Litigiu privind funcționarii publici (legea nr.188/1999) . Decizia 220/2008. Curtea de Apel Brasov
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BRAȘOV
SECȚIA DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Decizia nr. 220/R/2008 Dosar nr-
Ședința publică din data de 25 martie 2008
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Marcela Comșa JUDECĂTOR 2: Silviu Barbu
- - - - JUDECĂTOR 3: Georgeta Bejinaru
- - - - președinte de secție
GREFIER -
Pentru astăzi fiind amânată pronunțarea asupra recursului declarat de pârâta DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE B împotriva sentinței nr. 50/C din 18.01.2008 pronunțată de Tribunalul Brașov - Secția Comercială și de contencios administrativ.
La apelul nominal făcut în ședință publică, la pronunțare, se constată lipsa părților.
Procedura îndeplinită.
Dezbaterile în cauza de față au avut loc în ședința publică din data de 18 martie 2008, care face parte integrantă din prezenta decizie, iar instanța pentru a da posibilitatea părților să depună la dosar concluzii scrise, în baza art. 146 Cod procedură civilă și în baza dispozițiilor art. 260 alin. 1 Cod procedură civilă, a amânat pronunțarea pentru data de 25 martie 2008.
CURTEA
Asupra recursului de față.
Constată că prin sentința civilă nr. 50/C/18.01.2008 a Tribunalului Brașova fost admisă acțiunea introdusă de reclamanții ldiko, ttila și uliana în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice B și în consecință; a fost obligă pârâta să plătească reclamanților, -, prima de concediu pentru anii 2001, 2002, 2003, 2004, 2005 și 2006 și reclamantei pentru anii 2003, 2004, 2005, 2006, sume actualizate cu rata inflației de la data plății; a fost obligată pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice B să plătească tuturor reclamanților dobândă legală aferentă sumelor cuvenite cu titlu de primă de concediu începând data scadenței fiecărei obligații de plată a primei de concediu și până la data efectuării plății primelor de concediu și a fost obligată pe pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice B să plătească fiecărui reclamant suma de câte 39,3 lei; cu titlu de cheltuieli de judecată
Pentru a dispune astfel, instanța de fond a reținut următoarele: reclamanții sunt angajați în cadrul, Administrației Finanțelor Publice a comunei Feldioara fiind funcționari publici, aspect necontestat de către pârât. Instanța de fond a apreciat că în cadrul raportului de serviciu existent între reclamanți și pârâtă pe perioada lucrată de către fiecare dintre aceștia din intervalul 2001-2006, pârâtei îi incumbă obligația corelativă dreptului prevăzut de prevederile art. 34 alin. 2 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, care stabilește că funcționarul public are dreptul la "o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu, pe lângă indemnizația de concediu", astfel că în ipoteza cererii reclamanților de obligare la plata sumelor reprezentând prima de concediu pentru anii 2001-2006, proporțional cu perioada efectiv lucrată, această instituție are calitate procesuală pasivă, revenindu-i obligația corelativă acestui drept.
Pe fondul acestei cereri, instanța de fond a considerat că, deși prin efectul legilor bugetului de stat ulterioare Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 33/2001 (Legea nr. 293/2004, art. 9 alin. 7 din Legea nr. 507/2003, art. 8 alin. 7 din Legea nr. 511/2004, art. 5 alin. 5 din Legea nr. 379/2005), exercițiul dreptului de a încasa prima de concediu, prevăzut de prevederile art. prevederile art.33 (devenit 34) din Legea nr.188/1999 republicată, a fost suspendat până la sfârșitul anului 2006, totuși această împrejurare nu echivalează cu stingerea dreptului, ci are ca efect numai imposibilitatea realizării prerogativelor sale în intervalul de timp pentru care s-a suspendat exercițiul dreptului.
Dreptul continuă să existe până la momentul adoptării unei dispoziții legale exprese contrare, deoarece, în materia dreptului muncii, este pe deplin aplicabil principiul derivând din "teoria a drepturilor câștigate", astfel încât nu poate fi acceptată ipoteza unei abrogări implicite a unei prevederi legale care a instituit un drept. Cum raportul de serviciu al funcționarului public este similar unui raport de muncă în ceea ce privește drepturile legale, acest principiu este pe deplin aplicabil și în situația funcționarilor publici.
