Litigiu privind funcționarii publici (legea nr.188/1999) . Decizia 2/2010. Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA COMERCIALĂ, DE CONTENCIOS
ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr-
DECIZIA CIVILĂ NR. 2/2010
Ședința publică din 11 ianuarie 2010
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: Mihaela Sărăcuț
JUDECĂTOR 2: Mirela Budiu
JUDECĂTOR 3: Augusta Chichișan
GREFIER: - -
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanții, G, împotriva sentinței civile nr. 1358 din 12.06.2009, pronunțată în dosarul nr- al Tribunalului Sălaj, în contradictoriu cu intimații PRIMARUL MUNICIPIULUI Z, CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI Z și SERVICIUL PUBLIC POLIȚIA COMUNITARĂ Z, având ca obiect litigiu privind funcționarii publici (Legea Nr. 188/1999) cheltuieli cu ținuta decentă.
La apelul nominal făcut în cauză nu s-a prezentat nimeni.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul este scutit de plata taxelor de timbru.
S-a făcut referatul cauzei, după care se constată că, la data de 08.01.2010, s-au înregistrat la dosarul cauzei întâmpinări din partea intimaților PRIMARUL MUNICIPIULUI Z și CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI Z, prin care au solicitat respingerea recursului și judecarea cauzei în lipsă.
Curtea, în urma deliberării, în baza înscrisurilor existente la dosar, apreciază că, prezenta cauză este în stare de judecată, declară închisă faza probatorie și o reține în pronunțare.
CURTEA:
Prin sentința civilă nr.1358 din 12 iunie 2009 a Tribunalului Sălaj, s-a respins ca nefondată acțiunea reclamanților, G, împotriva pârâților PRIMARUL MUNICIPIULUI Z, CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI Z, SERVICIUL PUBLIC - POLIȚIA COMUNITARĂ Z și DIRECȚIA GENERALĂ DE ASISTENȚĂ COMUNITARĂ Z, pentru obligarea la plata sumelor de 180 lei lunar, reprezentând cheltuieli cu ținuta decentă, pe perioada 01.09.2006 - 30.08.2007.
Reclamanții au fost obligați să plătească pârâtului Primarul municipiului Z, suma de 1400 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că, prin cererea lor, reclamanții -, -, -, -, -, G-, -, și au chemat în judecată Primarul municipiului Z, Consiliul local al municipiului Z, Serviciul Public Poliția Comunitară Z solicitând obligarea pârâților la plata sumelor reprezentând cheltuieli cu ținuta decentă în cuantum de 180 lei lunar pentru perioada 01.09.2006 - 30.08.2007 indexate și actualizate în funcție de rata inflației, plata către fiecare reclamant a sumelor reprezentând drepturi pentru menținerea sănătății și securității muncii, în cuantum de 650 lei lunar pentru perioada 01.09.2007 - 31.12.2007 indexate și actualizate în funcție de rata inflației.
În motivarea acțiunii lor reclamanții au arătat că drepturile solicitate prin acțiune sunt prevăzute în acordul/contract colectiv de muncă, înregistrat la Direcția pentru, Familie și Solidaritate sub nr. 10 din 10.01.2006, dar în perioada 01.09.2006 - 30.08.2007, dreptul privind plata sumei de 180 lei lunar, nu s-a acordat, iar din data de 1.09.2007 nu a mai fost acordat nici un drept special prevăzut de
Prin sentința civilă nr. 2843/2008, Tribunalul Sălaja admis acțiunea reclamanților așa cum a fost formulată, însă prin Decizia civilă nr. 1288/2009, Curtea de APEL CLUJa casat această hotărâre și a dispus trimiterea cauzei spre soluționare aceleiași instanțe.
În considerentele deciziei de casare instanța de control judiciar a reținut că pârâții au formulat mai multe apărări, care nu au fost analizate în totalitate.
În rejudecare, tribunalul, conformându-se acestei cerințe, în virtutea art. 315 Cod proc.civ. a reținut următoarele:
Potrivit art. 948 Cod civil, condițiile esențiale pentru validitatea unei convenții sunt capacitatea de a contracta, consimțământul valabil al părții ce se obligă, un obiect determinat și o cauză licită, iar art. 966 din același cod, prevede că "obligația fără cauză sau fondate pe o cauză falsă sau nelicită, nu poate avea nici un efect".
