Litigiu privind funcționarii publici (legea nr.188/1999) . Decizia 209/2009. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA OPERATOR 2928
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA
SECȚIA contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DOSAR NR--15.01.2009
DECIZIA CIVILĂ NR. 209
Ședința Publică din 12 februarie 2009
PREȘEDINTE: Chiu Mircea Ionel
JUDECĂTOR 2: Claudia LIBER -
JUDECĂTOR 3: Dascălu Maria
GREFIER:
S-a luat în examinare recursul declarat de către reclamantele recurente, împotriva Sentinței Civile nr.865/CA/03.11.2008, pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr-, în contradictoriu cu pârâții intimați Curtea de Apel Timișoara, Ministerul Justiției, Ministerul Economiei și Finanțelor Publice și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, având ca obiect litigiu privind funcționarii publici.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se contată lipsa părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care se constată că s-a depus la dosar, prin registratura instanței, din partea pârâtului intimat Ministerul Economiei și Finanțelor prin Direcția Generală a Finanțelor Publice T, întâmpinare, prin care se solicită judecarea cauzei și în lipsă.
Se constată de asemenea că s-a depus la dosar, prin registratura instanței, din partea pârâtului intimat Ministerul Justiției întâmpinare.
Nemaifiind alte cereri, Curtea constată cauza în stare de judecată și o reține în pronunțare.
CURTEA
Deliberând asupra recursului constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.865/03.11/2008 pronunțată în dosarul nr-, Tribunalul Timișa admis excepția lipsei calității procesuale a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării; a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerul Economiei și Finanțelor invocată de Direcția Generală a Finanțelor Publice T; a respins excepția netimbrării acțiunii, formulată de Ministerul Justiției; a respins acțiunea formulată de reclamantele, și, în contradictoriu cu pârâții Curtea de Apel Timișoara, Ministerul Justiției, Ministerul Economiei și Finanțelor B prin Direcția Generală a Finanțelor Publice T și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării B, având ca obiect litigiu funcționari publici - drepturi bănești.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut următoarele:
In privința excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice B, invocată de Direcția Generală a Finanțelor Publice T, prin întâmpinare, instanța de fond a reținut că într-adevăr pârâtul nu are calitate de ordonator principal de credite, astfel încât nu poate fi obligat la plata despăgubirilor bănești către reclamante și ca atare dispoziția de plata instituită ca efect al admiterii acțiunii fata de pârâți nu îl vizează direct, dar lipsa acestei calități nu îl exonerează de obligația alocării către bugetul pârâților, a sumelor pretinse, aspect ce justifică necesitatea ca prezenta hotărâre să le fie opozabilă, motiv pentru care excepția a fost respinsă.
Referitor la excepția lipsei calității procesuale pasive a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, aceasta a fost admisă de instanța de fond, in conformitate cu disp.art.16-20 din nr.OG 137/2000, ce reglementează activitatea acestei instituții, întrucât dispozițiilor art.18 din acest act normativ, Consiliul are atribuții in ceea ce privește armonizarea dispozițiilor din cuprinsul actelor normative sau administrative ce contravin principiului nediscriminării, hotărârile prin care Consiliul examinează soluțiile legislative, având un simplu caracter de recomandare.
Instanța de fond a respins excepția netimbrării acțiunii formulata de către reclamante, așa cum a fost formulata de paratul Ministerul Justiției, considerând că prezenta cauza nu vizează raporturi de serviciu ale funcționarilor publici, referitoare la activitatea desfășurată, ci neplata unor drepturi salariale restante, despre care reclamantele considera că li se cuvin.
În ce privește fondul acțiunii formulate de către reclamantele, și, tribunalul a apreciat că aceasta este neîntemeiată întrucât funcționarii publici din cadrul instanței supreme sunt salariați conform Anexei I la Ordonanța nr. 6/2007, in vreme ce funcționarii publici din cadrul celorlalte instanțe judecătorești sunt salariați conform Anexei III din aceiași ordonanța. Așa cum s-a arătat si in întâmpinarea formulată de Ministerul d e Justiție, prima anexa din lege face referire la "Aparatul Administrației Prezidențiale, Parlamentului, Guvernului, Înaltei Curți de Casație și Justiție, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de si Justiție, Consiliului Legislativ, Consiliului Concurentei, Curții de Conturi, Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității și Consiliului Național al Audiovizualului", deci nu este si situația reclamantelor.