Ca atare, orice restrângere adusă acestui drept, categorie în care intră și suspendarea, poate avea loc numai dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 53 din Constituție (fostul art. 49 ). Or, nici una dintre legile prin care s-a suspendat exercitarea dreptului la prima de vacanță nu întrunește cerințele impuse de textul legii fundamentale, nefiind adoptate pentru apărarea siguranței naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și libertăților cetățenilor sau pentru desfășurarea instrucției penale, prevenirea consecințelor unei calamități naturale ori ale unui sinistru deosebit de grav. Prevederile legale prin care s-a suspendat acordarea primei de concediu în perioada 2001-2006 au avut caracter temporar, iar în prezent nu mai sunt în vigoare, astfel încât nu mai pot forma obiectul controlului de neconstituționalitate, conform Legii nr. 47/1992, republicată.
Analizând textele în discuție, în aplicarea principiului prevăzut de art. 3 Cod civil, s-a apreciat că dispozițiile privind suspendarea nu au produs niciun efect sub aspectul existenței dreptului la prima de concediu, și deci, nu au avut drept consecință suprimarea acestuia în materialitatea sa pentru perioada în care au fost în ființă. Această suspendare nu poate echivala cu stingerea dreptului, ci are ca efect numai imposibilitatea realizării acestuia în intervalul de timp pentru care a fost suspendat exercițiul său.
Deși nu se poate nega dreptul legiuitorului de a suspenda aplicarea anumitor dispoziții legale, acest drept trebuie exercitat cu respectarea cerințelor impuse de art. 56 și 64 din Legea nr. 24/2000.
Succesiunea în timp a actelor normative la care s-a făcut referire impune să se rețină că dreptul la primă pentru concediul de odihnă al funcționarilor publici în baza Legii nr. 188/1999, instituit prin art. 33 alin.2, a fost introdus în această lege încă de la adoptarea sa și și-a produs efectele începând din ianuarie 2000, continuând să existe și în prezent, fiind prevăzut de art. 34 din același act normativ, în urma renumerotării articolelor.
Așa fiind și cum, în raport cu principiul activității legii civile, ce decurge din art. 15 din Constituție și din art. 1 din Codul civil, dispozițiile art. 33 din Legea nr. 188/1999 fiind în vigoare în toată această perioadă, rezultă că dreptul la prima pentru concediul de odihnă acordat funcționarilor publici prin acest text a existat în perioada anilor 2000-2006, fiind în ființă în întreaga perioadă menționată și, fiind conforme cu principiile înscrise în art. 38 alin. (2) din Constituția anterioară [art. 41 alin. (2) din Constituția revizuită în 2003], nu s-a constatat că ar fi neconstituționale.
Pe de altă parte, dispozițiile art. III alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 33/2001, prin care s-a suspendat până la data de 31 decembrie 2003 aplicarea acestor prevederi, ca și cele ale art. 12 alin. (4) din Legea bugetului de stat pe anul 2002 nr. 743/2001, prin care s-au prelungit până la 31 decembrie 2002 termenele prevăzute la art. III din ordonanța menționată, și cele prevăzute în legile bugetelor pe anii următori, neconținând vreo referire la eventualitatea desființării dreptului la prima de concediu, ci doar la suspendarea exercițiului acestuia ori la prelungirea termenului de punere în aplicare, nu pot fi considerate nici ele că ar înlătura însăși existența lui.
Mai mult, suspendarea exercițiului dreptului nu echivalează cu însăși înlăturarea lui, cât timp prin nicio dispoziție legală nu i-a fost înlăturată existența pentru anii 2001 - 2007.
Suspendarea ulterioară, pe fiecare din anii următori, a acestui drept recunoscut și garantat nu poate înlătura existența lui anterioară, pentru că s-ar contraveni atât art. 53 din Constituția revizuită (art. 49 din Constituția anterioară) privind cazurile când se poate restrânge exercițiul unui drept, cât și reglementărilor date prin art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Din moment ce printr-o lege anterioară s-a conferit dreptul la primă pentru concediul de odihnă, iar acesta a continuat să fie prevăzut și ulterior perioadei în care s-a suspendat aplicarea lui, nu se poate considera că acel drept nu a existat în perioada respectivă deoarece s-ar încălca principiul constituțional care garantează realizarea drepturilor acordate.
Ca urmare, pentru ca un drept prevăzut să nu devină doar o obligație lipsită de conținut, redusă la nudum jus, ceea ce ar constitui o îngrădire nelegitimă a exercitării lui, un atare drept nu poate fi considerat că nu a existat în perioada celor 7 ani, pentru care exercițiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat. Altfel, s-ar ajunge la situația ca un drept patrimonial, a cărui existență este recunoscută, să fie vidat de substanța sa și, practic, să devină lipsit de orice valoare.
