea și completarea Legii nr.188/1999 la data de 01.01.2007.
Cum pârâtul nici după această data nu a intenționat să achite aceste drepturi, care reprezintă parte a salarului prevăzut de lege, reclamanții au considerat că sunt îndreptățiți la plata acestor drepturi, drepturi la care nu se poate renunța și nici nu pot fi limitate raportat la prevederile art.38 și 39 alin.1, lit. d) din Legea nr.53/2003 Codul Muncii.
Prin întâmpinarea formulată, pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a solicitat respingerea acțiunii reclamanților ca nefondată. A arătat că reclamanții sunt funcționari publici ai instituției pârâte iar drepturile salariale pe care le pretind nu au fost acordate pentru că prevederile referitoare la acestea au fost suspendate prin Pârâtul OUG invocă excepția inadmisibilității acțiunii în raport cu dispozițiile art.30 din nr.OUG92/2004.
Parchetul de pe lângă Curtea de APEL TIMIȘOARA prin întâmpinare a invocat excepția necompetenței materiale de soluționare a cauzei de către Tribunalul Arad, inadmisibilitatea acțiunii reclamanților și prescripția dreptului la acțiune. A arătat că, potrivit cererii de chemare în judecată, obiectul cererii îl reprezintă despăgubiri bănești și repararea prejudiciului creat prin neplata celor solicitate.
Referitor la excepția inadmisibilității, pârâtul a solicitat admiterea excepției; arătând că reclamanții nu au uzat de prevederile art.1 și art.7 din Legea nr.554/2004, considerând că reclamanții aveau obligația de a efectua procedura prealabilă în solicitarea dreptului pretins.
Cu privire la excepția prescripției, pârâtul a solicitat admiterea acesteia, cu motivarea că dreptul la acțiune al reclamanților se stinge prin prescripție iar potrivit art.3 din același act normativ, termenul de prescripție este de 3 ani.
Pârâtul Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Aas olicitat respingerea acțiunii reclamanților. A invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive, cu motivarea că nu este ordonator principal de credite și nu poate fi obligat la plata pentru salariații altor instituții.
Prin sentința civilă nr.758/12.05.2009 pronunțată în dosarul nr-, Tribunalul Arada admis în parte acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamanții, și în contradictoriu cu pârâții Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de APEL TIMIȘOARA, Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad și în consecință:
A obligat pârâții să plătească reclamanților despăgubiri reprezentând drepturi salariale neacordate, respectiv suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare după cum urmează: începând cu data de 23.11.2004 până la zi; începând cu data de 16.04.2008 până la zi; începând cu data de 25.04.2008 până la zi; începând cu data de 23.11.2004, până la data de 01.06.2008, sporuri ce se vor actualiza cu indicele de inflație de la data scadenței până la data plății efective și să efectueze cuvenitele mențiuni în Carnetul de muncă al reclamanților, conform Decretului nr.92/1976.
A respins capătul de cerere privind plata acestor drepturi începând cu data pronunțării hotărârii și în continuare.
A respins acțiunea cu privire la cuantumul suplimentelor de 25% pentru fiecare, din salariul de bază.
A respins cererea de chemare în garanție formulată de pârâți față de chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice, fără cheltuieli de judecată.
Din actele dosarului instanța a reținut că reclamanții sunt funcționari publici în cadrul pârâtului Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad și au formulat prezenta acțiune întrucât începând cu 23.11.2004 până în prezent nu au beneficiat de drepturile salariale la care aveau dreptul potrivit art.31 alin.1 lit. c) și d) din Legea nr.188/1999.
Examinând cu prioritate în condițiile art.137 Cod procedură civilă excepțiile invocate instanță a constatat că:
Cu privire la excepția necompetenței materiale a Tribunalului Arad invocată de pârâți motivat de faptul că obiectul cererilor privind despăgubirile bănești și repararea prejudiciului revin spre competentă soluționare judecătoriei, instanța a reținut ca nefondată excepția invocată, aceasta fiind respinsă.
Potrivit art.10 din Legea nr.554/2004 instanța de contencios administrativ are competența materială de a stabili dacă reclamanții sunt îndreptățiți sau nu la plata celor două suplimente solicitate, aceste drepturi fiind parte integrantă a drepturilor salariale ale reclamanților ca și funcționari publici, litigiile dintre funcționarii publici și autoritățile publice având ca obiect plata drepturilor salariale ce rezultă din raporturile de serviciu ale funcționarilor publici sunt de competența materială a instanței de contencios administrativ.
Excepția inadmisibilității acțiunii invocată de către pârâți pe considerentul neîndeplinirii procedurii prealabile prevăzute de art.7 din legea contenciosului administrativ este de asemenea neîntemeiată și a fost respinsă.
În speță, reclamanții nu solicită anularea vreunui act administrativ emis de autoritate publică, situație în care se impune procedura prealabilă reglementată de art.7 din legea contenciosului administrativ, obiectul acțiunii vizând drepturile salariale izvorâte din raporturile de serviciu ale reclamanților funcționari publici, parcurgerea procedurii prealabile nefiind o condiție de exercitare a dreptului la acțiune.
Excepția inadmisibilității cererii de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice este întemeiată și a fost admisă având în vedere că între reclamanți și Ministerul Finanțelor Publice nu există nici o obligație în garanție, nu are calitate procesual pasivă în prezenta cauză și nu poate fi obligat la plată pentru salariații altor instituții publice.
După cum și excepția prescripției extinctive invocată de către pârâți instanța a găsit-o neîntemeiată, fiind respinsă și aceasta.
Potrivit art.29 alin.1 din Legea nr.188/1999 (după republicarea legii devenind art.31 alin.1) "pentru activitatea desfășurată funcționarii publici au dreptul la un salariu cuprins din: a) salariu de bază; b) sporul pentru vechime în muncă; c) suplimentul postului; d) suplimentul corespunzător treptei de salarizare".
Aplicarea dispozițiilor art.29 alin.1 lit. c) și d) au fost suspendate în perioada 01.01.2004 - 30.12.2006 în baza art.44 din nr.OUG92/2004 și art.48 din nr.OG2/2006 aprobat cu modificări și completări prin Legea nr.417/2006.
Prin Legea nr.251/2006, art.13, pentru modificare și completarea Legea nr.188/1999, prevederile art.29 alin.1 lit. c) și d) au reintrat în vigoare începând cu data de 01.01.2007.
Succesiunea în timp a actelor normative la care s-a făcut referire impune deci să se rețină că dreptul la plata sporului reprezentând, suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare, a fost introdus prin art.29 alin.1 lit. c) și d) din Legea nr.188/1999 și a produs efecte de la data de 01.01.2004 iar suspendarea exercițiului dreptului nu echivalează cu însăși înlăturarea lui, cât timp prin nici o dispoziție legală nu i-a înlăturat existența pentru anii 2004 - 2007. Totodată Legea nr.251/2006 pentru modificările și completările Legii nr.188/1999 privind Statutul funcționarilor publici prevede la art. I pct.30, modificată prin alin. (1) lit. d) al art.29 din Legea nr.188/1999 în sensul că "suplimentul gradului anterior reglementat se înlocuiește cu suplimentul corespunzător treptei de salarizare".