În sfârșit, art. 5 cod civil prevede - ca o normă generală - că "nu se poate deroga prin convenții sau dispoziții particulare, de la legile care interesează ordinea publică și bunele moravuri".
În speță, prevederile legale mai sus enunțate au incidență prin aceea că, pe de o parte, drepturile subiective invocate de reclamanți au o bază contractuală și anume art. 24 din Acordul colectiv de muncă încheiat în anul 2006, care, la rândul său, are o bază legală și anume art. 72 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici.
Prin urmare, clauzele contractuale cuprinse în art. 24 trebuie să fie în deplină concordanță cu conținutul și finalitatea urmărită de legiuitor prin dispozițiile art. 72 din Legea nr. 188/1999 și, totodată, ele nu trebuie să contravină dispozițiilor de ordin general, prevăzute de art. 5 și art. 948 Cod civil, privind încheierea valabilă a convențiilor.
Verificând aceste aspecte, este de reținut, în continuare, că acordurile colective de muncă încheiate între funcționari și instituțiile la care lucrează pot să cuprindă numai "măsurile" prevăzute de art. 72 din Legea nr. 188/1999, cum ar fi cele privind îmbunătățirea condițiilor la locul de muncă și menținerea sănătății și securității muncii, însă, prin art. 24 din s-au prevăzut " drepturi speciale" ce se acordă lunar acestora, în cuantum total de 650 lei, pentru "acoperirea unei părți" din cheltuielile cu tratamente medicale, hrană, medicamente, ținută decentă, muncă în condiții de stres, la care se adaugă un "spor de fidelitate și loialitate", în scopul menținerii stabilității în instituție a angajaților.
Rezultă așadar, cu puterea evidenței că "drepturile speciale" stabilite prin acordul colectiv de muncă reprezintă în realitate veritabile " drepturi sau sporuri salariale" acordate angajaților, pe calea ocolită a măsurilor privind menținerea sănătății și securității muncii.
Așa fiind, tribunalul a constatat, pe calea incidentală a excepției de nulitate, invocată de pârât în apărare, că prevederile art. 24 alin. (1) și (2) lit. a) și b) din sunt nelicite și bazate pe o cauză falsă, așa încât acestea nu își pot produce efectele.
Consecința directă și imediată a constatării nulității absolute - pe cale incidentală - a clauzelor contractuale supuse examinării instanței este aceea că "drepturile speciale" pretinse de reclamanți nici nu există, așa încât, tribunalul a respins acțiunea în pretenții (drepturi bănești contractuale) îndreptată împotriva pârâților, ca nefondată.
Împotriva hotărârii au declarat recurs reclamanții, solicitând admiterea acestuia, casarea hotărârii și rejudecând cauza în fond, admiterea acțiunii.
În motivarea recursului s-a arătat, în esență, că instanța de fond a reținut în mod greșit că la încheierea M au fost încălcate dispozițiile prevăzute de art. 948 Cod civil și art 966 Cod civil coroborate cu art. 5 Cod civil, mai mult aceasta nu a motivat în concret de ce dispozițiile art 24 din menționatul M și art. 72 din Legea nr. 188/1999 contravin dispozițiilor art.5, 948 și art 966 din Codul civil, încălcând dispozițiile prevăzute de art. 4 Cod civil potrivit căruia este oprit judecătorul de a se pronunța, în hotărâri le ce dă, prin cale de dispoziții generale și reglementare, asupra cauzelor ce-i sunt supuse.
Instanța a mai reținut, în mod greșit, că nu există concordanță între conținutul și finalitatea stabilită de legiuitor prin dispozițiile art. 72 din Legea 188/1999 privind statutul funcționarilor publici și că prevederile art. 24 alin. (1) și (2) lit. a) și b) din sunt nelicite și bazate pe o cauză falsă. Or, potrivit art. 968 Cod civil cauza este nelicită când este prohibită de legi, când este contrarie bunelor moravuri și ordinii publice, ceea ce nu s-a dovedit în prezenta cauză. S-a considerat că instanța a interpretat greșit dispozițiile art. 24 din cu privire la acoperirea unei părți din cheltuielile cu ținuta decentă, întrucât executarea acestuia este obligatorie pentru părți și constituie legea lor, fiind încălcate astfel dispozițiile prevăzute de art. 969 Cod civil.