De aceea, respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul și litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendințe de reglementare a unor situații juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată fi obstaculați de a se bucura efectiv de acestea pentru perioada în care au fost prevăzute de lege.
Efectele produse de aceste acte normative, de suspendare sau de amânare a punerii în aplicare a dispoziției legale referitoare la dreptul dobândit, nu pot fi limitate decât în situația în care nu mai este în vigoare actul normativ care a prevăzut dreptul respectiv, aspect statuat cu forță juridică obligatorie, de către Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia 23/2005 dată în interesul legii, în privința interpretării și aplicării unitare a dispozițiilor art. 411 alin. 1 din Legea nr. 50/1996, referitoare la prima de concediu de odihnă pentru magistrați, prin invocarea prevederilor legilor bugetului de stat pe anii 2003, 2004 și 2005 [art. 10 alin. (3) din Legea nr. 631/2002, art. 9 alin. (7) din Legea nr. 507/2003 și art. 8 alin. (7) din Legea nr. 511/2004], ce confereau același drept categoriei magistraților judecători și procurori și personalului auxiliar de specialitate.
Ca urmare, ordonatorilor principali de credite și, după caz, ordonatorilor de credite de inferior le revine obligația să plătească funcționarilor publici, pentru anii 2000-2006, primele de concediu de odihnă cuvenite acestora în conformitate cu art. 34 din Legea nr. 188/1999, privind Statutul funcționarilor publici, republicată, cu modificările și completările ulterioare.
Raportat considerentelor expuse, a fost admisă acțiunea formulată de reclamanți și a fost obligată pârâta să plătească reclamanților sumele reprezentând o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu, aferente anilor in care aceștia au avut calitatea de funcționar public in cadrul Administrației Finanțelor Publice Făgăraș, în condițiile art. 35 alin. 2 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, republicată, actualizată în raport cu rata inflației de la data nașterii dreptului până la data plății efective, având în vedere faptul că în materia raporturilor de serviciu, similar raporturilor de muncă, se prezumă punerea în întârziere a angajatorului, odată cu data nașterii dreptului, sarcina probei revenindu-i acestuia raportat la data nașterii prejudiciului.
Instanța de fond a apreciat că voința legiuitorului a fost exprimată în mod evident prin suspendarea exercițiului dreptului pe perioada în care bugetul de stat s-a aflat în dificultate, fără a recurge la instituția abrogării, după care, în Legea nr. 486 din 27 decembrie 2006 bugetului de stat pe anul 2007 nu s-a mai prelungit suspendarea exercitării acestui drept, astfel încât nu se poate aprecia că prin obligarea pârâtului la plata unor drepturi prevăzute de lege s-ar aduce atingere legilor bugetului de stat pentru acei ani, întrucât tocmai recunoașterea dreptului la sumele reprezentând prima de concediu pe cale judiciară creează obligația pârâtului de a face demersurile necesare, în calitatea sa de ordonator terțiar de credite, pentru obținerea sumelor necesare executării obligației.
De altfel, dreptul reclamanților de a obține plata primelor de concediu este confirmat și de OUG 146/2007 pentru aprobarea plății primelor de concediu de odihnă suspendate în perioada 2001 - 2006.
De asemenea, a fost obligat pârâtul și la plata dobânzii legale aferente sumelor reprezentând primele de concediu, începând cu data nașterii dreptului la primele de concediu și până la data efectuării plății, dobânda legală reprezentând beneficiul nerealizat, conform dispozițiilor art. 1082 Cod Civil.
Față de soluția ce s-a pronunț, în baza dispozițiilor art. 274 din Codul d e procedură civilă, instanța de fond a obligat pârâții la plata cheltuielilor de judecată, reprezentând taxa de timbru și timbru judiciar, apreciind că pârâta se află în culpă pentru declanșarea acestui proces.
Împotriva acestei hotărârii a declarat recurs pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice, criticând sentința dată de tribunal pentru nelegalitate și netemeinice și solicitând Curții de Apel modificarea în parte a sentinței atacate în sensul respingerii capătului de cerere privind actualizarea cu dobânda legală aferentă sumelor cuvenite cu titlu de primă de vacanță începând cu data scadenței fiecărei obligații de plată a primei de concediu și până la data efectuării plății primelor de concediu.
