Litigiu privind funcționarii publici (legea nr.188/1999) . Decizia 1516/2009. Curtea de Apel Timisoara

Jurisprudenţă şi speţe de contencios administrativ (Jurindex)

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL TIMIȘOARA Operator 2928

SECȚIA contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL

DOSAR NR- - 12.08.2009

DECIZIA CIVILĂ NR.1516

ȘEDINȚA PUBLICĂ DIN 03.12.2009

PREȘEDINTE: Răzvan Pătru

JUDECĂTOR 2: Diana Duma

JUDECĂTOR 3: Maria Belicariu

GREFIER:- -

S-a luat în examinare recursul formulat de reclamanții, A, și, împotriva sentinței civile nr.477/28.04.2009, pronunțată în dosarul nr-, al Tribunalului Timiș, în contradictoriu cu pârâtul - intimat INSPECTORATUL TERITORIAL PENTRU CALITATEA SEMINȚELOR ȘI MATERIALULUI SĂDITOR T, având ca obiect litigiu privind funcționarii publici.

La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă pentru reclamanții - recurenți lipsă, avocat, lipsă fiind pârâtul - intimat.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care reprezentantul reclamanților - recurenți depune la dosar împuternicire avocațială, dovada achitării taxei judiciare de timbru, a timbrului judiciar precum și dovada achitării onorariului de avocat.

Nemaifiind alte cereri de formulat, probe de administrat sau excepții de invocat, instanța constată încheiată cercetarea judecătorească și acordă cuvântul pentru dezbateri.

Reprezentantul reclamanților - recurenți solicită admiterea recursului așa cum a fost formulat, cu cheltuieli de judecată.

CURTEA

Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea întreg Tribunalul Timiș la data de 07.01.2009 sub nr-, reclamanții, A, au chemat în judecată pârâtul Inspectoratul Teritorial pentru Calitatea Semințelor și Materialului Săditor T, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună:

1) obligarea pârâtei la plata sumelor de bani reprezentând suplimentul postului în procent de 25% din salariul de bază și suplimentul corespunzător treptei de salarizare în procent de 25% din salariul de bază, din decembrie 2005 și până la data pronunțării hotărârii judecătorești, actualizate cu indicele de inflație, precum și obligarea pârâtei la plata acestui spor în continuare până la încetarea raporturilor de serviciu - drepturi ce sunt prevăzute de art.31 alin.1 lit. c) și d) din Legea nr.188/1999 privind statutul funcționarilor publici;

2) obligarea pârâtei la plata sumelor de bani reprezentând contravaloarea tichetelor de masă de care trebuiau să beneficieze reclamanții în temeiul prevederilor Legii nr.142/09.07.1998 privind acordarea tichetelor de masă începând cu data de 01.12.2005 și până în prezent actualizată cu indicele de inflație de la data nașterii dreptului, până la data efectuării plății efective, pentru fiecare din persoanele nominalizate precum și acordarea pentru viitor a acestor tichete de masă

3) obligarea pârâtei la plata sumei de bani reprezentând primele de concediu pe anii 2006 - 2008, actualizată, în funcție de rata inflației calculate de la data scadenței fiecărei prime și până la data plății efective, precum și acordarea pentru viitor a acestei prime

4) cu cheltuieli de judecată.

În motivarea acțiunii, s-a arătat că, reclamanții, în calitate de funcționari publici, beneficiază de prevederile art.31 alin.1 lit. c) și d) din Legea nr.188/1999 privind statutul funcționarilor publici republicată, ce prevede că, "pentru activitatea desfășurată, funcționarii publici au dreptul la un salariu compus din: salariul de bază, sporul pentru vechime în muncă, suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare.

Reclamanții au arătat că dreptul la suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare, constituie un drept de remunerare a muncii, care face parte din conținutul complex al dreptului fundamental la muncă, ca atare, acest drept nu poate fi restrâns în mod abuziv și contrar echității impuse de o societate democratică, potrivit art. 53 din Constituție.

În ceea ce privește petitul 2 al acțiunii, reclamanții au arătat că, potrivit prevederilor art.1 din Legea nr.142/09.07.1998 "salariații din cadrul societăților comerciale, regiilor autonome și din sectorul bugetar, precum și al celorlaltor persoane juridice sau fizice care încadrează personal prin încheierea unui contract individual de muncă, denumite în continuare angajator, pot primi o alocație individuală de hrană, acordată sub forma tichetelor de masă, suportată integral de angajator.

Tichetele de masă se acordă în limita prevederilor bugetului de stat sau după caz, a bugetelor locale, pentru unitățile din sectorul bugetar, și în limita bugetelor de venituri și cheltuieli aprobate, potrivit legii, de celelalte categorii de angajatori.

În conformitate cu art.5 alin.1 și urm. din Legea nr.53/2003 privind Codul muncii, cu modificările și completările ulterioare se arată că "în cadrul relațiilor de muncă funcționează principiul egalității de tratament fașă de toți salariații și angajatorii".

Reclamanții au învederat că, având calitatea de funcționari publici, nu au beneficiat pe perioada 2006 - 2008 de prima de concediu anuală, care trebuia acordată conform prevederilor art. 33 (devenit 34) din Legea nr.188/1999.

S-a arătat că, potrivit art.41 alin.2 din Constituția României, salariații au dreptul la protecția socială a muncii, iar măsurile de protecție privesc securitatea și igiena muncii, regimul de lucru al femeilor și tinerilor, instituirea unui salariu minim pe economie, repausul săptămânal, concediul de odihnă plătit, prestarea muncii în condiții grele, precum și în alte situații specifice.

Reclamanții au menționat că, în calitate de salariați, funcționari publici la o instituție bugetară, datorită alocării veniturilor de către stat prin organele sale abilitate, aveau și au în continuare dreptul să primească o alocație individuală de hrană, lunară, sub forma unor tichete de masă. Prin încasarea unor asemenea alocații de hrană, li se asigură o protecție privind securitatea muncii. Reclamanții au învederat că, faptul că Legea nr.142/1998 prevede posibilitatea acordării tichetelor de masă, fără să stabilească în sarcina angajatorului obligativitatea acordării acestora, nu înseamnă în mod automat că ei nu au dreptul la asemenea tichete. Având în vedere faptul că în unele instituții aceste tichete de masă au fost acordate, s-a ajuns la o gravă și inexplicabilă discriminare din punct de vedere al exercitării dreptului la protecție socială, între salariații din sectorul bugetar, încălcându-se astfel dispozițiile art.41 alin.2, art.53 din Constituție, art.5 alin.3 din Codul muncii și art.41 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

S-a arătat că, prin aplicarea discriminatorie a Legii nr.142/1998 s-a încălcat în mod flagrant un drept fundamental, acela al egalității tuturor cetățenilor români în fașa legii.

Legal citat, pârâtul nu a formulat întâmpinare.

Prin sentința civilă nr.477/28.04.2009 pronunțată în dosarul nr-Tribunalul Timișa respins acțiunea formulată de reclamanții, A, în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul Teritorial pentru Calitatea Semințelor și Materialului Săditor

Totodată a respins și cererea reclamanților privind cheltuielile de judecată și a luat act că pârâtul nu a solicitat cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel prima instanță a reținut următoarele:

Reclamanții sunt funcționari publici în cadrul pârâtei Inspectoratului Teritorial pentru Calitatea Semințelor și a Materialului Săditor Dreptul acestora la suplimentul postului și suplimentul treptei de salarizare (în reglementarea inițială, "suplimentul gradului") a fost introdus prin modificarea Legii nr.188/1999 prin Legea nr.161/2003 iar în perioada 2004 - 2006 dreptul la aceste suplimente a fost suspendat prin nr.OUG92/2004 și nr.OG2/2006.