Prin aceasta diferențiere, legiuitorul a înțeles a face deosebire din punct de vedere al conținutului concret al atribuțiilor de serviciu, al complexității acestor atribuții, al responsabilității funcției, făcându-se o salarizare raportata la conținutul concret al ei.
Tocmai aceste diferențe sunt prevăzute si in art.90 alin.5 din Legea nr. 188/1999, privind statutul funcționarilor publici, conform cărora "Transferul la cerere se face intr-o funcție publica de aceeași categorie, clasa si grad profesional sau intr-o funcție publica de nivel inferior, in urma aprobării cererii de transfer a funcționarului public de către conducătorul autorități sau instituției publice la care se solicita transferul. In acest caz, transferul poate avea loc numai intre autorități sau instituții publice din administrația publica centrala, intre autorități administrative autonome ori, după caz, intre autorități sau instituții publice din administrația publica locala"
Prevederile art. 6 alin.2 din Codul Muncii consacra principiul "pentru munca egala si pregătire profesionala egala toți salariații sa fie retribuiți in mod egal", iar in speță nu se poate pune semnul egalității între muncă, ca si complexitate si responsabilitate, chiar si la gradul de pregătire profesionala, ca si studii egala, a funcționarilor publici cuprinși in Anexa I si cei din Anexa III.
Însăși Curtea Constituțională a statuat ca diferențierea indemnizațiilor sau a salariilor de baza pentru demnitari si alți salariați din sectorul bugetar, este opțiunea libera a legiuitorului, ținând cont de importanta si complexitatea diferitelor funcții. Legiuitorul este in drept sa instituie anumite sporuri la indemnizațiile si salariile de baza, pe care le poate diferenția in funcție de categoriile de personal cărora li se acorda.
Împotriva acestei hotărâri, au declarat recurs reclamantele recurente, solicitând admiterea recursului, modificarea sentinței atacate și admiterea acțiunii formulate.
În motivarea recursului reclamantele recurente arată că au calitatea de funcționari publici in cadrul departamentului economico-financiar si administrativ al Curții de Apel Timișoara, iar salarizarea funcționarilor din cadrul acestor departamente se face conform dispozițiilor nr.OUG 82/2004, că, deși potrivit art.125-128 din Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară, organizarea si funcționarea departamentelor economico-financiare si administrative din cadrul instanțelor judecătorești este uniformă pentru tribunale, curți de apel si Înalta Curte de Casație si Justiție, salarizarea funcționarilor din respectivele departamente este diferențiata si anume, funcționarii din cadrul departamentelor Înaltei Curți de Casație si Justiție sunt salarizați conform Anexei 1a, nr.OUG82/2004, in timp ce funcționarii publici din cadrul departamentelor tribunalelor si curților de apel sunt salarizate la un nivel inferior potrivit Anexei 3, al actului menționat.
Recurentele susțin că sub acest aspect, in mod neîntemeiat si fără nici o susținere legala, prima instanță a apreciat ca aceasta diferențiere este justificata, invocând argumente de ordin teoretic si nicidecum argumente legale concrete, din care sa rezulte ce anume ar justifica existenta unei diferențieri care in realitate nu derivă din nici o Prevedere legala.
Acest sistem de salarizare diferențiat este in contradicție cu principiul consacrat de art. 20 din Constituția României, art.6 alin 2, din Codul Muncii, cu normele comunitare in materia raporturilor de munca si drepturilor salariale consacrate prin Declarația Universala a Drepturilor Omului, art.14 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului si practica in materie a
Mai susțin recurentele că în acest sens s-a pronunțat si Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării prin Hotărârea Nr.262/21.06.2007, constatând ca acest tratament privind stabilirea grilei de salarizare pe anexe diferite determina situații neechitabile și discriminatorii referitor la salarizare.