Este neîndoielnic că prin art.29 din Legea nr.188/1999, legiuitorul a reglementat mecanismul de stabilire a salariului funcționarilor publici compus din cele 5 componente enumerate limitativ, respectiv salariul de bază, suplimentul postului, sporul de vechime, suplimentul corespunzător treptei de salarizare.
Astfel, pentru ca un drept să nu devină doar o obligație lipsită de conținut, ceea ce ar constitui o îngrădire nelegitimă a exercitării lui, un atare drept nu poate fi considerat că nu a existat în perioada 2004 - 31.12.2006, pentru că exercițiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat, întrucât s-ar ajunge la situația că un drept patrimonial, a cărui existență este recunoscută să devină lipsit de orice valoare.
Ca atare, este evident și de necontestat faptul că legiuitorul, prin norma legală pe care își întemeiază reclamantul cererea, a recunoscut funcționarilor publici un astfel de drept salarial precum suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare.
Pornind de la izvorul însuși al dreptului invocat este incontestabil că ceea ce legea a reglementat este corect și obligatoriu a fi respectat și de către angajator, acesta având obligația legală de a acorda salariaților toate drepturile ce decurg din lege.
În aplicarea principiului că norma legală trebuie aplicată în sensul în care legiuitorul a edictat-o și nu în sensul înlăturării acesteia, instanța a apreciat că întrucât reclamanții nu au primit până în prezent de la apariția actului normativ sporurile solicitate, acest drept tinde să fie lipsit de conținut, ceea ce contravine în mod vădit principiului enunțat în condițiile în care o normă legală reglementată, trebuie să producă efectele fiind împotriva rațiunii de a exista a legilor, ca acestea să aibă doar caracter formal lipsit de conținut.
Potrivit art.1 din Protocolul adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și al Fundamentale, "Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea drepturilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului".
Astfel, dreptul reclamanților la sporurile salariale reprezentând suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare sunt un drept de creanță și prin urmare, este un bun în sensul art.1 din Protocolul adițional la convenția menționată.
De aceea, pentru ca dreptul legal să nu fie redus la "nudus jus", ceea ce ar însemna o îngrădire nelegitimă a exercitării lui, acest drept nu poate fi considerat ca inexistent în perioada de suspendare, conferindu-le titularilor dreptului recunoscut de lege posibilitatea de a-și realiza efectiv drepturile.
Ca atare, dreptul subiectiv al reclamanților fiind recunoscut de legiuitor printr-o normă legală dincolo de competența constatatoare a instanței de judecată, instanța a reținut că reclamanții au dreptul la aceste drepturi salariale reglementate în art.31 din Legea nr.188/1999 alături de celelalte sporuri și drepturi salariale.
Ca urmare instanța a apreciat că cererea reclamanților este întemeiată, acesta fiind îndreptățit la plata dreptului salarial reprezentând suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare.
Având în vedere prevederile art.93 din Legea nr.188/1999 republicată potrivit cărora prevederile acestei legi se completează cu prevederile legislației muncii precum și cu reglementările de drept comun civile, administrative sau penale după caz în măsura în care nu contravin legislație specifice funcției publice și prevederile art.161 alin.4, art.292 alin.1 și art.295 alin.2 din Legea nr.53/2002 Codul Muncii și art.1082 Cod Civil, instanța a acordat reclamanților daune interese compensatorii pentru acoperirea prejudiciului suferit ca urmare a devalorizării monedei naționale în perioada scursă de la nașterea dreptului până la data plății efective.
Cu privire la cuantumul sporurilor solicitate în procent de 25% instanța a reținut ca inadmisibilă cererea reclamanților și a dat eficiență Deciziei nr. 820/2008 a Curții Constituționale care a statuat că "instanțele judecătorești nu au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative".
Instanța de judecată nu s-a putut pronunța cu privire la stabilirea cuantumului acestor sporuri întrucât nu are nici competența de a se substitui legiuitorului ori executivului în privința acordării efective a unui drept prevăzut de lege și cu privire la care legea nu reglementează modalitatea de calcul cu atât mai mult cu cât salarizarea funcționarilor publici se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare pentru funcționarii publici și nicidecum în mod arbitrar de către instanțele judecătorești.
acestor drepturi salariale impune o valorificare, o corectă și justă apreciere a nivelului salarial raportat la atribuțiile și responsabilitățile fiecărui funcționar public în parte, or,aceste aspecte exced competenței legale cu care este investită instanța de judecată.
Având în vedere că nici Legea nr.188/1999 și nici alt act normativ nu prevede procentul în care se acordă sporul cerut de către reclamanți, instanța a respins acțiunea reclamanților pentru plata suplimentelor salariale cerute ca fiind în procent de 25% fiecare din salarul de bază, ca fiind lipsită de temei legal.
Referitor la cererea reclamanților privind acordarea sporurilor pe viitor, instanța a respins-o întrucât creanța nu îndeplinește cumulativ cele 3 condiții de a fi certă, lichidă și exigibilă, nefiind născută și putând fi influențată ulterior de modificări legislative sau ale raporturilor de serviciu dintre părți.
Instanța nu a putut dispune plata și în continuare a drepturilor solicitate în considerarea faptului că instanțele judecătorești au competența să aplice dispozițiile legale existente care au girul puterii legislative.
Pentru considerente de fapt și de drept menționate și prevederile de art. 18 din Legea nr.554/2004, instanța a admis în parte acțiunea reclamanților și a obligat pârâtul să plătească reclamanților drepturile salariale neacordate, respectiv suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare pentru perioadele solicitate, astfel: începând cu data de 23.11.2004 până la zi; începând cu data de 16.04.2008 până la zi; începând cu data de 25.04.2008 până la zi; începând cu data de 23.11.2004, până la data de 01.06.2008, sporuri ce se vor actualiza cu indicele de inflație de la data scadenței până la data plății efective și să efectueze cuvenitele mențiuni în Carnetul de muncă al reclamanților, conform Decretului nr. 92/1976.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanții, și cât și pârâții Parchetul de pe lângă Curtea de APEL TIMIȘOARA și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de APEL TIMIȘOARA și Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad, considerând-o ca netemeinică și nelegală.
Reclamanții în motivarea recursului au arătat că împrejurarea că nu există nici un act normativ care să permită cuantificarea celor două suplimente, stabilirea acestora de către instanța la nivelul a 25 % din salariul de baza, nu poate fi considerată arbitrară, câtă vreme acest procent este prevăzut expres de legea cadru, stabilirea acestora sub acest cuantum fiind atributul exclusiv al debitorului și de care reclamanții nu sunt ținuți răspunzători.
