Litigiu privind funcționarii publici (legea nr.188/1999) . Decizia 224/2010. Curtea de Apel Craiova
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CRAIOVA
SECȚIA contencios ADMINISTRATIV SI FISCAL
DECIZIE Nr. 224
Ședința publică de la 01 Februarie 2010
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Robert Emanoil Condurat
JUDECĂTOR 2: Alina Răescu
JUDECĂTOR 3: Costinel
Grefier:
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanții, -, G, și, împotriva sentinței nr.2384 din 19 octombrie 2009, pronunțată de Tribunalul Mehedinți, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații pârâți MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, AUTORITATEA NAȚIONALĂ A VĂMILOR și DIRECȚIA REGIONALĂ PENTRU ACCIZE ȘI OPERAȚIUNI VAMALE
La apelul nominal făcut în ședința publică au lipsit părțile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, care învederează că recursul a fost declarat în termen legal, este nemotivat și este scutit de la plata taxei judiciare de timbru, iar recurentul reclamant a solicitat judecarea în lipsă, potrivit art.242 Cod pr.civilă.
Curtea a apreciat cauza în stare de soluționare și a trecut la deliberări.
CURTEA:
Asupra recursului de față:
Prin sentința nr.2384 din 19 octombrie 2009, Tribunalul Mehedinția respins excepțiile de necompetență materială și inadmisibilitate a acțiunii invocate de pârâții AUTORITATEA NAȚIONALĂ A VĂMILOR și DIRECȚIA REGIONALĂ PENTRU ACCIZE ȘI OPERAȚIUNI VAMALE C și a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a MFP.
A admis excepția prescripției dreptului la acțiune pentru perioada 01.01.2004 - 02.06.2006, invocată de pârâții și
A respins acțiunea formulată de reclamanții, -, G, și, în contradictoriu cu pârâții MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, AUTORITATEA NAȚIONALĂ A VĂMILOR și DIRECȚIA REGIONALĂ PENTRU ACCIZE ȘI OPERAȚIUNI VAMALE
Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut ca neîntemeiată excepția de necompetență materială, întrucât s-a apreciat că nu sunt aplicabile dispozițiile art.3 pct.1 civ.Cod Penal, litigiul de față fiind un litigiu privind drepturile bănești ale funcționarilor publici întemeiat pe dispozițiile Legii nr.188/1999 și nu un litigiu privind anularea unui act administrativ emis de o autoritate centrală întemeiat pe dispozițiile Legii nr.554/2004, astfel că instanța competentă este Tribunalul Mehedinți.
Nici excepția inadmisibilității acțiunii nu a fost admisă, având în vedere că reclamanții solicită acordarea unor drepturi bănești pe care nu le-au primit și se consideră îndreptățiți să le primească, în temeiul Legii nr.188/1999 și nu anularea, în tot sau în parte, a unui act administrativ, obligarea autorității publice să emită un act administrativ, să elibereze un înscris sau să efectueze o anumită operațiune administrativă în baza Legii nr.554/2004, pentru a fi obligatorie îndeplinirea procedurii prealabile prevăzute de art.7 din Legea nr.554/2004.
Excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice, s-a apreciat că este întemeiată, având în vedere că reclamanții nu sunt în raporturi de serviciu cu Ministerul Finanțelor Publice.
Referitor la excepția prescripției dreptului la acțiune s-a reținut că este întemeiată, deoarece cererea de chemare în judecată a fost depusă de reclamant la data de 02.06.2009, astfel că dreptul la acțiune pentru perioada 01.01.2004-02.06.2006, nefiind exercitat în termenul legal de prescripție 3 ani prevăzut de art. 283 al.1 lit.c din Legea nr.53/2003 Codul Muncii și art.3 al.1 din Decretul nr.167/1958 este prescris.
Pe fond s-a reținut că reclamanții sunt funcționari publici în cadrul Direcției Regionale pentru Accize și Operațiuni Vamale ca urmare a trecerii Direcției Județene pentru Accize și Operațiuni Vamale M, Biroului Vamal O, Biroului Vamal Porțile de I și Biroului Vamal Porțile de II din subordinea Direcției Regionale pentru Accize și Operațiuni Vamale C în subordinea Direcției Regionale pentru Accize și Operațiuni Vamale în temeiul Ordinului nr.1344/16.07.2009 al președintelui ANAF.
Conform dispozițiilor art. 31 alin.(1) din Legea nr. 188/1999 privind Statului funcționarilor publici, republicată, pentru activitatea desfășurată, funcționarii publici au dreptul la un salariu compus din: salariul de bază, sporul de vechime în muncă, suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare.