La pronunțarea sentinței recurate, instanța de fond nu a avut in vedere faptul ca recunoașterea "dreptului lucrătorilor si lucrătoarelor la o salarizare egala pentru munca de valoare egala" este prevăzuta la pct.3 al art. 4 din Carta Sociala revizuita, adoptata la Strasbourg la 01 mai 1906, ratificata de România prin Legea nr.74/1990 si nici faptul ca Declarația Universala a Drepturilor Omului ratificata de România in anul 1955, la art.23 prevede ca "toți cetățenii au dreptul, fără nici o discriminare la salariu egal pentru munca egala". De asemenea faptele de discriminare sunt combătute si interzise de art.7 al. 1, lit. b din Decretul nr.212/1974 pentru ratificarea Pactului Internațional cu privire la drepturile civile si economice.
Reclamantele recurente solicită instanței de recurs să dea eficiență Hotărârii nr.262/21.06.2007 a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării si mai ales Hotărârii din 13 martie 2008, cauzele conexate C-383/2006, si C-385/2006 a Curții de Justiție de la Luxemburg, adoptata in cursul anului 2008, prin care s-a reținut că: "este de competenta Instanțelor Naționale să asigure pe deplin aplicarea drepturilor comunitare, îndepărtând sau interpretând in măsura necesara, un act normativ național, precum Legea generala privind drepturile administrative care i s-ar putea opune."
În drept, reclamantele recurente invocă prevederile art. 312 al.1 și 304 pct.9 Cod procedură civilă.
Intimatul Ministerul Finanțelor Publice B, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Taf ormulat întâmpinare solicitând în principal admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor și, în subsidiar, respingerea cererii de recurs ca neîntemeiată, apreciind că pe fond acțiunea este neîntemeiată și că diferențierea salariilor și a altor drepturi salariale este opțiunea legiuitorului, instanțele neputând interfera cu activitatea legislativă și neputând stabili drepturi ex lege.
Intimatul Ministerul Justiție a formulat de asemenea întâmpinare solicitând respingerea recursului formulat și arătând că hotărârea Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării a fost desființată prin Decizia Civilă nr. 4829/18.12.2008, pronunțată în dosarul nr- de către Înalta Curte de Casație și Justiție și că prin Decizia nr. 1325/04.12.2008 Curtea Constituțională a constatat că înțelesul dispozițiilor nr.OG 137/2000 prin care se conferă instanțelor judecătorești competența de a desființa norme juridice sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, este neconstituțional, încălcând principiul separației puterilor în stat. A mai arătat intimatul că, potrivit practicii nu orice diferență de tratament semnifică în mod automat încălcarea art. 14 din Convenție.
Analizând recursul prin prisma motivelor invocate de către recurente, cât și în conformitate cu dispozițiile art. 3041Cod procedură civilă, Curtea apreciază că acesta este neîntemeiat, pentru considerentele ce urmează a fi expuse:
Analizând cu prioritate, potrivit art. 137 Cod procedură civilă excepția lipsei calității procesuale pasive invocate de intimatul Ministerul Economiei și Finanțelor B, Curtea apreciază că aceasta este neîntemeiată, în mod temeinic și legal fiind respinsă de către prima instanță, având în vedere ansamblul normelor instituite prin Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, din care rezultă atribuția Ministerului Economiei și Finanțelor de autorizare bugetară, potrivit art. 2 alin.1 pct.5 din actul normativ menționat.
Legat de acest aspect Curtea subscrie la argumentația primei instanțe potrivit căreia, chiar dacă intimatul nu are calitate de ordonator principal de credite, atribuțiile pe care la are în baza dispozițiilor Legii nr. 500/2002 nu îl exonerează de obligația alocării către bugetul pârâților, a sumelor pretinse, aspect ce justifică și necesitatea ca hotărârea judecătorească să îi fie opozabilă.