Se mai arată că în conformitate cu prevederile art.11 din Constituția României, statul român are obligația de a îndeplini întocmai și cu bună - știință obligațiile ce-i revin din tratatele la care este parte, iar tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern.
Urmare a acestei prevederi constituționale, Convenția Europeană a Drepturilor Omului și protocoalele anexă se aplică în ordinea juridică internă a statelor contractante.
Potrivit principiului subsidiarității, garantarea drepturilor consacrate de Convenție, care presupune atât respectarea acestora de către autoritățile naționale, cât și înlăturarea consecințelor eventualelor încălcări suferite de titularii lor, se asigură în primul rând de fiecare stat contractant.
În consecință, primul judecător al Convenției, este judecătorul național, care urmează să aplice direct prevederile convenționale, normele juridice internaționale privitoare la protecția drepturilor omului au aplicabilitate directă în dreptul intern.
a arătat ca noțiunea de bun se refera la orice valoare patrimonială, ca ansamblu de interese care decurg din raporturile cu conținut economic, pe care o persoană ar fi putut efectiv și licit să le dobândească.
Se mai arată că neacordarea drepturilor de natură salarială, prevăzute de art.31, alin.1 lit. c) și d) din Legea nr.188/1999 R, se circumscrie și încălcării art.6 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului, privind procesul echitabil, în sensul consacrat prin jurisprudența
În concepția jurisprudenței, instituțiile de drept public sunt asimilate, în dreptul intern, așa încât refuzul de a acorda sumele de bani aferente unor drepturi prevăzute într-o lege se constituie în încălcarea art.1 din protocolul 1 și art.6 din Convenție, dacă nu poate fi justificată printr-una din excepțiile prevăzute in acest articol.
Astfel, partea a două a articolului 1 din Protocolul 1, prevede trei condiții în care privarea de un bun nu reprezintă o încălcare a titularului dreptului asupra acelui bun: privarea să fie prevăzută de lege, adică de normele interne aplicabile în materie; să fie impusă de o cauză de utilitate publică; să fie conformă cu principiile generale ale dreptului internațional.
Se mai arată că în speța de față, niciuna dintre condițiile enunțate în textul protocolului nu se regăsește și de altfel este necesar ca toate cele trei condiții să fie cumulativ îndeplinite.
Menționează că, față de cele arătate mai sus, apreciază că sunt îndreptățiți la acordarea suplimentului postului în procent de 25% și suplimentul corespunzător treptei de salarizare în procent de 25% di salariul de bază, neexistând actualmente, nici o împrejurare de natură să limiteze în timp, pentru viitor, dreptul reclamanților la aceste sporuri.
Potrivit jurisprudenței, există discriminare atât timp cât diferența de tratament aplicat unor subiecte de drept aflate în situații similare nu are o justificare legitimă, obiectivă și rezonabilă (Decizia din 26 septembrie 2002 pronunțată în cauza Duchez contra Franței, Hotărârea din 27 ianuarie 2009 pronunțată în cauza Ștefan și împotriva României, precum și Decizia din 06 decembrie 2007 pronunțată în cauza Beian contra României).
Pârâtul Parchetul de pe lângă Curtea de APEL TIMIȘOARA în motivarea recursului a arătat că prin sentința recurată instanța de fond a încălcat prevederile Decretului nr.167/1954 privitor la prescripția extinctivă, admițând acțiunea reclamanților începând cu data de 23.11.2004.
Se mai arată că acțiunea reclamanților - intimați este prescrisă sub aspectul depășirii termenului legal de acordare a unor drepturi salariale, termen de decădere, ca fiind de 3 ani, dacă dreptul nu a fost exercitat în termenul legal, potrivit art.1 și art.3 din Decretul nr.167/1958, ori acțiunea reclamanților a fost promovată la data de 9 martie 2009, instanța ne mai ținând seama de Decizia nr.185/12.02.2009, pronunțată de Curtea Constituțională și care potrivit art.147 din Constituția României, alin.(4).
Cu privire la excepția inadmisibilității acțiunii, se solicită admiterea ca fiind întemeiată, să se constate că reclamanții nu au uzat de procedura prevăzută de art.7 din Legea nr.554/2007, prevederi coroborate și cu prevederile art.52, alin.1 din Constituția României.
Referitor la fondul cauzei se arată că art.29 lit. c) și d) din Legea nr.188/1999 au fost suspendate prin art.48 din nr.OG2/2006, suspendare menținută și în prezent, astfel că, reclamanții nu pot beneficia de aceste sporuri atâta timp cât articolul de lege care acordă aceste drepturi nu produce efecte juridice.
Suspendarea succesivă a acestor prevederi legale subzistă și pentru faptul că legiuitorul nu a stabilit un procent ce se poate acorda pentru plata suplimentului postului cât și pentru suplimentul treptei de salarizare, astfel că această suspendare se va prelungi până la data la care legiuitorul va dispune printr-un temei egal un procent ce se poate aplica pentru plata acestui supliment.
Dacă s-ar fi dorit punerea în plată a acestor sporuri, legiuitorul cu siguranță ar fi stabilit încă de la data aplicării a acestor prevederi, procentul corespunzător, stabilit în funcție de performanțele postului în care au fost încadrați și reclamanții.
Se mai arată că în situația în care instanța de judecată va obliga pârâții la plata acestor drepturi salariale, fără existența unui procent legal, consideră că, judecătorul se substituie legislativului printr-un exces de putere, violând principiul separației puterilor prin aplicarea unor prevederi care au încă forța legală, astfel că instanța de judecată nu poate face altceva decât să exercite un control în verificarea aplicării și respectării dreptului.
Pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de APEL TIMIȘOARA și Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad în motivarea recursului au arătat că față de faptul că reclamanții și-au întemeiat acțiunea și pe dispozițiile nr.OUG137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, iar instanța de fond a admis-o în virtutea presupusului caracter discriminatoriu al prevederilor legale invocate, învederează instanței că prin Decizia nr.821 din 3 iulie 2008 Curții Constituționale, publicată în Of nr. 537 din 16 iulie 2008, s-a admis excepția de neconstituționalitate invocată de Ministerul Justiției și s-a constatat că dispozițiile art.2 alin.1 și alin.11, precum și dispozițiile art.27 din Ordonanța de Guvern nr. 37/2000 sunt neconstituționale.
De asemenea, s-a reținut că prevederile art.2 alin.3 din aceeași ordonanță caracterizează ca fiind discriminatorii, între altele, prevederile care dezavantajează anumite persoane față de altele, fără să facă vreo distincție cu privire la natura juridică a acestor dispoziții, ceea ce poate fi înțeles în sensul că se referă și la acte normative cu putere de lege cum sunt cele adoptate de Parlament sau ordonanțele Guvernului, iar dispozițiile art.27 din acest act normativ instituie dreptul persoanei care se consideră discriminată de a cere instanței judecătorești restabilirea situației anterioare și anularea situației create prin discriminare, ceea ce poate fi interpretat de către instanțe (așa cum de altfel s-a și întâmplat) în sensul că acestea au competența să anuleze o dispoziție legală pe care o consideră discriminatorie pentru a restabili situația de echilibru între subiectele de drept și să instituie ea o normă nediscriminatorie.