Dreptul este reglementat de art.31 al.1 lit. c) și d) din Legea nr.188/1999. Potrivit acestui text legal, pentru activitatea desfășurată, funcționarii publici au dreptul la un salariu compus, printre altele, din suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare.

Tribunalul a observat că legea nu cuantifică aceste suplimente, respectiv nu prevede ce mărime trebuie să aibă fiecare. Reclamanții pretind că fiecare trebuie să fie în procent de 25 % din salariul de bază. Nu există însă niciun fel de temei legal pentru acest cuantum. Prevederile legale invocate de reclamanți (Legea nr.188/1999, Legea nr.251/2006) nu prevăd acest procent nici pentru suplimentul postului nici pentru suplimentul treptei.

În consecință, primul capăt de cerere, așa cum a fost formulat, este neîntemeiat (lipsită de temei legal). Tribunalul nu poate cuantifica el aceste suplimente deoarece ar adăuga la lege, ceea ce este inadmisibil.

Se pune însă întrebarea dacă cererea nu ar putea fi admisă în parte, fără stabilirea cuantumului suplimentelor, de vreme ce, în mod evident, reclamanții au dreptul la aceste suplimente atât pe viitor (până la eventuala abrogare sau modificare a textului de lege), cât și anterior deoarece suspendarea dreptului nu înseamnă lipsirea lui de substanță ci doar neexecutarea, pe perioada suspendării, a obligației corelative acestui drept. Tribunalul a apreciat că răspunsul nu poate fi decât negativ deoarece, pe de-o parte, hotărârea judecătorească nu ar putea fi pusă în executare în condițiile în care un aspect esențial al litigiului (cuantumul suplimentelor) nu ar fi dezlegat iar pe de alta, s-ar depăși limitele sesizării deoarece această modalitate de a proceda nu reprezintă o admitere în parte ci o soluționare a altceva decât s-a cerut (constatarea existenței unui drept, chestiune necontestată de către pârâți). Admiterea în parte a cererii ar presupune obligarea pârâtelor la plata suplimentelor într-un cuantum mai mic decât cel solicitat și nu într-un cuantum nedeterminat (tribunalul a observat că un cuantum nedeterminat poate însemna nu numai mai puțin ci și mai mult de 25%, fără nicio limită maximă).

Referitor la tichetele de masă se constată că potrivit art.1 al.1 din Legea 142/1998, salariații din cadrul societăților comerciale, regiilor autonome și din sectorul bugetar, precum și din cadrul unităților cooperatiste și al celorlalte persoane juridice sau fizice care încadrează personal prin încheierea unui contract individual de muncă, denumite în continuare angajator, pot primi o alocație individuală de hrană, acordată sub forma tichetelor de masă, suportată integral pe costuri de angajator.

Textul instituie o facultate și nu o obligație pentru angajator și, pe cale de consecință, nu conferă vreun drept reclamanților atâta vreme cât angajatorul nu și-a asumat o obligație în acest sens. De asemenea, neexistând vreun drept, problema discriminării nu se pune.

Așa fiind, și cel de-al doilea capăt de cerere este neîntemeiat.

În ce privește prima de concediu anuală pentru anii 2006 - 2008, tribunalul a constatat că potrivit art.35 al.2 din Legea nr.188/1999, funcționarul public are dreptul, pe lângă indemnizația de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu, care se impozitează separat.

Până la data de 31 decembrie 2006, prevederile referitoare la acordarea primelor cu ocazia plecării în concediul de odihnă au fost suspendate succesiv prin legile bugetare anuale, precum și prin actele normative anuale de salarizare a funcționarilor publici, așa cum s-a arătat mai sus referitor la suplimentul postului și suplimentul treptei de salarizare.

În prezent aceste prevederi nu mai sunt suspendate ceea ce înseamnă că reclamanții au dreptul la prima de concediu.

Totuși, reclamanții nu au făcut dovada drepturilor salariale încasate pe perioada concediului astfel încât să poată fi verificat dacă au încasat sau nu această primă.

În consecință, fiind nedovedit, tribunalul a respins și cel de-al treilea capăt de cerere.

În temeiul art.274 Cod de procedură civilă, s-a luat act că părțile nu au solicitat cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanții, considerând-o ca netemeinică și nelegală.

În motivarea recursului s-a arătat că prima instanță a respins acțiunea pe considerentul că nu există un temei legal care să cuantifice suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare, solicitate prin primul petit. Astfel, deși a reținut în mod corect că în calitate de funcționari publici, beneficiază de prevederile art.31 alin.1 lit. c) și d) din Legea nr.188/1999, republicată, a respins totuși acțiunea motivând că nu poate pronunța o hotărâre prin care intimatul să fie obligat la plata unui spor necuantificat de lege, ignorând faptul că dreptul la suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare constituie un drept de remunerare a muncii ce face parte din conținutul complex al dreptului fundamental la muncă, astfel că acest drept nu poate fi restrâns în mod abuziv și contrar echității impuse de o societate democratică, potrivit art.53 din Constituția României.

Astfel, conform art.1 din protocolul 1 la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale ale Omului, conform căruia "orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea drepturilor sale".

Cu privire la petitul doi al acțiunii se arată că instanța de fond, în mod greșit a apreciat că angajatorul are doar facultatea de a acorda aceste sporuri și nu obligația, întrucât legiuitorul folosește verbul "poate", care nu instituie o măsură obligatorie, ignorând însă faptul că "tichetele de masă se acordă în limita prevederilor bugetului de stat sau după caz, ale bugetelor locale, pentru unitățile din sectorul bugetar, și în limita bugetelor de venituri și cheltuieli aprobate, potrivit legii, pentru celelalte categorii de angajatori".

Conform art.41 alin.2 din Constituția României, salariații au dreptul la protecție socială a muncii, iar măsurile de protecție privesc securitatea și igiena muncii, regimul de lucru al femeilor și tinerilor, instituirea unui salariu minim pe economie, repausul săptămânal, concediul de odihnă plătit, prestarea muncii în condiții grele, precum și în alte situații specifice.

Faptul că Legea nr.142/1998 prevede posibilitatea acordării tichetelor de masă, fără să stabilească în sarcina angajatorului obligativitatea acordării acestora, nu înseamnă în mod automat că, reclamanții în calitate de salariați nu au dreptul la asemenea tichete.

Se mai arată că posibilitatea acordării tichetelor de masă în funcție de voința angajatorului și anume includerea sau nu a acestor sume în bugetul de stat este neîntemeiată și nejustificată. Astfel, pur și simplu este lăsată la aprecierea angajatorului aplicarea unor norme de protecție a salariatului și a muncii acestuia, care, fie niciodată nu va aloca sumele respective în favoarea salariaților, fie le va aloca după preferințe, numai anumitor domenii din sectorul bugetar, creându-se o situație discriminatorie între salariații din diferite domenii din cadrul sectorului bugetar.