Pe fondul raportului juridic, Curtea reține că reclamanții au calitatea de funcționari publici in cadrul departamentului economico-financiar si administrativ al Curții de Apel Timișoara. Salarizarea funcționarilor menționați se face conform nr.OUG 82/2004. Salarizarea funcționarilor din departamentele economico-financiare ale tribunalelor și curților de apel este diferită de cea a funcționarilor publici din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție. Aceștia din urmă sunt salarizați conform anexei 1 nr.OUG 82/2004 in timp ce funcționarii publici din cadrul departamentului economico-financiar si administrativ al Curții de Apel Timișoara sunt salarizați la un nivel inferior, potrivit anexei nr. 3 la actul normativ menționat. Aceasta situație s-a perpetuat prin nr.OUG 92/2004 pentru anul 2005, nr.OG 2/2006 si nr.OG 6/2007.
Curtea constată că diferențierea privind salarizarea funcționarilor publici din departamentul economico-financiar si administrativ al Curții de Apel Timișoara este inechitabilă si discriminatorie, și aceasta întrucât din economia dispozițiilor art.125-128 din Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară, organizarea si funcționarea departamentelor economico-financiare si administrative din cadrul instanțelor judecătorești este uniformă pentru tribunale, curți de apel si Înalta Curte de Casație si Justiție. Or, dacă membrii personalului acestor instituții au aceleași atribuții, este evident nedreaptă salarizarea diferențiată, fundamentată doar pe ierarhia instituțiilor din care funcționarii fac parte.
O astfel de situație contravine atât principiului instituit de dispozițiilor art.6 al.2 din Codul Muncii (raportat la art.1 al.2), potrivit cărora pentru toți salariații se garantează retribuție egală pentru muncă și pregătire profesională egală, cât și principiilor instituite de art. 23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului și art.14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Curtea reține astfel că, potrivit dispozițiilor art 23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, toți cetățenii au dreptul, fără nici o discriminare la salariu egal pentru muncă de valoare egală. Or, aceste dispoziții au prioritate față de reglementările interne, așa cum stipulează dispozițiile art 20 alin 1 și 2 din Constituția României, care fac trimitere la chiar Declarația Universală a Drepturilor Omului și care stipulează că, dacă există neconcordanță între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale.
Relevantă în speța de față și obligatorie pentru instanța de judecată națională (art.46 din ) este de asemenea și practica în materie.
Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, legat de art.14 privind interzicerea discriminării, a apreciat că diferența de tratament devine discriminare, în sensul art.14 din Convenție, atunci când autoritățile statale induc distincții între situații similare și compatibile fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă.(, 18 februarie 1991, Fredin c/, parag.60, 23 iunie 1993, Hoffman c/, parag.31,28 septembrie 1995 Scalambrino c/Italie, 22 octombrie 1996 autres c/, parag.75).
Faptele de discriminare sunt combătute si interzise și de către art. 7 alin 1 lit. b din Decretul nr.212/1974 pentru ratificarea Pactului Internațional cu privire la drepturile civile si politice.
Toate actele normative menționate ocrotesc dreptul la munca si la asigurarea unei remunerații egale, pentru munca de valoare egală, excluzând discriminarea, astfel că in baza art. 20 din Constituția României trebuie avute in vedere cu precădere aceste dispoziții internaționale.
În același sens, Curtea Constituțională a României, prin Decizia nr.1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României Partea I, nr.69 din 16 martie 1994, stabilit că: "un tratament diferențiat nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice rațional, în respectul principiului egalității cetățenilor în fața legii și autorităților publice". De asemenea, prin decizia nr.135 din 5 noiembrie 1996 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.345 din 17 decembrie 1996, Curtea Constituțională a reținut că "principiul egalității în fața legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite". Aceste considerente ale Curții Constituționale se constituie în importante principii de drept care nu pot fi ignorate de o instanță de judecată în soluționarea cauzelor cu care este învestită, chiar dacă deciziile menționate se referă la alte acte normative, neaplicabile în speță.