Se solicită a se face aplicarea dispozițiilor art.31 din Legea nr.47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, potrivit cărora "Decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie".
Având în vedere calitatea de funcționari publici a reclamanților și față de dispozițiile Legii nr.188/1999 - privind statutul funcționarilor publici, în conformitate cu prevederile art.137 din Codul d e procedură civilă s-a reiterat excepția inadmisibilității acțiunii pentru lipsa procedurii prealabile în raport de dispozițiile art.30 din G nr.92/2004, dispoziții reluate în toate actele normative ulterioare care reglementează salarizarea funcționarilor publici.
Se mai arată că instanța de fond a reținut în mod greșit că în speță nu s-a solicitat revocarea nici unui act administrativ, însă acordarea drepturilor solicitate nu se poate face decât prin anularea ordinelor și deciziilor de încadrare.
De asemenea s-a reiterat excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată pe fond, acțiunea fiind prescrisă pentru perioada 23.11.2004 - 09.03.2006.
Deși reclamanții au solicitat plata unor drepturi salariate, totuși văzând că aceștia au înregistrat acțiunea la data de 09.03.2009, s-a reținut că termenul de prescripție a dreptului la acțiune de trei ani prevăzut de art.283 alin.1 lit. c) din Codul Muncii era împlinit.
Dreptul la acțiune cu privire la drepturi salariale precum și cu privire la daunele rezultate din neexecutarea în totalitate sau în parte a obligațiilor privind plata salariilor, conform art.166 alin. 1, se prescrie în termen de 3 ani de la data la care drepturile respective erau datorate.
Mai mult decât atât, cererea dedusă judecății este o acțiune în realizare în sensul art.111 Cod procedură civilă (cererea pentru constatarea existenței sau neexistenței unui drept nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului) și are în mod evident un obiect patrimonial, astfel că în cauză sunt în mod plenar aplicabile dispozițiile art.1 alin.1 din Decretul nr. 167/1958.
În ceea ce privește obligarea Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție la plata de despăgubiri se învederează că art.27 alin.1 din Ordonanța Guvernului nr.137/2000 rep. prevede că "persoana care se consideră discriminată poate formula, în fața instanței de judecată, o cerere pentru acordarea de despăgubiri și restabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare, potrivit dreptului comun", iar reclamanții solicită plata sporului sub această formă, indicând ca temei de drept tocmai textul sus-menționat.
Însă, față de acest text Curtea Constituțională prin Decizia nr.818/2008 a constatat că prevederile art.27 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr.137/2000 rep. sunt neconstituționale, în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
Deci, cererea de acordare de despăgubiri formulată de reclamanți în condițiile art.27 alin.1 din Ordonanța Guvernului nr.137/2000 rep. este inadmisibilă, având în vedere neconstituționalitatea acestuia.
În condițiile în care nu se pot acorda despăgubiri în baza Ordonanței Guvernului nr.137/2000 rep. se mai poate vorbi despre despăgubiri doar prin raportare la dreptul comun, respectiv la răspunderea civilă.
Astfel, în domeniul acestui tip de răspundere este inadmisibil cumulul răspunderii civile contractuale cu răspunderea civilă delictuală, ceea ce face ca în cazul prejudiciilor de orice natură generate de neexecutarea ori executarea necorespunzătoare a unui contract (civil, comercial, de muncă etc.) - situația magistratului fiind din acest punct de vedere asimilabilă cu a oricărui alt salariat - cel păgubit nu are posibilitatea de a solicita dezdăunări pentru daunele suferite fie în temeiul răspunderii civile contractuale, fie în baza răspunderii civile delictuale, ci are deschisă exclusiv calea unei acțiuni întemeiate pe normele și principiile răspunderii civile contractuale.
Apreciază că instanța nu poate dispune plata drepturilor bănești solicitate cu titlu de despăgubiri, în situația în care - raportat la prevederile Ordonanței Guvernului nr.22 din 30 ianuarie 2002 - Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție ca instituție bugetară va achita obligațiile de plată din sumele aprobate prin bugetul propriu la titlu de cheltuieli la care se încadrează obligația de plată respectivă.
Pentru plata de despăgubiri, în bugetul Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție nu există un titlu de cheltuieli unde să fie încadrată plata acestora, ci doar plata de drepturi salariale.
Apreciază că sentința instanței de fond cuprinde motive contradictorii, aceasta reținând în mod netemeinic și nelegal că drepturile solicitate de reclamanți reprezintă drepturi de creanță, care în viziunea Curții Europene a Drepturilor Omului sunt încadrate în noțiunea de "bunuri", de proprietatea cărora nimeni nu poate fi lipsit decât pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.
Prin urmare, aspectele reținute de instanța de fond sunt contradictorii având în vedere că noțiunea de bun și cea de proprietate presupun existența unui drept real și nu a unui drept de creanță.
S-a apreciat că instanța de fond a dispus în mod nelegal obligarea Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție la plata drepturilor salariale solicitate, aceasta însemnând că instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești, adăugând la lege prin schimbarea sistemului de salarizare al funcționarilor publici - atribut exclusiv al legiuitorului, acțiunea reclamanților fiind neîntemeiată.
Menționează că suplimentele salariale acordate de către instanța de fond reclamanților au fost incluse în baza de calcul a salariului de bază, deoarece dispozițiile art.5 alin.1-5 din G nr.192/2002 (care au fost reluate ulterior în toate actele normative ce reglementează salarizarea funcționarilor publici).
Procedând astfel și în raport de argumentele expuse la punctele anterioare, instanța de fond a desființat normele juridice instituite prin actul normativ de salarizare a funcționarilor publici și le-a substituit cu norme cuprinse în alte acte normative, creându-se astfel pe cale judiciară sisteme de salarizare paralele celor instituite prin acte normative (deși legiuitorul a prevăzut acte normative speciale de salarizare diferite pe categorii de personal), justificând astfel transformarea instanței de judecată în autoritate legiuitoare prin eludarea textelor constituționale în materia legiferării.
În conformitate cu dispozițiile art.1 alin.3 din nr.OUG92/2004, sistemul de salarizare cuprinde salariile de bază, sporurile, premiile, stimulentele și alte drepturi. Salariul de bază se stabilește în funcție de nivelul studiilor necesare exercitării funcției publice și în raport cu categoria și, după caz, cu gradul profesional al funcției publice, precum și în raport de nivelul la care se prestează activitatea, respectiv la nivel central și local (art.4 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.92/2004).
Prin aceste reglementări legale s-a urmărit asigurarea unei individualizări a cuantumului salariului ce revine diferiților funcționari publici, în funcție de specificul și complexitatea activității pe care o desfășoară.