În ceea ce privește prima de concediu, se arată că deși instanța de fond a menționat sunt în drept să o primească, ulterior a respins cererea, apreciind că nu au adus acte doveditoare în acest sens, deși legiuitorul stabilește forate clar cuantumul primelor de concediu în actul art.35 din Legea nr.188/1999, republicată. În aceste condiții, apreciază că instanța de fond putea prin dispozitivul hotărârii să dispună obligarea intimatului - pârât la plata unei indemnizații de concediu egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu, care să se impoziteze separat.

În drept au fost invocate dispozițiile art.304 pct.9 Cod procedură civilă, Constituția României, Legea nr.53/2003, Legea nr.142/1998, nr.HG5/1999, Legea nr.188/1999.

Pârâtul - intimat, legal citat nu a formulat întâmpinare.

Analizând actele dosarului, criticile recurenților prin prisma dispozițiilor art. 304 din Codul d e procedură civilă și examinând cauza sub toate aspectele, conform art. 304¹din Codul d e procedură civilă,Curtea de Apel constată următoarele:

1. Obiectul litigiului:

Reclamanții au avut - în perioada 2004-2008 - calitatea de funcționari publici în cadrul Inspectoratului Teritorial pentru Calitatea Semințelor și Materialului Săditor

În această calitate, aceștia au solicitat în prezenta cauză obligarea Inspectoratului Teritorial pentru Calitatea Semințelor și Materialului Săditor T la plata suplimentului postului în procent de 25% și a suplimentului corespunzător treptei de salarizare în procent de 25% cu începere din 1.12.2005 până la zi, sume actualizate cu rata inflației până la data plății efective.

2. reglementării suplimentului postului și a suplimentului corespunzător treptei de salarizare:

Curtea constată că suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare au fost introduse, ca drepturi salariale ale funcționarilor publici, în art. 29 din Legea nr. 188/1999, privind Statutul funcționarilor publici, prin art. XIII pct. 21 din cartea II titlul III al Legii nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției, act normativ care, potrivit art. 78 din Constituție, în redactarea anterioară revizuirii, a intrat în vigoare la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 279 din 21 aprilie 2003.

Conform art. XIII pct. 21 din cartea II titlul III al Legii nr. 161/2003, "Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 600 din 8 decembrie 1999, cu modificările și completările ulterioare, se modifică și se completează după cum urmează: -

21. Articolul 29 va avea următorul cuprins:

"ART. 29

(1) Pentru activitatea desfășurată funcționarii publici au dreptul la un salariu compus din:

a) salariul de bază;

b) sporul pentru vechime în muncă;

c)suplimentul postului;

d)suplimentul gradului.

(2) Funcționarii publici beneficiază de prime și alte drepturi salariale, în condițiile legii.

(3) Salarizarea funcționarilor publici se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare pentru funcționarii publici."

În privința aplicării dispozițiilor art. 29 Legea nr. 188/1999, art. 25 (XXV) al Titlului III din cartea II din Legii nr. 161/2003, "prevederile art. 22,art. 29 alin. (1),art. 49¹, art. 52 - 56, art. 74¹, precum și ale art. 83 alin. (4), referitoare la acordarea indemnizației de detașare, din Legea nr. 188/1999, cu modificările și completările ulterioare,se aplică începând cu data de 1 ianuarie 2004 ".

Aplicarea aceluiași text de lege a fost apoi suspendată prin articolul unic pct. 7 din Legea nr. 164/2004 pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 123/2003 privind creșterile salariale ce se vor acorda personalului din sectorul bugetar, lege publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 446 din 19 mai 2004. Dispozițiile pct. 7 din articolul unic al Legii nr. 164/2004 prevăd următoarele: "7. După articolul 50 se introduce articolul 50¹cu următorul cuprins:

<<Art. 50¹-Pentru anul 2004, aplicarea dispozițiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 188/1999, republicată, și ale art. 46 din Hotărârea Guvernului nr. 1.209/2003 se suspendă.>>"

Pentru anul 2005, Curtea reține că dreptul la suplimentul postului și al gradului a fost suspendat prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 92/2004 privind reglementarea drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici pentru anul 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.091 din 23 noiembrie 2004, care a prevăzut, la art. 44, că "la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență se suspendă aplicarea dispozițiilor art. 29 - din Legea nr. 188/1999, republicată, cu modificările ulterioare".

Pentru anul 2006, Curtea reține că dreptul la suplimentul postului și al treptei de salarizare a fost din nou suspendat prin art. 48 din Ordonanța Guvernului nr. 2/2006 privind reglementarea drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici pentru anul 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 57 din 20 ianuarie 2006, dispoziții conform cărora a fost suspendată, la data intrării în vigoare a ordonanței, "aplicarea dispozițiilor lit. c) și d) ale art. 29 alin. (1) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, republicată, cu modificările ulterioare, până la 31 decembrie 2006".

Ulterior, în urma modificărilor operate prin Legea nr. 251/2006, a fost republicată Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, iar în urma renumerotării textelor, art. 29 devenit art. 31, număr care s-a menținut în cuprinsul Legii nr. 188/1999 până la data pronunțării prezentei hotărâri.

Totodată, Legea nr. 251/2006 pentru modificarea și completarea Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici prevede, la art. I pct. 30, modificarea alin. (1) lit. d) al art. 29 din Legea nr. 188/1999, în sensul că "suplimentul gradului", anterior reglementat, se înlocuiește cu "suplimentul corespunzător treptei de salarizare".

Astfel, în temeiul art. III din Legea nr. 251/2006, Legea nr. 188/1999 a fost republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 365 din 29 mai 2007, astfel că, în urma renumerotării textelor, art. 29 devenit în prezent art. 31, având următorul conținut:

Art. 31:"(1) Pentru activitatea desfășurată, funcționarii publici au dreptul la un salariu compus din:

a) salariul de bază;

b) sporul pentru vechime în muncă;

c)suplimentul postului;

d)suplimentul corespunzător treptei de salarizare.

(2) Funcționarii publici beneficiază de prime și alte drepturi salariale, în condițiile legii.

(3) Salarizarea funcționarilor publici se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare pentru funcționarii publici."

Însă cu privire la intrarea în vigoare a dispozițiilor fostului art. 29 din Legea nr. 188/1999, dispozițiile art. XIII din Legea nr. 251/2006 pentru modificarea și completarea Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 574 din 4 iulie 2006, prevedeau că "prezenta lege intră în vigoare la 15 zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I,cu excepția prevederilor art. 29, 56, 57, 58^1 și ale art. 60^1 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 188/1999, republicată, cu modificările ulterioare, precum și cu modificările și completările aduse prin prezenta lege,care intră în vigoare la 1 ianuarie 2007."

Curtea reține, totodată, că dispozițiile art. XIII din Legea nr. 251/2006 au fost declarate neconstituționale prin Decizia Curții Constituționale nr. 185 din 12 februarie 2009, privind excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. XIII din Legea nr. 251/2006 pentru modificarea și completarea Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, referitoare la intrarea în vigoare la "1 ianuarie 2007 prevederilor art. 29 din Legea nr. 188/1999, republicată, cu modificările ulterioare, precum și cu modificările și completările aduse prin Legea nr. 251/2006", decizie care a fost publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 187 din 25 martie 2009.

Conform Deciziei Curții Constituționale nr. 185/2009, "dispozițiile art. XIII din Legea nr. 251/2006 pentru modificarea și completarea Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici,referitoare la intrarea în vigoare "la 1 ianuarie 2007 prevederilor art. 29 din Legea nr. 188/1999, republicată, cu modificările ulterioare, precum și cu modificările și completările aduse prin Legea nr. 251/2006",sunt neconstituționale".