În susținerea recursului recurenta a arătat că neaplicarea dobânzii legale și a indicelui de inflație se datorează și faptul că, în conformitate cu dispozițiilor art. 14 alin. 2 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice "nici o cheltuială nu poate fi înscrisă în buget și nici angajată și efectuată din acesta dacă din acesta nu există baza legală pentru respectiva cheltuială. "
Totodată, în conformitate cu prevederile art. 29 alin. 3 din Legea nr. 55/2002 privind finanțele publice " cheltuielile prevăzute în capitolul și articole au destinația precisă și limitată" iar potrivit art. 47 "creditele bugetare aprobate la un capitol nu pot fi utilizate pentru finanțarea altui capitol". Prin urmare, din dispozițiile legale precizate anterior reiese că angajarea cheltuielilor din bugetul de stat se poate face numai în limita creditelor bugetare anuale aprobate.
Întrucât recurenta Direcția Generală a Finanțelor Publice B este o instituție bugetară, fondurile salariale sunt stabilite de legiuitor prin legea bugetului de stat.
Apreciază că obligarea pârâtei la plata sumelor acordate de instanța de fond ar reprezenta stabilirea în sarcina instituției pârâte a unei obligații imposibile.
Plata sumelor reprezentând dobânda legală și indicele de inflație se poate face numai prin intervenția legiuitorului.
Deci, Direcția Generală a Finanțelor Publice B, în lipsa unei prevederi legale care să reglementeze materia actualizării drepturilor și cu rata inflației și cu rata dobânzii, nu are la dispoziție alte surse de finanțare în afară celor alocate prin lege.
Mai mult, apreciază că aplicarea dobânzii legale și actualizarea conform indicelui de inflație apar ca un mijloc de constrângere, reprezentând pentru debitor o amenințare spre a-l determina să-și execute obligația asumată.
În cauză, recurenta nu poate fi ținută să execute obligațiile de a face invocate de reclamanți, eventuala obligare a acestora la plata acestor sume, cu aplicarea dobânzii legale și actualizate conform indicelui de inflație, fiind lipsită de cauză juridică.
În consecință, față de dispoziția instanței de fond privind plata către reclamanți a drepturilor pretinse, cu aplicarea dobânzii legale și actualizate cu indicele de inflație, apreciază că aceste obligații nu sunt întemeiate și nu se justifică.
Examinând cauza prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor art.3041Cod procedură civilă, instanța de control judiciar constată că recursul promovat împotriva Sentinței civile nr.50/CA/18 ianuarie 2008 Tribunalului Brașov, este nefondat.
În mod corect instanța de fond a reținut că intimații reclamanți sunt îndreptățiți la acordarea primei de concediu, obligând recurenta pârâtă la plata acestor sume actualizate, potrivit art.1082 - art.1084 Cod civil, cu rata inflației și la plata dobânzii legale.
Prin neacordarea acestor prime de vacanță în perioada 2001 - 2006, recurenta Direcția Generală a Finanțelor Publice Bap rodus intimaților un prejudiciu care, potrivit art.1084 Cod civil, trebuie reparat integral, respectiv atât prejudiciul efectiv (damnun emergens), cât și beneficiul nerealizat (lucrum cessans).
Astfel, prejudiciul efectiv va fi acoperit prin achitarea sumelor actualizate cu rata inflației, iar beneficiul nerealizat va fi reparat prin acordarea dobânzii legale, astfel cum prevede art.1088 Cod civil.
Motivele invocate de recurentă, potrivit cărora aceste sume nu sunt prevăzute în bugetului său și că obligația la plata lor reprezintă un mijloc de constrângere, sunt neîntemeiate, având în vedere că, prin atitudinea sa culpabilă, nu a achitat aceste prime la momentul la care intimații erau îndreptățiți să le primească și că obligația stabilită de instanță, trebuie executată de îndată.
Pentru aceste considerente, Curtea, în temeiul art.312, alin.1 Cod procedură civilă, va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice B, împotriva Sentinței civile nr.50/CA/30 ianuarie 2008 Tribunalului Brașov.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice B împotriva sentinței civile nr. 50/CA/ 18.01.2008 pronunțată de Tribunalul Brașov - Secția Comercială și de contencios administrativ și fiscal.
Fără cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi 25 martie 2008.
Președinte, Judecător, Judecător,
- - - - - -
Grefier,
Red. B- 24.04-2008
Dact.T - 25.04.2008
Jud fond- /
Președinte:Marcela ComșaJudecători:Marcela Comșa, Silviu Barbu, Georgeta Bejinaru