Având în vedere că drepturile salariale ale reclamanților funcționari publici diferă de drepturile salariale ale personalului auxiliar de specialitate din parchete datorită atribuțiilor fiecăruia, a complexității fiecărei funcții, solicită instanței să constate că reclamanții nu pot beneficia de drepturile salariale acordate, spre exemplu, personalului auxiliar de specialitate din cadrul parchetelor.
Apreciază că instanța de fond a dispus în mod nelegal plata drepturilor bănești solicitate, actualizate cu rata inflației, în situația în care Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație $i Justiție ca instituție bugetară, nu poate să înscrie în bugetul propriu nici o plată fără bază legală pentru respectiva cheltuială.
Imposibilitatea aplicării indicelui de inflație se datorează și faptului că, în conformitate cu dispozițiile art.14 alin.(2) din Legea nr.500/2002 - privind finanțele publice, "nici o cheltuială nu poate fi înscrisă în buget și nici angajată și efectuată din acesta dacă nu există bază legală pentru respectiva cheltuială".
Ministerul Public nu are alte surse de finanțare în afara celor alocate prin lege, plata sumelor reprezentând indicele de inflație putându-se face numai prin intervenția legiuitorului.
Față de cererea privind obligarea pârâților la operarea mențiunilor corespunzătoare recunoașterii drepturilor câștigate prin sentința recurată în carnetele de muncă, solicită respingerea acesteia ca nefondată deoarece în conformitate cu dispozițiile art.11 alin.2 din Decretul nr.92/1976 - privind carnetul de muncă " Actele pe baza cărora se fac înscrieri în carnet, privind activitatea desfășurată, vor cuprinde: denumirea unității și perioada în care s-a lucrat, cu indicarea datei de începere și de încetare a raportului de munca, precum și precizarea modului de încadrare - pe durata nedeterminată sau determinată, prin transfer în interesul serviciului sau la cerere -, în toate cazurile cu menționarea temeiurilor legale pe baza cărora a avut loc încadrarea, modificarea sau încetarea contractului de munca; de asemenea, în acte se vor menționa și funcția, meseria sau specialitatea exercitată, retribuția tarifară de încadrare, precum și alte drepturi ce se includ în aceasta și, după caz, locurile de muncă cu condiții deosebite care dau dreptul la încadrarea în grupele 1 și 2 de munca la pensie".
Astfel, din dispozițiile legale anterior menționate reiese că singura categorie de drepturi bănești ce se poate transcrie în carnetele de muncă este retribuția tarifară de încadrare, precum și alte drepturi ce se includ în aceasta.
Apreciază că instanța de fond a respins în mod nelegal cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice, în situația în care a admis acțiunea reclamanților, reținând în mod greșit că dispozițiile art.60-63 din Codul d e procedură civilă nu au aplicabilitate în raporturile de muncă.
În cazul de față, obligația de garanție între instituția pârâtă și cea chemată în garanție de către aceasta există în temeiul art.131 pct.(1) din Legea nr.304/2004, republicată - privind organizarea judiciară, potrivit căruia activitatea instanțelor si parchetelor este finanțată de la bugetul de stat.
Astfel, cererea de chemare în garanție are interes, fiind îndeplinite condițiile cerute de legea procesuală, prin interes înțelegându-se folosul practic urmărit de cel ce a pus în mișcare acțiunea civilă.
Analizând actele dosarului, criticile recurenților prin prisma dispozițiilor art. 304 din Codul d e procedură civilă și examinând cauza sub toate aspectele, conform art. 3041din Codul d e procedură civilă,Curtea de Apel constată următoarele:
1. Obiectul litigiului:
Reclamanții au avut - în perioada 2004-2008 - calitatea de funcționari publici în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Arad.
În această calitate, aceștia au solicitat în prezenta cauză obligarea Parchetului de pe lângă Tribunalul Arad, a Parchetului de pe lângă Curtea de APEL TIMIȘOARA și a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație la plata suplimentului postului în procent de 25% și a suplimentului corespunzător treptei de salarizare în procent de 25% cu începere din 23.11.2004 (data acordării sporurilor diferind pentru fiecare reclamant în funcție de data numirii în funcție) până la zi, sume actualizate cu rata inflației până la data plății efective.
2. reglementării suplimentului postului și a suplimentului corespunzător treptei de salarizare:
Curtea constată că suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare au fost introduse, ca drepturi salariale ale funcționarilor publici, în art. 29 din Legea nr. 188/1999, privind Statutul funcționarilor publici, prin art. XIII pct. 21 din cartea II titlul III al Legii nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției, act normativ care, potrivit art. 78 din Constituție, în redactarea anterioară revizuirii, a intrat în vigoare la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 279 din 21 aprilie 2003.
Conform art. XIII pct. 21 din cartea II titlul III al Legii nr. 161/2003, "Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 600 din 8 decembrie 1999, cu modificările și completările ulterioare, se modifică și se completează după cum urmează: -
21. Articolul 29 va avea următorul cuprins:
"ART. 29
(1) Pentru activitatea desfășurată funcționarii publici au dreptul la un salariu compus din:
a) salariul de bază;
b) sporul pentru vechime în muncă;
c)suplimentul postului;
d)suplimentul gradului.
(2) Funcționarii publici beneficiază de prime și alte drepturi salariale, în condițiile legii.
(3) Salarizarea funcționarilor publici se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare pentru funcționarii publici."
În privința aplicării dispozițiilor art. 29 Legea nr. 188/1999, art. 25 (XXV) al Titlului III din cartea II din Legii nr. 161/2003, "prevederile art. 22,art. 29 alin. (1),art. 491, art. 52 - 56, art. 741, precum și ale art. 83 alin. (4), referitoare la acordarea indemnizației de detașare, din Legea nr. 188/1999, cu modificările și completările ulterioare,se aplică începând cu data de 1 ianuarie 2004 ".
Aplicarea aceluiași text de lege a fost apoi suspendată prin articolul unic pct. 7 din Legea nr. 164/2004 pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 123/2003 privind creșterile salariale ce se vor acorda personalului din sectorul bugetar, lege publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 446 din 19 mai 2004. Dispozițiile pct. 7 din articolul unic al Legii nr. 164/2004 prevăd următoarele: "7. După articolul 50 se introduce articolul 501cu următorul cuprins:
<<Art. 501-Pentru anul 2004, aplicarea dispozițiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 188/1999, republicată, și ale art. 46 din Hotărârea Guvernului nr. 1.209/2003 se suspendă.>>"
Pentru anul 2005, Curtea reține că dreptul la suplimentul postului și al gradului a fost suspendat prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 92/2004 privind reglementarea drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici pentru anul 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.091 din 23 noiembrie 2004, care a prevăzut, la art. 44, că "la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență se suspendă aplicarea dispozițiilor art. 29 - din Legea nr. 188/1999, republicată, cu modificările ulterioare".