Prin urmare, Curtea dă eficiență deplină reglementărilor internaționale privind drepturile omului, apreciind că drepturile salariale ale funcționarilor publici din departamentul economico-financiar si administrativ al Înaltei Curți de Casație și Justiție se cuvin și funcționarilor publici din departamentul economico-financiar si administrativ al Curții de Apel Timișoara.
Cât privește apărările formulate de către intimați în cadrul întâmpinărilor depuse la dosar, Curtea nu le-a reținut din aceleași considerente pentru care consideră întemeiate pretențiile reclamantelor. În plus, prin admitere pretențiilor reclamantelor nu se poate considera că instanța acordă drepturi ex lege, temeinicia acțiunii rezultând tocmai din ansamblul actelor normative internaționale aplicabile în mod direct și cu prioritate speței de față, în deplină concordanță cu principiile instituite de art.20 Constituția României.
Nu are relevanță de asemenea nici desființarea Deciziei Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării nr. 262/21.06.2007 și nici constatarea neconstituționalității OG nr. 137/2000, întrucât Curtea nu își fundamentează decizia pe aceste acte, aplicând în mod direct, așa cum o impune însăși Constituția României, actele internaționale privind drepturile omului.
Constatând așadar întemeiat recursul reclamantelor, Curtea, în conformitate cu dispozițiile art. 312 al.2 Cod procedură civilă, urmează a-l admite, în sensul că va modifică în parte sentința civilă recurată, va admite acțiunea reclamantelor, va obliga pârâții Curtea de Apel Timișoara, Ministerul Justiției și Ministerul Economiei și Finanțelor Publice la plata către reclamante a drepturilor salariale reprezentând diferența între salariul prevăzut pentru funcționarii publici din cadrul departamentului economico-financiar și administrativ al Înaltei Curți de Casație și Justiție și cel prevăzut pentru funcționarii publici din cadrul departamentelor economico-financiare și administrative ale celorlalte instanțe judecătorești pe perioada 01.11.2007- 18.04.2008, va obliga pârâții Ministerul Justiției și Ministerul Economiei și Finanțelor să includă în buget sumele datorate reclaăîantelor, va obliga pârâta Curtea de Apel Timișoara să emită noi decizii de încadrare în funcție și să efectueze mențiunile corespunzătoare în cărțile de muncă ale reclamantelor și va menține sentința civilă recurată cu privire la soluționarea excepțiilor invocate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de către reclamantele recurente, împotriva Sentinței Civile nr.865/CA/2008, pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr-, în contradictoriu cu pârâții intimați Curtea de Apel Timișoara, Ministerul Justiției, Ministerul Economiei și Finanțelor Publice și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării.
Modifică în parte sentința civilă recurată în sensul că admite acțiunea reclamantelor, obligă pârâții Curtea de Apel Timișoara, Ministerul Justiției și Ministerul Economiei și Finanțelor Publice la plata către reclamante a drepturilor salariale reprezentând diferența între salariul prevăzut pentru funcționarii publici din cadrul departamentului economico-financiar și administrativ al Înaltei Curți de Casație și Justiție și cel prevăzut pentru funcționarii publici din cadrul departamentelor economico-financiare și administrative ale celorlalte instanțe judecătorești pe perioada 01.11.2007- 18.04.2008.
Obligă pârâții Ministerul Justiției și Ministerul Economiei și Finanțelor să includă în buget sumele datorate reclamantelor.
Obligă pârâta Curtea de Apel Timișoara să emită noi decizii de încadrare în funcție și să efectueze mențiunile corespunzătoare în cărțile de muncă ale reclamantelor.
Menține sentința civilă recurată cu privire la soluționarea excepțiilor invocate.
Fără cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 12.02.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
- - - LIBER - - -
GREFIER
Primă instanță: Tribunalul Timiș
Judecător:
Red. /06.03.2009
Tehnored. /06.03.2009
Președinte:Chiu Mircea IonelJudecători:Chiu Mircea Ionel, Claudia, Dascălu Maria