3. Analiza Curții:

3.1. Cu privire la temeinicia acordării suplimentului postului și suplimentului corespunzător treptei de salarizare:

Curtea observă că în perioada 2004-2006, prevederile referitoare la suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare au fost suspendate.

Cu privire la aceste reglementări, Curtea precizează că acestea au fost examinate de Curtea Constituțională prin Decizia Curții Constituționale nr. 185 din 12 februarie 2009, decizie care a fost publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 187 din 25 martie 2009.

Astfel, cu privire la articolul unic pct. 7 din Legea nr. 164/2004 pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 123/2003 privind creșterile salariale ce se vor acorda personalului din sectorul bugetar, lege publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 446 din 19 mai 2004 - text conform căruia se introduce în cuprinsul Ordonanței de Urgență modificate articolul 50¹, potrivit căruia "pentru anul 2004, aplicarea dispozițiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 188/1999, republicată, și ale art. 46 din Hotărârea Guvernului nr. 1.209/2003 se suspendă" - Curtea Constituțională a reținut că " deși textul menționat conține formularea "pentru anul 2004", acesta nu poate intra în vigoare decât respectând prevederile art. 15 alin. (2) din Constituție, potrivit cărora "legea dispune numai pentru viitor-", și ale art. 78 din aceasta, care dispun că "legea se publică în Monitorul Oficial al României și intră în vigoare la 3 zile de la data publicării sau la o dată ulterioară prevăzută în textul ei". În atare situație,suspendarea dispozițiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 188/1999 urmează să se aplicede la data intrării în vigoare a Legii nr. 164/2004, adicăde la data de 22 mai 2004.

Coroborând dispozițiile art. XIII pct. 21 și ale art. XXV din Legea nr. 161/2003 cu cele ale articolului unic pct. 7 din Legea nr. 164/2004,rezultă că dispozițiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 188/1999, fiind în vigoare începând cu data de 21 aprilie 2003,au fost aplicabile în perioada 1 ianuarie 2004 - 22 mai 2004, aplicarea lor fiind apoi suspendată până la 31 decembrie 2004 ".

Curtea va reține, în conformitate cu Decizia Curții Constituționale nr. 185/2009, că dispozițiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 188/1999 au fost aplicabile în perioada 1 ianuarie 2004 - 22 mai 2004, aplicarea lor fiind apoi suspendată numai din 23 mai 2004 și până la 31 decembrie 2004.

Totodată,cu privire la suspendarea dispozițiilor privind suplimentele salariale în litigiu pentru anul 2006prin art. 48 din Ordonanța Guvernului nr. 2/2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 57 din 20 ianuarie 2006, Curtea Constituțională a reținut că " având în vedere că, potrivit art. 51, ordonanța a intrat în vigoare la 3 zile de la publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, rezultă așadar căîn perioada 1-23 ianuarie 2006 dispozițiile art. 29 au fost aplicabile, după această dată fiind suspendată, pentru restul anului 2006, doar aplicarea alin. (1) lit. c) și d) al acestui text".

Curtea va reține, așadar, în conformitate cu Decizia Curții Constituționale nr. 185/2009, că dispozițiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 188/1999 au fost aplicabile în perioada 1-23 ianuarie 2006, aplicarea lor fiind apoi suspendată pentru restul anului 2006 numai din 23 mai 2004 și până la 31 decembrie 2004.

Examinând fondul pricinii, în raport cu motivele de recurs, Curtea reține că litigiul are de obiect dreptul reclamanților - funcționari publici - la plata unor sporuri salariale, în contextul în care acest drept cu caracter salarial a fost suspendat succesiv prin mai multe acte normative.

În opinia Curții, soluționarea acestei cereri este influențată de stabilirea efectelor unor dispoziții legale care au fost suspendate ulterior printr-un alt act normativ de aceeași forță juridică.

În rezolvarea acestei chestiuni, Curtea va recurge la interpretarea dată de Înalta Curte de Casație și Justiție unor situații similare, în care s-au stabilit efectele produse în cazul suspendării acordării unor drepturi salariale pentru funcționari publici.

Astfel Curtea observă că prin Decizia nr. XII din 5 februarie 2007, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 733 din 30 octombrie 2007, Înalta Curte de Casație și Justiție s-a pronunțat asupra unor dispoziții legale referitoare la dreptul la prima de concediu pentru polițiști, stabilind, în dispozitiv, că "în aplicarea dispozițiilor art. 37 alin. (2) teza I din Ordonanța Guvernului nr. 38/2003 privind salarizarea și alte drepturi ale polițiștilor, aprobată cu modificări prin Legea nr. 353/2003, cu modificările și completările ulterioare, -prima de concediu, respectiv o sumă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu, pe lângă indemnizația de concediu, se cuvine pentru perioada anilor 2004 - 2006, astfel cum a fost reglementată prin dispoziția legală menționată."

În privința acestei decizii a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Curtea observă că aceasta a fost pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unui recurs în interesul legii promovat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție"pentru a se asigura"- potrivit art. 329 al. 1 Cod de Procedură Civilă -"interpretarea și aplicarea unitară a legii pe întreg teritoriul României". Fiind pronunțată în soluționarea unui recurs în interesul legii, această decizie este obligatorie pentru viitor, având în vedere dispozițiile art. 329 alin. 3 teza a doua Cod de Procedură Civilă, conform cărora "dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe".

În consecință, în prezenta cauză Curtea va da eficiență acestor dispoziții legale și va respecta interpretarea obligatorie dată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în măsura în care interpretarea din aceste decizii este incidentă în prezentul litigiu.

Având în vedere principiul egalității, consacrat de art. 16 alin. 1 din Constituția României, precum și principiul nediscriminării, instanța constată că interpretarea dată de Înalta Curte de Casație și Justiție este incidentă, pentru identitate de rațiune, și în prezenta cauză.

În consecință, Curtea, reiterând interpretarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, astfel cum a fost exprimată în Decizia nr. XII din 5 februarie 2007, reține că suspendarea exercițiului unui drept - cum este, în prezenta cauză, dreptul la suplimentul postului și al treptei de salarizare - nu echivalează cu "însăși înlăturarea lui".

După cum s-a arătat în continuare în motivarea Înaltei Curți de Casație și Justiție,"prin art. 38 din Codul muncii se prevede, în mod imperativ, că drepturile persoanelor încadrate în muncă nu pot face obiectul vreunei tranzacții, renunțări sau limitări, ele fiind apărate de stat împotriva oricăror încălcări a manifestărilor de subiectivism, abuz sau arbitrariu.

De aceea, fiind un drept câștigat, derivat dintr-un raport de muncă, prima de concediu nu putea fi anulată prin actele normative menționate."

Înalta Curte de Casație și Justiție a arătat că, întrucât actele normative care au determinat suspendarea dreptului la prima de concediu nu se referă la "eventualitatea desființării dreptului la prima de concediu, ci doar la suspendarea exercițiului acestui drept ori la prelungirea termenului de punere în aplicare,-suspendarea exercițiului dreptului la prima de concediu nu echivalează cu însăși înlăturarea lui, cât timp prin nicio dispoziție legală nu i-a fost înlăturată existența și nici nu s-a constatat neconstituționalitatea textului de lege ce prevede acest drept.