Pentru anul 2006, Curtea reține că dreptul la suplimentul postului și al treptei de salarizare a fost din nou suspendat prin art. 48 din Ordonanța Guvernului nr. 2/2006 privind reglementarea drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici pentru anul 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 57 din 20 ianuarie 2006, dispoziții conform cărora a fost suspendată, la data intrării în vigoare a ordonanței, "aplicarea dispozițiilor lit. c) și d) ale art. 29 alin. (1) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, republicată, cu modificările ulterioare, până la 31 decembrie 2006".
Ulterior, în urma modificărilor operate prin Legea nr. 251/2006, a fost republicată Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, iar în urma renumerotării textelor, art. 29 devenit art. 31, număr care s-a menținut în cuprinsul Legii nr. 188/1999 până la data pronunțării prezentei hotărâri.
Totodată, Legea nr. 251/2006 pentru modificarea și completarea Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici prevede, la art. I pct. 30, modificarea alin. (1) lit. d) al art. 29 din Legea nr. 188/1999, în sensul că "suplimentul gradului", anterior reglementat, se înlocuiește cu "suplimentul corespunzător treptei de salarizare".
Astfel, în temeiul art. III din Legea nr. 251/2006, Legea nr. 188/1999 a fost republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 365 din 29 mai 2007, astfel că, în urma renumerotării textelor, art. 29 devenit în prezent art. 31, având următorul conținut:
- Art. 31:"(1) Pentru activitatea desfășurată, funcționarii publici au dreptul la un salariu compus din:
a) salariul de bază;
b) sporul pentru vechime în muncă;
c)suplimentul postului;
d)suplimentul corespunzător treptei de salarizare.
(2) Funcționarii publici beneficiază de prime și alte drepturi salariale, în condițiile legii.
(3) Salarizarea funcționarilor publici se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare pentru funcționarii publici."
Însă cu privire la intrarea în vigoare a dispozițiilor fostului art. 29 din Legea nr. 188/1999, dispozițiile art. XIII din Legea nr. 251/2006 pentru modificarea și completarea Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 574 din 4 iulie 2006, prevedeau că "prezenta lege intră în vigoare la 15 zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I,cu excepția prevederilor art. 29, 56, 57, 58^1 și ale art. 60^1 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 188/1999, republicată, cu modificările ulterioare, precum și cu modificările și completările aduse prin prezenta lege,care intră în vigoare la 1 ianuarie 2007."
Curtea reține, totodată, că dispozițiile art. XIII din Legea nr. 251/2006 au fost declarate neconstituționale prin Decizia Curții Constituționale nr. 185 din 12 februarie 2009, privind excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. XIII din Legea nr. 251/2006 pentru modificarea și completarea Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, referitoare la intrarea în vigoare la "1 ianuarie 2007 prevederilor art. 29 din Legea nr. 188/1999, republicată, cu modificările ulterioare, precum și cu modificările și completările aduse prin Legea nr. 251/2006", decizie care a fost publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 187 din 25 martie 2009.
Conform Deciziei Curții Constituționale nr. 185/2009, "dispozițiile art. XIII din Legea nr. 251/2006 pentru modificarea și completarea Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici,referitoare la intrarea în vigoare "la 1 ianuarie 2007 prevederilor art. 29 din Legea nr. 188/1999, republicată, cu modificările ulterioare, precum și cu modificările și completările aduse prin Legea nr. 251/2006",sunt neconstituționale".
3. Analiza Curții:
3.1. Cu privire la recursul formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Curtea precizează a invocat din oficiu și a pus în discuția părților excepția lipsei calității procesuale pasive a acestui pârât, ca motiv de recurs de ordine publică.
Cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație, Curtea reamintește că prin calitate procesuală pasivă se înțelege, potrivit doctrinei, identitatea între persoana pârâtului și cea a debitorului din raportul juridic dedus judecății.
În speță, raportul juridic dedus judecății constă în pretenția reclamanților, în calitate de funcționari publici în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Arad, de a le fi acordate anumite drepturi cu caracter salarial.
Or, în condițiile în care reclamanții au calitatea de funcționari publici în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Arad, debitorul din raportul juridic dedus judecății este instituția competentă să efectueze plata drepturilor salariale, iar nu Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație, care nu are calitatea de angajator în acest raport juridic.
Curtea subliniază că obligația Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație constă, eventual, în avizarea pozitivă a proiectului de act normativ de alocare către Parchetul de pe lângă Tribunalul Arada sumelor necesare pentru efectuarea plăți sumelor datorate reclamanților.
O asemenea obligație nu se confundă cu obligația Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație de a aloca, respectiv de a plăti din bugetul său, sumele respective.
În concluzie, Curtea apreciază că Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație nu are calitatea de debitor în raportul juridic dedus judecății, respectiv că nu are calitate procesuală pasivă în prezenta cauză.
Necesitatea punerii în executare a hotărârii judecătorești de obligare a unui ordonator de credite bugetare nu poate autoriza ideea transferării acestei obligații și altui ordonator de credite bugetare.
În consecință, Curtea consideră că Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație nu poate fi obligat la plata sumelor solicitate de reclamanți în prezenta cauză, motiv pentru care va admite excepția lipsei calității procesuale pasive a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și, prin urmare, va respinge acțiunea formulată de reclamanți împotriva acestui pârât ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
3.2. Cu privire la recursul formulat de Parchetul de pe lângă Curtea de APEL TIMIȘOARA, Curtea precizează a invocat din oficiu și a pus în discuția părților excepția lipsei calității procesuale pasive a acestui pârât, ca motiv de recurs de ordine publică.
Cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive Parchetului de pe lângă Curtea de APEL TIMIȘOARA, Curtea reamintește că prin calitate procesuală pasivă se înțelege, potrivit doctrinei, identitatea între persoana pârâtului și cea a debitorului din raportul juridic dedus judecății.
În speță, raportul juridic dedus judecății constă în pretenția reclamanților, în calitate de funcționari publici în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Arad, de a le fi acordate anumite drepturi cu caracter salarial.
Or, în condițiile în care reclamanții au calitatea de funcționari publici în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Arad, debitorul din raportul juridic dedus judecății este instituția competentă să efectueze plata drepturilor salariale, iar nu Parchetului de pe lângă Curtea de APEL TIMIȘOARA, care nu are calitatea de angajator în acest raport juridic.
Curtea subliniază că obligația Parchetului de pe lângă Curtea de APEL TIMIȘOARA constă, eventual, în avizarea pozitivă a proiectului de act normativ de alocare către Parchetul de pe lângă Tribunalul Arada sumelor necesare pentru efectuarea plăți sumelor datorate reclamanților.
O asemenea obligație nu se confundă cu obligația Parchetului de pe lângă Curtea de APEL TIMIȘOARA de a aloca, respectiv de a plăti din bugetul său, sumele respective.
În concluzie, Curtea apreciază că nici Parchetul de pe lângă Curtea de APEL TIMIȘOARA nu are calitatea de debitor în raportul juridic dedus judecății, respectiv că nu are calitate procesuală pasivă în prezenta cauză.