Art.31 alin.(3) din același act normativ statuează în mod expres că salarizarea funcționarilor publici se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare pentru funcționarii publici.
Întrucât nu a fost adoptată o lege de salarizare a funcționarilor publici, anual, prin Ordonanțe ale Guvernului, au fost reglementate drepturile salariale și alte drepturi ale acestei categorii profesionale.
Astfel, pentru anul 2005, fost adoptată Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.92/2004, pentru anul 2006, Ordonanța de Guvern nr. 2/2006, iar pentru anul 2007, Ordonanța de Guvern nr. 6/2007.
În cadrul acestor acte normative au fost enumerate sporurile, premiile, primele și alte drepturi de natură salarială ce se acordă funcționarilor publici, precum și cuantumul acestora, prin stabilirea unui procent din salariul de bază.
Procentul celor două suplimente salariale nu a fost stabilit nici prin Legea nr. 188/1999 și nici prin actele normative subsecvente, astfel încât orice cuantificare a acestor drepturi este arbitrară.
Pentru a fi posibilă cuantificarea suplimentului postului și a suplimentului corespunzător treptei de salarizare, ca părți componente ale salariului funcționarilor publici, este necesară existența unor dispoziții date în aplicarea (executarea) art.31 alin.1 lit. c) și d) din Legea nr. 188/1999 republicată, atribuție ce revine, fie legiuitorului, prin promovarea unui act normativ cu forță juridică de lege, fie Guvernului, prin adoptarea unei hotărâri, date în executarea prevederilor cuprinse în Legea nr. 188/1999.
În condițiile în care modalitatea de calculare a suplimentului postului și a suplimentului corespunzător treptei de salarizare, nu este reglementată printr-un act infralegislativ, acordarea acestor drepturi presupune, pe de o parte, obligarea angajatorului la plata unor sume de bani care nu este certă, fiind și imposibil de calculat, iar pe de altă parte, eventuala cuantificare de către instanță, în raport cu diverse criterii, reprezintă o nesocotire a Deciziei Curții Constituționale nr. 820 din 3 iulie 2008, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 537 din 16 iulie 2008.
Prin Decizia nr.820/3 iulie 2008 publicată în Of. 537/16.07.2008, Curtea Constituțională a arătat că dispozițiile art.1, 2 (alin.3 ) și art.27 alin.1 din OG 137/2000 R privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare sunt neconstituționale în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
De asemenea, s-a apreciat că este lipsită de eficiență soluția de a se dispune plata celor două suplimente salariale în mod generic, deoarece, față de lipsa unor criterii minime de cuantificare, în condițiile în care autoritatea publică pârâtă persistă într-o atitudine de pasivitate, hotărârile pronunțate ar fi imposibil de executat
În același sens este și jurisprudența constantă a Înaltei Curți de Casație și Justiție ce asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești potrivit art. 18 alin. 2 din Legea 304/2004 (soluția de principiu pentru unificarea practicii adoptată la data de 6 aprilie 2009).
Astfel, necesitatea schimbării jurisprudenței s-a impus atât prin prisma dispozițiilor art. 18 alin. 2 din Legea 304/2004 cât și a jurisprudenței CEDO, care în Hotărârea din 6 decembrie 2007, pronunțată în cauza Beian împotriva României a statuat că "divergențele de jurisprudență constituie, prin natură, consecința inerentă a oricărui sistem judiciar care se bazează pe un ansamblu de instanțe de fond având autoritate asupra competenței lor teritoriale. Cu toate acestea, rolul unei instanțe supreme este tocmai acela de a reglementa aceste contradicții ale jurisprudenței".
În raport de aspectele analizate, s-a apreciază că reclamanții nu au făcut dovada că drepturile solicitate constituie o creanță certă, lichidă și exigibilă împotriva pârâtei
Împotriva sentinței Tribunalului Mehedinți au declarat recurs reclamanții, -, G, și, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Examinând recursul formulat de reclamanți, Curtea urmează să îl respingă, așa cum se va arăta în continuare.
Reclamanții au calitatea de funcționari publici, fiind salarizați în raport de dispozițiile Legii nr. 188/1999 rep. prin Statutul funcționarilor publici, OUG 92/2004, OG 2/2006 și OG 6/2007 modificată prin OG 9/2008.
Dispozițiile art. 31 alin. 1 din 188/1999 rep. stabilesc în mod generic compunerea salariului la care este îndreptățit funcționarul public, arătând că acesta include salariul de bază, sporul de vechime în muncă, suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare.