Ca urmare, pentru ca un drept prevăzut să nu devină doar o obligație lipsită de conținut, redusă la nudum jus, ceea ce ar constitui o îngrădire nelegitimă a exercitării lui, un atare drept nu poate fi considerat că nu a existat în perioada pentru care exercițiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat.

Astfel, s-ar ajunge la situația ca un drept patrimonial, a cărei existență este recunoscută, să fie vidat de substanța sa și, practic, să devină lipsit de orice valoare.

De aceea respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul și litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendințe de reglementare a unor situații juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să se bucure efectiv de acestea pentru perioada în care sunt prevăzute de lege."

Curtea reține că - în condițiile în care suplimentul postului și al treptei de salarizare au fost suspendate prin acte normative, în mod asemănător cu prima de concediu cuvenită funcționarilor publici și în privința căreia Înalta Curte de Casație și Justiție a apreciat că efectele suspendării "nu echivalează cu însăși înlăturarea" acestui drept patrimonial - suspendarea acordării suplimentul postului și al treptei de salarizare nu echivalează cu înlăturarea acestui drept patrimonial.

Curtea remarcă în acest context și caracterul inconsecvent al actelor normative de suspendare, față de interpretarea dată de Curtea Constituțională, din care rezulta că suspendarea nu a operat în perioada 1 ianuarie 2004-22 mai 2004 și nici în perioada 1-23 ianuarie 2006, deși texte legale în vigoare prevedea contrariul. Or, astfel cum a arătat și Curtea Europeană a Drepturilor Omului în hotărârea dată în cauza Beian împotriva României (nr. 1), publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 616 din 21 august 2008, la paragraful nr. 33, "ncertitudinea, fie ea legislativă, administrativă sau jurisdicțională,este un factor important ce trebuie luat în considerare pentru a aprecia comportamentul statului". Dat fiind caracterul inconsecvent al reglementărilor privind acordarea, respectiv suspendarea acordării suplimentelor salariale în litigiu, Curtea apreciază că nu pot fi acceptarea apărările exprimate de autoritățile Statului Român, inclusiv de pârâta din prezenta cauză, în sensul că aceste suspendări împiedică acordarea sporurilor salariale respective.

În raport cu cele arătate mai sus, Curtea apreciază că nu se poate lua în considerare suspendarea legală a aplicării textului art. 31 din Legea nr. 188/1999, și că se poate face în cauză o analogie cu situația litigiilor având ca obiect plata primelor de concediu cuvenită funcționarilor publici.

În acest sens, Curtea - revenind asupra opiniei exprimate cu alte prilejuri - consideră că lipsa cuantificării acestor sporuri salariale nu poate constitui un impediment în calea recunoașterii temeiniciei acordării lor, întrucât - prin intrarea în vigoare a dispozițiilor art. XIII pct. 21 din cartea II titlul III al Legii nr. 161/2003, și aplicarea acestora de la 1.01.2004 - voința legiuitorului a fost exprimată în sensul acordării acestor sporuri salariale pentru funcționarii publici, care nici nu au fost suspendate în perioada 1 ianuarie 2004-22 mai 2004 și nici în perioada 1-23 ianuarie 2006.

În privința efectelor aplicării în cauză a articolului 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, Curtea reține că temeinicia cererii reclamanților se impune a fi examinată și prin prisma Convenției europene a drepturilor omului, în măsura în care se reține existența unei creanțe în virtutea căreia reclamanții pot pretinde că au cel puțin o "speranță legitimă" de a obține exercițiul efectiv al dreptului în litigiu.

Curtea precizează că articolul 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului are următorul conținut:

"Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale.Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decâtpentru cauză de utilitate publică șiîn condițiile prevăzute de legeși de principiile generale ale dreptului internațional.

Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor."

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a precizat, în mai multe hotărâri care sunt condițiile de aplicare a acestui articol.

În această privință, Curtea reamintește, de pildă, paragrafele nr. 58 și 59 din hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului pronunțată la 24 mai 2006 în cauza Weissman și alții împotriva României, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 588 din 27 august 2007, în care s-a arătat că "un reclamant nu poate invoca încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care deciziile pe care le critică se referă la "bunurile" sale în sensul acestei dispoziții. Noțiunea de "bunuri" poate acoperi atât "bunurile actuale", cât și valorile patrimoniale, înțelegându-se prinaceasta creanțele în virtutea cărora reclamantul poate pretinde că are cel puțin o "speranță legitimă" de a obține exercițiul efectiv al unui drept de proprietate. Dimpotrivă, de a vedea recunoscut un drept de proprietate a cărui exercitare este imposibilă nu poate fi considerată un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 și este similară unei creanțe sub condiție rezolutorie [a se vedea - II de împotriva Germaniei [MC], nr. 42.527/98, && 82 și 83, CEDO 2001-VIII, și și ova împotriva (decizie) [MC], nr. 39.794/98, & 69, CEDO 2002 -.

59.Cât despre noțiunea de "speranță legitimă", Curtea amintește, de asemenea, că, deoareceinteresul patrimonialvizat este de natura creanței,nu poate fi considerat o "valoare patrimonială" decât atunci când are o bază suficientă în dreptul intern, spre exemplu atunci când este confirmat de o jurisprudență bine stabilită a instanțelor( împotriva Slovaciei [MC], nr. 44.912/98, & 52, CEDO 2004)".

Or, în prezenta cauză reclamanții au dovedit existența unei "jurisprudențe bine stabilită" în sensul acordării sporurilor solicitate, în condițiile în care, conform evidenței hotărârilor pronunțate de Curtea de Apel Timișoara - Secția de contencios administrativ și fiscal în perioada noiembrie 2008 - martie 2009, în perioada amintită această instanță a admis acordarea acestor sporuri în 32 de cauze și a respins această cerere în 11 cauze din totalul de 43 de astfel de cauze.

Curtea amintește în acest context că în două cauze, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat încălcarea articolului 6 paragraf 1 din Convenție ca efect al existentei unei situații de incertitudine juridică rezultând din jurisprudența neunitară a aceleiași instanțe.

Astfel, în hotărârea din 6 decembrie 2007, pronunțată în cauza Beian împotriva României (nr. 1), publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 616 din 21 august 2008, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat, în paragrafele 36-40 din hotărâre, că "în lipsa unui mecanism capabil să asigure coerența practicii în cadrul celei mai înalte instanțe interne, aceasta a ajuns să pronunțe, uneori chiar în aceeași zi, decizii diametral opuse cu privire la domeniul de aplicare a Legii nr. 309/2002".

Or, a arătat Curtea Europeană a Drepturilor Omului, "această practică, ce s-a dezvoltat în cadrul celei mai înalte autorități judiciare a țării, este în sine contrară principiului securității juridice, care este implicit în ansamblul articolelor din Convenție și care constituie unul dintre elementele fundamentale ale statului de drept (a se vedea, mutatis mutandis, împotriva Poloniei, nr. 28.358/95, & 56, CEDO 2000-III).În loc să-și îndeplinească rolul de a stabili o interpretare de urmat, Înalta Curte de Casație a devenit ea însăși o sursă de insecuritate juridică, reducând astfel încrederea publicului în sistemul judiciar(a se vedea, mutatis mutandis, împotriva Ucrainei, nr. 48.553/99, & 97, CEDO 2002-VII, și, citată mai sus, & 98, și, a contrario, împotriva Spaniei, nr. 32.978/03, & 70, 28 iunie 2007).