Necesitatea punerii în executare a hotărârii judecătorești de obligare a unui ordonator de credite bugetare nu poate autoriza ideea transferării acestei obligații și altui ordonator de credite bugetare.
În consecință, Curtea reține că Parchetul de pe lângă Curtea de APEL TIMIȘOARA nu poate fi obligat la plata sumelor solicitate de reclamanți în prezenta cauză, motiv pentru care va admite excepția lipsei calității procesuale pasive a Parchetului de pe lângă Curtea de APEL TIMIȘOARA și, prin urmare, va respinge acțiunea formulată de reclamanți împotriva acestui pârât ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
3.3 Cu privire la recursul reclamanților,Curtea reține că aceștia au solicitat modificarea sentinței civile recurate în sensul obligării pârâților la plata suplimentului postului și al suplimentului corespunzător treptei de salarizare în procent de 25% din salariul de bază pentru fiecare din aceste sporuri
Cu privire la cuantumul suplimentului postului și suplimentului corespunzător treptei de salarizare acordat, Curtea observă că în cazul suplimentului postului și al suplimentului corespunzător treptei de salarizare nu există nici o dispoziție legală care să permită instanțelor să stabilească un cuantum al acestor sporuri, în condițiile în care instanțele nu au competența de a stabili ele însele acest cuantum.
Astfel, nu există dispoziții legale care să reglementeze cuantumul acestor sporuri, nici modul de calcul și nici baza de calcul. De asemenea, nu au fost edictate dispoziții legale care să reglementeze diferitele criterii de acordare a acestor sporuri în funcție de vechimea în muncă, de nivelul studiilor sau de gradul profesional al fiecărui reclamant funcționar public.
Or, deși legea impune acordarea acestor sporuri, în absența edictării regulilor de acordare a acestor sporuri, Curtea nu poate determina ea însăși aceste criterii fără a încălca prerogativele legiuitorului, singurul care poate determina aceste criterii de acordare a sporurilor în litigiu, față de dispozițiile art. 31 alin. 2 și 3 din Legea nr. 188/1999, privind Statutul funcționarilor publici, conform cărora "funcționarii publici beneficiază de prime și alte drepturi salariale, în condițiile legii", respectiv " salarizarea funcționarilor publici se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare pentru funcționarii publici".
Curtea reține, în acest sens, că prin deciziile nr. 818/2008, nr. 819/2008 și nr. 820/2008, (toate fiind publicate în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 537 din 16 iulie 2008), Curtea Constituțională a constatat că prevederile art. 1, art. 2 alin. (3) și art. 27 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, "sunt neconstituționale, în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative".
Curtea apreciază că - în condițiile în care nu este reglementată modalitatea de calculare a suplimentului postului și a suplimentului gradului - eventuala cuantificare de către instanță a acestor drepturi salariale în raport cu diverse criterii reprezintă o nesocotire a deciziei Curții Constituționale nr.820/2008, în cuprinsul căreia s-a reținut expressis verbis că " instanțele judecătorești nu au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative", astfel că nu au nici competența de a se substitui legiuitorului ori executivului în privința acordării efective a unui drept prevăzut de lege, dar care în prezent nu este pasibil de exercitare efectivă.
În privința efectelor aplicării în cauză a articolului 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, Curtea reține că temeinicia cererii reclamanților se impune a fi examinată și prin prisma Convenției europene a drepturilor omului, în măsura în care se reține existența unei creanțe în virtutea căreia reclamanții pot pretinde că au cel puțin o "speranță legitimă" de a obține exercițiul efectiv al dreptului în litigiu.
Curtea precizează că articolul 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului are următorul conținut:
"Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale.Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decâtpentru cauză de utilitate publică șiîn condițiile prevăzute de legeși de principiile generale ale dreptului internațional.
Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor."
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a precizat, în mai multe hotărâri care sunt condițiile de aplicare a acestui articol.
În această privință, Curtea reamintește, de pildă, paragrafele nr. 58 și 59 din hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului pronunțată la 24 mai 2006 în cauza Weissman și alții împotriva României, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 588 din 27 august 2007, în care s-a arătat că "un reclamant nu poate invoca încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care deciziile pe care le critică se referă la "bunurile" sale în sensul acestei dispoziții. Noțiunea de "bunuri" poate acoperi atât "bunurile actuale", cât și valorile patrimoniale, înțelegându-se prinaceasta creanțele în virtutea cărora reclamantul poate pretinde că are cel puțin o "speranță legitimă" de a obține exercițiul efectiv al unui drept de proprietate. Dimpotrivă, de a vedea recunoscut un drept de proprietate a cărui exercitare este imposibilă nu poate fi considerată un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 și este similară unei creanțe sub condiție rezolutorie [a se vedea - II de împotriva Germaniei [MC], nr. 42.527/98, && 82 și 83, CEDO 2001-VIII, și și ova împotriva (decizie) [MC], nr. 39.794/98, & 69, CEDO 2002 -.
59.Cât despre noțiunea de "speranță legitimă", Curtea amintește, de asemenea, că, deoareceinteresul patrimonialvizat este de natura creanței,nu poate fi considerat o "valoare patrimonială" decât atunci când are o bază suficientă în dreptul intern, spre exemplu atunci când este confirmat de o jurisprudență bine stabilită a instanțelor( împotriva Slovaciei [MC], nr. 44.912/98, & 52, CEDO 2004)".
Or, în prezenta cauză reclamanții nu au dovedit existența unei "jurisprudențe bine stabilită" în sensul acordării sporurilor solicitate în procent de 25% la nivelul Curții de APEL TIMIȘOARA. Dimpotrivă, jurisprudența Curții de APEL TIMIȘOARA ulterioară lunii martie 2009 reținut imposibilitatea cuantificării acestor sporuri, respingând cererile de acordare a acestora în procent de 25%.
Astfel, reclamanții au depus la dosar copiile unor hotărâri judecătorești emise de alte instanțe decât cele din raza Curții de APEL TIMIȘOARA sau de către Curtea de APEL TIMIȘOARA, fără a dovedi prin aceasta faptul că la nivelul acestor instanțe ar exista o practică judiciară constantă și covârșitoare în sensul acordării acestor sporuri în procent de 25%. O dovadă în acest sens ar consta în prezentarea unor date din care să rezultă că majoritatea hotărârilor pronunțate de aceste instanțe (din totalul hotărârilor în care s-au examinat astfel de acțiuni) au fost în sensul admiterii cererii reclamanților privind acordarea acestor sporuri în procent de 25%.
Pe de altă parte, Curtea subliniază că referirile la hotărârile judecătorești pronunțate de alte instanțe în alte cauze nu pot fi luate în considerare, dat fiind faptul că, în raport cu dispozițiile art. 4 cod civil - conform cărora " este oprit judecătorului de a se pronunța, în hotărârile ce dă, prin cale de dispoziții generale și reglementare, asupra cauzelor ce-i sunt supuse" - jurisprudența unei instanțe naționale nu constituie izvor de drept și nu este obligatorie, cu excepția soluțiilor pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unui recurs în interesul legii și a hotărârilor Curții Constituționale.