Concluzionând, recurenții au arătat că instanța nu este în drept să intervină, chiar la cererea uneia din părți, pentru a revoca sau modifica contractul, în afară de cauze determinate de lege. Astfel instanța trebuie să procedeze la punerea în executare a contractului, așa cum l-a determinat voința comună a părților.
Analizând recursul declarat de către reclamanți, prin prisma dispozițiilor legale incidente speței, Curtea reține că el este nefondat, pentru următoarele considerente:
Prin cererea soluționată de către prima instanță, reclamanții, funcționari publici în cadrul Serviciului Public al Poliției Comunitare Z, au solicitat obligarea pârâților Primarul mun.Z, Consiliul Local al mun.Z și Serviciul Public Poliția Comunitară Z, la plata sumei de câte 180 lei lunar pentru perioada 1.09.2006 - 30.08.2007, indexată și actualizată în funcție de rata inflației, reprezentând cheltuieli cu ținuta decentă, în temeiul acordului colectiv de muncă înregistrat la Direcția pentru, Familie și Solidaritate sub nr.10 din 10.01.2006.
Într-un prim ciclu procesual, cererea a fost admisă, luându-se act de faptul că sunt incidente prevederile art.24 alin.1 din acordul colectiv de muncă, reclamanții fiind îndreptățiți la acordarea acestei sume.
Recursul declarat de către pârâți împotriva sentinței a fost admis de către Curtea de APEL CLUJ, prin decizia civilă nr.1288/2009 din dosarul nr-, cauza fiind trimisă spre rejudecare, cu îndrumarea de a fi analizate punctual apărările formulate de către pârâți, conform cărora clauza din acord referitoare la acoperirea cheltuielilor cu ținuta decentă, este lovită de nulitate absolută, în baza prev.art.966 civ. și art.72 din Legea nr.188/1999.
În rejudecare, prin sentința ce face obiectul prezentului recurs, cererea a fost respinsă, judecătorul fondului apreciind că prevederile cuprinse în art.24 din acord contravin celor ale art.72 din Legea nr.188/1999, prin raportare la cele ale art.5 și 948.civ.
Prin recursul declarat în cauză de către reclamanți, este criticată această abordare, relevându-se că nu s-au dezvoltat motivele pentru care prevederile art.24 alin.1 și 2 lit.a și b din acordul colectiv de muncă, ar fi ilicite și bazate pe o cauză falsă.
De asemenea, s-a arătat că acordul încheiat între angajați și angajator, are, între părți, putere de lege, fără ca instanța să poată interveni pentru a-l revoca sau modifica.
Din conținutul cererii de chemare în judecată rezultă că reclamanții și-au întemeiat pretențiile pe prevederile art.24 din acordul colectiv de muncă înregistrat sub nr.11 din 10.01.2006, încheiat pe o durată de 1 an, conform cărora, în baza prev.art.61 din Legea nr.188/1999 și ale titlului VIII din Legea nr.53/2003, funcționarilor publici li se acordă lunar drepturi speciale pentru menținerea sănătății și securității muncii, în cuantum de 650 lei.
Aceste drepturi se împart în două categorii, iar din cea aferentă securității muncii face parte și acoperirea unei părți din cheltuielile cu ținute decentă, în cuantum de 180 lei.
Conform art.61 alin.1 din Legea nr.188/1999, în forma în vigoare la momentul semnării acestui acord, "utoritățile și instituțiile publice pot încheia anual, în condițiile legii, acorduri cu sindicatele reprezentative ale funcționarilor publici sau cu reprezentanții funcționarilor publici, care sa cuprindă numai măsuri referitoare la:
a) constituirea și folosirea fondurilor destinate îmbunătățirii condițiilor la locul de munca;
b) sănătatea și securitatea în munca;
c) programul zilnic de lucru;
d) perfecționarea profesională;
e) alte măsuri decât cele prevăzute de lege, referitoare la protecția celor aleși în organele de conducere ale organizațiilor sindicale".