40.Curtea concluzionează că această incertitudine jurisprudențială a avut ca efect lipsirea reclamantului de orice posibilitate de a obține beneficiul drepturilor prevăzute de Legea nr. 309/2002, în timp ce altor persoane care au efectuat o muncă forțată în afara li s-a recunoscut dreptul de a beneficia de prevederile acestei legi.

Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 6 alin. 1 din Convenție".

Într-o altă hotărâre pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului împotriva României - respectiv în hotărârea pronunțată la data de 24 martie 2009, în cauza Tudor contra României (Cauza 21911/03), publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 778 din 13 noiembrie 2009 - Curtea a constatat o astfel de insecuritate juridică și în această cauză, efect al interpretărilor contrare făcute de Curtea de Apel București cu privire la consecințele bunei-credințe în momentul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare cu statul.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a remarcat - fără a nega faptul că anumite divergente de interpretare pot fi inerente unui sistem judiciar bazat pe o multitudine de instanțe cu competenta asupra unei anumite circumscripții teritoriale -faptul că interpretările contradictorii proveneau de la aceeași instanța, care mai avea si calitatea de instanță de recurs. În plus, Curtea europeană a apreciat că lipsea un mecanism eficient prin care Curtea Supremă să soluționeze conflictele ivite între hotărârile instanțelor inferioare ierarhic, recursul în anulare analizând mai degrabă cauze particulare și reprezentând el însuși o cale extraordinară de atac ce încalcă principiul securității juridice.

În aceste condiții, Curtea apreciază că respingerea pretențiilor reclamanților în prezenta cauză - în condițiile în care aceeași instanță, Curtea de Apel Timișoara, a admis acordarea acestor sporuri în 32 de cauze dintr-un total de 43 de astfel de cauze - ar constitui o încălcare a articolului 6 paragraf 1 din Convenție, respectiv a principiului securității juridice.

Totodată, față de cele expuse anterior, Curtea apreciază că reclamanții au dovedit existența unei speranțe legitime de a obține creanțele care formează obiectul prezentei judecății, fiind, așadar, aplicabil art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului.

În condițiile în care este aplicabil art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, ignorarea speranței legitime a reclamanților de a obține acest drept salarial ar conduce la încălcarea dispozițiilor din Convenția citată, conform cărora "nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional".

Pentru aceste motive, Curtea consideră că este întemeiată solicitarea reclamantului privind acordarea suplimentului postului și al suplimentului corespunzător treptei de salarizare.

3.2 Cu privire la cuantumul suplimentului postului și suplimentului corespunzător treptei de salarizare acordat:

Curtea constată că reclamanții au solicitat obligarea instituției pârâte la plata suplimentului postului și al suplimentului corespunzător treptei de salarizare în procent de 25% din salariul de bază pentru fiecare din aceste sporuri.

În privința acestei cereri, Curtea observă că în cazul suplimentului postului și al suplimentului corespunzător treptei de salarizare nu există nici o dispoziție legală care să permită instanțelor să stabilească un cuantum al acestor sporuri, în condițiile în care instanțele nu au competența de a stabili ele însele acest cuantum.

Astfel, nu există dispoziții legale care să reglementeze cuantumul acestor sporuri, nici modul de calcul și nici baza de calcul. De asemenea, nu au fost edictate dispoziții legale care să reglementeze diferitele criterii de acordare a acestor sporuri în funcție de vechimea în muncă, de nivelul studiilor sau de gradul profesional al fiecărui reclamant funcționar public.

Or, deși legea impune acordarea acestor sporuri, în absența edictării regulilor de acordare a acestor sporuri, Curtea nu poate determina ea însăși aceste criterii fără a încălca prerogativele legiuitorului, singurul care poate determina aceste criterii de acordare a sporurilor în litigiu, față de dispozițiile art. 31 alin. 2 și 3 din Legea nr. 188/1999, privind Statutul funcționarilor publici, conform cărora "funcționarii publici beneficiază de prime și alte drepturi salariale, în condițiile legii", respectiv " salarizarea funcționarilor publici se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare pentru funcționarii publici".

Curtea reține, în acest sens, că prin deciziile nr. 818/2008, nr. 819/2008 și nr. 820/2008, (toate fiind publicate în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 537 din 16 iulie 2008), Curtea Constituțională a constatat că prevederile art. 1, art. 2 alin. (3) și art. 27 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, "sunt neconstituționale, în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative".

Curtea apreciază că - în condițiile în care nu este reglementată modalitatea de calculare a suplimentului postului și a suplimentului gradului - eventuala cuantificare de către instanță a acestor drepturi salariale în raport cu diverse criterii reprezintă o nesocotire a deciziei Curții Constituționale nr.820/2008, în cuprinsul căreia s-a reținut expressis verbis că " instanțele judecătorești nu au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative", astfel că nu au nici competența de a se substitui legiuitorului ori executivului în privința acordării efective a unui drept prevăzut de lege, dar care în prezent nu este pasibil de exercitare efectivă.

În raport cu cele arătate mai sus, Curtea reține netemeinicia cererii reclamanților de obligare a autorității pârâte la acordarea sporurilor în litigiu în procent de 25% din salariul de bază, această cerere urmând a fi respinsă.

3.3 În privința perioadei de acordare a acestor drepturi salariale, Curtea observă că reclamanții nu au indicat data numirii în funcția publică, solicitând însă obligarea pârâtei începând cu data de 1.12.2005 și până la zi.

Cât privește momentul până care se poate acorda aceste sporuri, Curtea subliniază că potrivit art. 50 din Legea nr. 330 din 5 noiembrie 2009, privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 762 din 9 noiembrie 2009, "la 3 zile de la data publicării prezentei legi în Monitorul Oficial al României, Partea I,încetează următoarele drepturi salarialesuplimentare stabilite prin acte juridice în favoarea personalului autorităților și instituțiilor publice:

a)suplimentul postului și suplimentul corespunzător trepteide salarizare".

În consecință, Curtea apreciază că pârâtul nu poate fi obligat la plata acestor sume decât care până la data de 11.11.2009 când, conform textului art. 50 din Legea nr. 330/2009, au încetat drepturile salariale constând în suplimentul postului și al treptei de salarizare.

3.4 Cu privire la acordarea primelor de concediu aferente anilor 2006-2008, Curtea reține că litigiul are de obiect dreptul reclamanților - funcționari publici - la primele de concediu aferente anilor 2006-2008, în contextul în care acest drept cu caracter salarial a fost suspendat succesiv prin mai multe acte normative.

În rezolvarea acestei chestiuni, Curtea observă că prin Decizia nr. LXXVII (77) din 5 noiembrie 2007, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 553 din 22 iulie 2008, Înalta Curte de Casație și Justiție s-a pronunțat asupra unor dispoziții legale referitoare la dreptul la prima de concediu, stabilind, în dispozitiv, că

"Dispozițiile art. 34 alin. (2) (devenit art. 35 alin. 2) din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcționarilor publici, republicată, cu modificările și completările ulterioare, se interpretează în sensul că:

Prima de concediu, reprezentînd o sumă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu, se cuvenea acestei categorii de personal."