Or, în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului este încălcat în cazul pronunțării unor hotărâri contradictorii de către aceeași instanță în cazuri similare.
Curtea amintește în acest context că în două cauze, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat încălcarea articolului 6 paragraf 1 din Convenție ca efect al existentei unei situații de incertitudine juridică rezultând din jurisprudența neunitară a aceleiași instanțe.
Astfel, în hotărârea din 6 decembrie 2007, pronunțată în cauza Beian împotriva României (nr. 1), publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 616 din 21 august 2008, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat, în paragrafele 36-40 din hotărâre, că "în lipsa unui mecanism capabil să asigure coerența practicii în cadrul celei mai înalte instanțe interne, aceasta a ajuns să pronunțe, uneori chiar în aceeași zi, decizii diametral opuse cu privire la domeniul de aplicare a Legii nr. 309/2002".
Or, a arătat Curtea Europeană a Drepturilor Omului, "această practică, ce s-a dezvoltat în cadrul celei mai înalte autorități judiciare a țării, este în sine contrară principiului securității juridice, care este implicit în ansamblul articolelor din Convenție și care constituie unul dintre elementele fundamentale ale statului de drept (a se vedea, mutatis mutandis, împotriva Poloniei, nr. 28.358/95, & 56, CEDO 2000-III).În loc să-și îndeplinească rolul de a stabili o interpretare de urmat, Înalta Curte de Casație a devenit ea însăși o sursă de insecuritate juridică, reducând astfel încrederea publicului în sistemul judiciar(a se vedea, mutatis mutandis, împotriva Ucrainei, nr. 48.553/99, & 97, CEDO 2002-VII, și, citată mai sus, & 98, și, a contrario, împotriva Spaniei, nr. 32.978/03, & 70, 28 iunie 2007).
40.Curtea concluzionează că această incertitudine jurisprudențială a avut ca efect lipsirea reclamantului de orice posibilitate de a obține beneficiul drepturilor prevăzute de Legea nr. 309/2002, în timp ce altor persoane care au efectuat o muncă forțată în afara li s-a recunoscut dreptul de a beneficia de prevederile acestei legi.
Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 6 alin. 1 din Convenție".
Într-o altă hotărâre pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului împotriva României - respectiv în hotărârea pronunțată la data de 24 martie 2009, în cauza Tudor contra României (Cauza 21911/03), publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 778 din 13 noiembrie 2009 - Curtea a constatat o astfel de insecuritate juridică și în această cauză, efect al interpretărilor contrare făcute de Curtea de Apel București cu privire la consecințele bunei-credințe în momentul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare cu statul.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a remarcat - fără a nega faptul că anumite divergente de interpretare pot fi inerente unui sistem judiciar bazat pe o multitudine de instanțe cu competenta asupra unei anumite circumscripții teritoriale -faptul că interpretările contradictorii proveneau de la aceeași instanța, care mai avea si calitatea de instanță de recurs. În plus, Curtea europeană a apreciat că lipsea un mecanism eficient prin care Curtea Supremă să soluționeze conflictele ivite între hotărârile instanțelor inferioare ierarhic, recursul în anulare analizând mai degrabă cauze particulare și reprezentând el însuși o cale extraordinară de atac ce încalcă principiul securității juridice.
În aceste condiții, Curtea apreciază că nu poate fi luată în considerare practica judiciară depusă de reclamanți, având în vedere că reclamanții nu au dovedit existența unei "jurisprudențe bine stabilită" în sensul acordării sporurilor solicitate în procent de 25% la nivelul Curții de APEL TIMIȘOARA, a cărei jurisprudență ulterioară lunii martie 2009 reținut imposibilitatea cuantificării acestor sporuri, respingându-se cererile de acordare a acestora în procent de 25%.
În raport cu cele arătate mai sus, Curtea reține netemeinicia cererii reclamanților de obligare a autorității pârâte la acordarea sporurilor în litigiu în procent de 25% din salariul de bază, această cerere urmând a fi respinsă.
3.4 Soluția Curții de APEL TIMIȘOARA:
În consecință, Curtea consideră că instanța de fond a pronunțat soluția recurată cu aplicarea greșită a legii, reținând în mod nefondat că Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Parchetul de pe lângă Curtea de APEL TIMIȘOARA au calitate procesuală pasivă în prezenta cauză.
Având în vedere cele arătate mai sus, în conformitate cu art. 312 alin. 1 și 3 Cod de Procedură Civilă, apreciind că sunt întemeiate recursurile formulate de pârâții Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Parchetul de pe lângă Curtea de APEL TIMIȘOARA împotriva sentinței civile nr. 758/12.05.2009, pronunțată de Tribunalul Arad în dosar nr-, Curtea le va admite.
În consecință, Curtea, rejudecând cauza, va modifica sentința civilă recurată în sensul că va admite excepția lipsei calității procesuale pasive a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și a Parchetului de pe lângă Curtea de APEL TIMIȘOARA și va respinge acțiunea formulată de reclamanți împotriva acestor pârâți ca fiind introdusă împotriva unor persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.
În consecință, Curtea va reține că singura instituție pârâtă care are calitate procesuală pasivă este Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad, în sarcina căreia incumbă obligația de plată a sporurilor în litigiu, sub acest aspect sentința civilă recurată fiind întemeiată.
Reținând temeinicia soluției instanței de fond și cu privire la respingerea cererii reclamanților privind acordarea sporurilor în litigiu în procent de 25% din salariul de bază, Curtea va respinge ca nefondat recursul formulat de reclamanți împotriva aceleiași sentințe.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
Respinge recursul formulat de reclamanții, și împotriva sentinței civile nr.758/12.05.2009, pronunțată de Tribunalul Arad în dosar nr-.
Admite recursul formulat de pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva sentinței civile nr.758/12.05.2009, pronunțată de Tribunalul Arad în dosar nr-.
Admite recursul formulat de pârâtul Parchetul de pe lângă Curtea de APEL TIMIȘOARA împotriva sentinței civile nr.758/12.05.2009, pronunțată de Tribunalul Arad în dosar nr-.
Modifică sentința civilă nr.758/12.05.2009 a Tribunalului Arad în sensul că admite excepția lipsei calității procesuale pasive a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și a Parchetului de pe lângă Curtea de APEL TIMIȘOARA și respinge acțiunea formulată de reclamanți împotriva acestor pârâți ca fiind introdusă împotriva unor persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 3.12.2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
- - - - - -
GREFIER,
- -
RED:/05.01.2010
TEHNORED:/05.01.2010
2.ex./SM/
Primă instanță: Tribunalul Arad
Judecător -
Președinte:Răzvan PătruJudecători:Răzvan Pătru, Diana Duma, Maria Belicariu