Prima instanță a respins cererea, pe considerentul că stipulația referitoare la acordarea unor sume pentru acoperirea cheltuielilor cu ținuta decentă nu se justifică, raportat și la situația specială în care se găsesc reclamanții, în privința acestora clauza din acord fiind lovită de nulitate absolută.
Curtea achiesează la aceste statuări, verificările efectuate de către tribunal putând fi făcute chiar în absența unei cereri reconvenționale, cu luarea în considerare a prevederilor art.5, 948 și 966 civ. apreciind că această clauză este prohibită de legi.
Astfel, din analiza prevederilor legale mai sus citate, respectiv cele ale art.61 alin.1 din Legea nr.188/1999, devenit art.72 alin.1 în urma republicării, rezultă că acordarea sumelor pentru acoperirea cheltuielilor cu ținuta decentă, nu poate fi încadrată în premisele acestei reglementări.
Aceasta întrucât, așa cum a reținut și tribunalul, legiuitorul a permis acordarea unor "drepturi speciale" doar în situația în care acestea sunt menite a duce la îmbunătățirea condițiilor de muncă și la menținerea sănătății și securității muncii personalului angajat, respectiv care presupun avansarea unor cheltuieli de investiții și/sau servicii, însă numai la nivel de instituție. În esență, această reglementare legislativă nu permite acordarea, pe calea ocolită a măsurilor privind menținerea sănătății și securității muncii, a unor drepturi sau sporuri salariale, or, raportat la starea de fapt dedusă judecății, tocmai acest lucru este urmărit de către reclamanți.
Așadar, pretențiile reclamanților contravin și prev. art. 31 alin. 2 din Legea nr. 188/1999.
Mai mult, în ceea ce privește disp. art.24 alin.2 lit.a din acordul colectiv de muncă, Curtea constată că, în situația specială a reclamanților, acestea încalcă și prevederile art.14 lit.g din Legea nr.371/2004 și pe cele ale art. 32 din Legea nr.188/1999.
Conform acestor reglementări legale, funcționarii din cadrul poliției comunitare au obligația de a purta uniformă, care se asigură de către angajator, în mod gratuit, la dosarul de fond fiind depusă dovada îndepliniri acestor obligații din partea pârâților.
Așa fiind, nu se poate justifica rațiunea reglementării referitoare la acordarea cheltuielilor cu ținuta decentă, aspecte subliniate de către instanța de fond, contrar susținerilor din recurs, și aceasta indiferent dacă aceste cheltuieli sunt solicitate pentru procurarea sau întreținerea ținutei.
Totodată, Curtea constată că nu pot fi reținute nici prevederile art.969 civ. invocate în susținerea recursului, întrucât acestea sunt aplicabile doar în situația convențiilorlegal încheiate, ceea ce nu este cazul în speță.
Pentru toate aceste considerente, în baza art.20 din Legea nr.554/2004 și art.312 alin.1 pr.civ. recursul declarat urmează a fi respins, cu consecința menținerii sentinței atacate.
În baza art.274 alin.1 pr.civ. fiind în culpă procesuală, reclamanții vor fi obligați, în solidar, să plătească intimatului Primarul mun.Z, cheltuieli de judecată în recurs în sumă de 700 lei, reprezentând onorariu avocațial, justificat prin chitanța depusă la dosar la fila 34.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de reclamanții, G, împotriva sentinței civile nr. 1358 din 12.06.2009, pronunțată în dosarul nr- al Tribunalului Sălaj, pe care o menține în întregime.
Obligă recurenții, în solidar, să plătească intimatului PRIMARUL MUNICIPIULUI Z, suma de 700 lei, cheltuieli de judecată în recurs.
Decizia este irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 11 ianuarie 2010.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI
- - - - - -
GREFIER
- -
RED.MB/MB
13.01.2010/6 ex.
jud.fond:
Președinte:Mihaela SărăcuțJudecători:Mihaela Sărăcuț, Mirela Budiu, Augusta Chichișan