În consecință, în prezenta cauză Curtea va da eficiență acestor dispoziții legale și va respecta interpretarea obligatorie dată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

În consecință, Curtea, reiterând interpretarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, astfel cum a fost exprimată în Decizia nr. LXXVII (77) din 5 noiembrie 2007, reține că"în adevăr, prin art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcționarilor publici, republicată, cu modificările și completările ulterioare, s-a reglementat că funcționarii publici au dreptul la plecarea în concediu de odihnă, pe lângă indemnizația de concediu, la o "primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu, care se impozitează separat".

Ulterior, prin art. III alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 33/2001 s-a prevăzut că "se suspendă până la data de 31 decembrie 2001 aplicarea prevederilor art. 34 alin. (2) care cuprind dispoziții referitoare la acordarea primei pentru concediu de odihnă", iar prin art. 32 din Legea nr. 744/2001 s-a dispus menținerea în continuare a suspendării dreptului de primă de concediu de odihnă până la 31 decembrie 2002. De asemenea, prin art. 10 alin. (3) din Legea nr. 631/2002 s-a dispus din nou continuarea suspendării dreptului la primă de concediu de odihnă până la 31 decembrie 2003, prin art. 9 alin. (7) din Legea nr. 507/2003 s-a menținut suspendarea dreptului respectiv până la data de 31 decembrie 2004, prin art. 8 alin. (7) din Legea nr. 511/2004 privind bugetul de stat pe anul 2005 s-a menținut prelungirea suspendării până la 31 decembrie 2005, iar prin art. 5 alin. (5) din Legea nr. 379 privind bugetul de stat pe anul 2006 s-a prelungit perioada de suspendare până la 31 decembrie 2006.

Succesiunea în timp a actelor normative la care s-a făcut referire impune a se reține că dreptul la primă pentru concediul de odihnă al funcționarilor publici, instituit prin art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, republicată, și-a produs efectul începând cu data menționată, suspendarea exercițiului acestui drept neputând fi echivalată cu însăși înlăturarea lui.

În acest sens, prin art. 18 din Codul muncii se prevede, în mod imperativ, că drepturile persoanelor încadrate în muncă nu pot face obiectul vreunei tranzacții, renunțări sau limitări, ele fiind formulate și apărate de stat împotriva oricăror încălcări ale manifestărilor de subiectivism, abuz sau arbitrariu.

De aceea, fiind un drept câștigat, derivat dintr-un raport de muncă, prima de concediu nu poate fi considerată anulată prin actele normative menționate.

Într-o atare situație, suspendarea exercițiului dreptului la prima de concediu nu echivalează cu însăși înlăturarea lui, cât timp prin nicio dispoziție legală nu i-a fost înlăturată existența și nici nu s-a constatat neconstituționalitatea textului de lege ce prevede acest drept.

Sub acest aspect, mai este de reținut că, în prezent, sunt în vigoare și au fost chiar aplicate, pentru anul 2007, dispozițiile art. 35 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, republicată, potrivit cărora "funcționarul public are dreptul pe lângă indemnizația de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu, care se impozitează separat".

Totodată, Curtea reține că dreptul la acordarea primelor de concediu a fost recunoscut de legiuitor în mod expres prin Ordonanța de Urgență nr. 146 din 19 decembrie 2007, pentru aprobarea plății primelor de concediu de odihnă suspendate în perioada 2001-2006, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 877 din 20 decembrie 2007.

Conform art. 2 alin. 1 din această Ordonanță de Urgență, "personalul din sectorul bugetar căruia până la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență nu i s-au acordat primele de concediu de odihnă pentru perioada 2001 - 2006 urmează să primească aceste drepturi în anul 2008, în mod eșalonat, în 3 tranșe, după cum urmează:

a) în luna martie - pentru anii 2001 și 2002;

b) în luna iunie - pentru anii 2003 și 2004;

c) în luna octombrie - pentru anii 2005 și 2006."

Având în vedere acest normativ, care confirmă interpretarea dată de Înalta Curte de Casație și Justiție în sensul existenței dreptului funcționarilor publici la plata primelor de concediu eferente anilor 2001-2006 - ținând seama de interpretarea obligatorie dată de Înalta Curte de Casație și Justiție cu privire la efectele actelor normative de suspendare a unor dispoziții legale care prevedeau acordarea primei de concediu pentru funcționarii publici - Curtea apreciază ca fiind întemeiată cererea reclamanților de obligare a pârâtului la plata primelor de concediu.

3.5 Cu privire la acordarea contravalorii tichetelor de masă, Curtea reține că acordarea acestor tichete este reglementată prin Legea nr. 142 din 9 iulie 1998, privind acordarea tichetelor de masă, lege care a fost publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 260 din 13 iulie 1998, fiind modificată ulterior prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 5/2007, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 129 din 22 februarie 2007.

Potrivit art.1 alin.1 din Legea nr.142/1998, "(1) Salariații din cadrul societăților comerciale, regiilor autonome și din sectorul bugetar, precum și din cadrul unităților cooperatiste și al celorlalte persoane juridice sau fizice care încadrează personal prin încheierea unui contract individual de muncă, denumite în continuare angajator, pot primi o alocație individuală de hrană, acordată sub forma tichetelor de masă, suportată integral pe costuri de angajator.

(2) Tichetele de masă se acordă în limita prevederilor bugetului de stat sau, după caz, ale bugetelor locale, pentru unitățile din sectorul bugetar, și în limita bugetelor de venituri și cheltuieli aprobate, potrivit legii, pentru celelalte categorii de angajatori."

Din interpretarea dispozițiilor art.1 alin. 1 din Legea nr.142/1998, Curtea reține că acordarea beneficiilor reprezentând tichetele de masă apare ca o facultate în sarcina autorităților publice, și nu ca o obligație a acestora care se realizează în raport de dispozițiile legilor privind bugetele de stat. Or, în legile succesive privind bugetele de stat anuale nu au fost prevăzute sume cu această destinație.

De asemenea, Curtea observă că tichetele de masă se acordă în condițiile stabilite prin contractele colective de muncă, în urma negocierii dintre angajatori și organizațiile sindicale, iar potrivit art.2 din Normele de aplicare a legii, clauzele respective trebuie să prevadă numărul salariaților din unitate care pot primi lunar tichete de masă, valoarea nominală a tichetului, numărul de zile lucrătoare din lună pentru care se distribuie și criteriile de selecție pentru cei care le primesc.

În consecință, tichetele de masă se acordă în condițiile stabilite prin contractele colective de muncă încheiate în urma negocierii dintre angajatori și sindicate sau reprezentanții acestora, după caz.

În absența unor dispoziții inserate în contractele colective de muncă și a unor reglementări legale care să impună acordarea acestor tichete de masă reclamanților, Curtea constată caracterul nefondat al cererii acestora de obligare a pârâtului la plata contravalorii acestora, o asemenea cerere urmând a fi respinsă ca nefondată.

Totodată, în rezolvarea acestei chestiuni, Curtea observă că prin Decizia nr. 14 din 18 februarie 2008, Înalta Curte de Casație și Justiție s-a pronunțat asupra dispozițiilor legale referitoare la acordarea tichetelor de masă la funcționarii publici, stabilind, în dispozitiv, că "dispozițiile art. 1 alin. 1 și 2 din Legea nr. 142/1998 se interpretează în sensul că alocația individuală de hrană sub forma tichetelor de masă nu se poate acorda judecătorilor, procurorilor, personalului auxiliar de specialitate și funcționarilor publici, iar pentru personalul contractual din cadrul instanțelor și parchetelor, aceste beneficii nu reprezintă un drept, ci o vocație, ce se poate realiza doar în condițiile în care angajatorul are prevăzute în buget sume cu această destinație și acordarea acestora a fost negociată prin contractele colective de muncă".

În consecință, în prezenta cauză Curtea va da eficiență acestor dispoziții legale și va respecta interpretarea obligatorie dată de Înalta Curte de Casație și Justiție, interpretarea dată de aceasta fiind incidentă în prezentul litigiu.

În raport cu interpretarea dată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Curtea reține că reclamanții - funcționari publici în cadrul Inspectoratului Teritorial pentru Calitatea Semințelor și Materialului Săditor T - nu pot beneficia de alocația individuală de hrană sub forma tichetelor de masă, iar pentru personalul contractual aceste beneficii nu reprezintă un drept, ci o vocație, ce se poate realiza doar în condițiile în care angajatorul are prevăzute în buget sume cu această destinație și acordarea acestora a fost negociată prin contractele colective de muncă.

3.6 Soluția Curții de Apel Timișoara:

În consecință, Curtea consideră că instanța de fond a pronunțat soluția recurată cu aplicarea greșită a legii, reținând în mod nefondat că reclamanții nu au dreptul la acordarea celor două sporuri în litigiu, fiind, așadar, incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 punctul 9 Cod de Procedură Civilă.

Având în vedere cele arătate mai sus, în conformitate cu art. 312 alin. 1 și 3 Cod de Procedură Civilă, apreciind că este întemeiat recursul formulat de reclamanți împotriva sentinței civile nr. 477/CA/PI/28.04.2009, pronunțată de Tribunalul Timiș în dosar nr-, Curtea îl va admite.

În consecință, Curtea, rejudecând cauza, va modifica sentința civilă recurată în sensul că va admite în parte acțiunea formulată de reclamanți.

Curtea va dispune obliga pârâtul Inspectoratul Teritorial Pentru Calitatea Semințelor și Materialului Săditor T la plata către reclamanți a drepturilor bănești constând primele de concediu aferente anilor 2006, 2007 și 2008, actualizate în funcție de rata inflației calculată de la data scadenței fiecărei prime și până la data plății efective;

De asemenea, Curtea va dispune obligarea pârâtului la plata către reclamanți a drepturilor bănești constând în suplimentul postului și suplimentul treptei de salarizare, prevăzute de art.31 alin.1 lit. c și d din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, începând cu 1.12.2005 și până la data de 11.11.2009, sume care vor fi actualizate în funcție de rata inflației calculată de la data scadenței fiecărei prime și până la data plății efective.

Totodată, Curtea va respinge cererea privind acordarea acestor sporuri în procent de 25% către reclamanți.

De asemenea, Curtea va respinge cererea reclamanților privind obligarea pârâtului la acordarea de tichete de masă sau la plata contravalorii acestora.

În privința cheltuielilor de judecată, Curtea reține că, potrivit art. 274 alin. 1 Cod de Procedură Civilă, "partea care cade în pretențiuni va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată". În prezentul recurs, în condițiile în care Curtea a reținut temeinicia acestuia, se impune obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată efectuate de reclamanții recurenți.

În privința cuantumului acestor cheltuieli de judecată, Curtea observă că aceștia au solicitat obligarea recurentului la plata sumei de 17.178,40 RON, reprezentând contravaloarea onorariului de avocat.

Curtea reține, totodată, că prezentul recurs a fost soluționat la primul termen de judecată, că reclamanții au depus la dosar decât cererea de recurs și extrase din practica judiciară și că nu au fost invocate excepții de procedură care să necesite explicații suplimentare din partea apărătorului reclamanților.

Curtea precizează că, potrivit art.274 alin. 3 Cod de Procedură Civilă, " judecătorii au însă dreptul să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților, potrivit cu cele prevăzute în onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivite de mici sau de mari, față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat".

în vedere această reglementare, Curtea consideră că impunerea în sarcina pârâtului Inspectoratul Teritorial Pentru Calitatea Semințelor și Materialului Săditor a unor cheltuieli de judecată în cuantum de 17.178,40 RON este disproporționată, comparativ cu munca impusă de susținerea acestei cauze.

Curtea observă că numărul relativ mare al reclamanților nu a implicat efectuarea unor apărări diferite pentru vreunul dintre aceștia, întrucât pretenția fiecărui reclamant era similară, respectiv obligarea pârâtului Inspectoratul Teritorial Pentru Calitatea Semințelor și Materialului Săditor T la plata unor sume de bani reprezentând același spor salarial, respectiv suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare.

Având în vedere aceste aspecte, Curtea va admite numai în parte cererea reclamanților de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată în recurs, obligând pârâtul la plata către reclamanți a sumei de 4300 lei cu titlul de cheltuieli de judecată în recurs, reprezentând onorar de avocat.

Curtea va respinge în rest cererea reclamanților privind obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, considerând-o nefondată, față de cele arătate anterior.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

DECIDE:

Admite recursul formulat de reclamanții, A, împotriva sentinței civile nr.477/CA/PI/28.04.2009, pronunțată de Tribunalul Timiș în dosar nr-.

Modifică sentința civilă nr.477/CA/PI/28.04.2009 a Tribunalului Timiș în sensul că:

-Admite în parte acțiuneaformulată de reclamanți în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul Teritorial Pentru Calitatea Semințelor Și Materialului Săditor T;

- Obligă pârâtul Inspectoratul Teritorial Pentru Calitatea Semințelor și Materialului Săditor T la plata către reclamanți a drepturilor bănești constând primele de concediu aferente anilor 2006, 2007 și 2008, actualizate în funcție de rata inflației calculată de la data scadenței fiecărei prime și până la data plății efective;

- Obligă pârâtul Inspectoratul Teritorial Pentru Calitatea Semințelor și Materialului Săditor T la plata către reclamanți a drepturilor bănești constând în suplimentul postului și suplimentul treptei de salarizare, prevăzute de art.31 alin.1 lit. c și d din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, începând cu 1.12.2005 și până la 11.11.2009, sume actualizate în funcție de rata inflației;

- Respinge cererea privind acordarea acestor sporuri în procent de 25% către reclamanți;

- Respinge cererea reclamanților privind obligarea pârâtului la acordarea de tichete de masă sau la plata contravalorii acestora.

- Respinge în rest cererea reclamanților.

Obligă pârâtul recurent la plata către reclamanți a sumei de 4300 lei cu titlul de cheltuieli de judecată în recurs, reprezentând onorar de avocat. Respinge în rest cererea reclamanților privind obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică din 3.12.2009.

PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,

- - - - - -

GREFIER,

- -

RED:/05.01.2010

TEHNORED:/05.01.2010

2.ex./SM/

Primă instanță: Tribunalul Timiș

Judecător -

Președinte:Răzvan Pătru
Judecători:Răzvan Pătru, Diana Duma, Maria Belicariu

#Judecator Razvan Patru

Litigiu privind funcționarii publici (legea nr.188/1999) . Decizia 1516/2009. Curtea de Apel Timisoara

Vezi și alte spețe de contencios administrativ:

Comentarii despre Litigiu privind funcționarii publici (legea nr.188/1999) . Decizia 1516/2009. Curtea de Apel Timisoara