În privința ultimelor două componente, prin art. 44 din OUG 92/2004 și art. 48 din OG 2/2006 s-a dispus suspendarea succesivă a acestora, suspendare ce a operat până la intrarea în vigoare a OG 6/2007 act normativ care nu a mai preluat dispozițiile legale anterioare ce privesc suspendarea suplimentului postului și suplimentului corespunzător treptei de salarizare.
În acest context legal, se pune problema aplicării dispozițiilor art. 31 alin. 1 din 188/1999 rep. la calculul salariului cuvenit funcționarilor publici.
Astfel, se apreciază că Statutul funcționarilor publici reglementează în mod generic funcția publică, evoluția carierei funcționarilor publici, drepturile și îndatoririle acestora, context în care definește structura salariului cuvenit funcționarilor fără să stabilească, în concret, modalitatea de calcul a acestuia.
Faptul că, alin. 3 al art. 31 din 188/1999 stabilește că salarizarea funcționarilor publici se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilitatea sistemului unitar de salarizare pentru funcționarii publici, determină instanța să aprecieze că, în concret, modalitatea de stabilire a salariului funcționarilor se realizează prin lege organică în raport de cadrul legal general stabilit de Statut.
Mai mult decât atât, Statutul nu prevede criterii concrete de determinare a drepturilor bănești solicitate, procentul de 25% indicat de reclamant în petitul cererii sale fiind fără susținere legală.
Aceste aspecte conduc la concluzia că Statutul funcționarilor publici, prin art. 31 alin. 1 stabilește cadrul general al salarizării funcționarilor publici, urmând ca determinarea concretă a drepturilor salariale să fie stabilită ulterior.
În atare situație, reclamanții sunt în imposibilitate de a realiza prin intermediul instanței o creanță al cărei cuantum nu este stabilit de lege pentru a putea fi determinat sau determinabil, iar recunoașterea vocației generale la acordarea drepturilor solicitate ar lipsi hotărârea judecătorească de scopul său final - punerea în executare, și pe de altă parte o eventuală cuantificare de către instanță în raport cu diverse criterii ar reprezenta o nesocotire a dispozițiilor art. 147 alin. 4 din Constituia României, conform căruia deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii și au putere pentru viitor, începând cu data publicării acestora.
În acest sens, prin Decizia nr. 820/3 iulie 2008 publicată în Of. 537/16.07.2008, Curtea Constituțională a arătat că dispozițiile art.1, 2 (alin. 3) și art. 27 alin. 1 din OG 137/2000 R privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare sunt neconstituționale în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
Nu poate fi reținută susținerea reclamantului din acțiune privind faptul că drepturile solicitate constituie "un bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Instanța Europeană a decis în jurisprudența sa că atât timp cât acțiunile reclamanților se află "pendinte" pe rolul jurisdicțiilor interne, acestea nu făceau să se nască nici un drept de creanță, ci numai eventualitatea dobândirii unei asemenea creanțe. Astfel, s-a stabilit cu valoare de principiu că "o creanță nu poate fi considerată "bun" în sensul art. 1 din Protocolul 1, decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat" (decizia din 18 octombrie 2002, - și alții contra Spaniei).
Prin urmare, creanța invocată de reclamant nefiind constatată printr-o hotărâre irevocabilă, nu beneficiază de protecția art. 1 din Protocolul l la CEDO.
În același sens este și jurisprudența constantă a Înaltei Curți de Casație și Justiție ce asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești potrivit art. 18 alin. 2 din Legea 304/2004 (soluția de principiu pentru unificarea practicii adoptată la data de 6 aprilie 2009).
Astfel, deși jurisprudența Curții de APEL CRAIOVA în această materie a fost contrară soluției adoptate în prezenta cauză, necesitatea schimbării acesteia s-a impus atât prin prisma dispozițiilor art. 18 alin. 2 din Legea 304/2004 cât și a jurisprudenței CEDO, care în Hotărârea din 6 decembrie 2007, pronunțată în cauza Beian împotriva României a statuat că "divergențele de jurisprudență constituie, prin natură, consecința inerentă a oricărui sistem judiciar care se bazează pe un ansamblu de instanțe de fond având autoritate asupra competenței lor teritoriale. Cu toate acestea, rolul unei instanțe supreme este tocmai acela de a reglementa aceste contradicții ale jurisprudenței".
În raport de aspectele analizate, se apreciază că reclamanții nu au făcut dovada că drepturile solicitate constituie o creanță certă, lichidă și exigibilă împotriva pârâtei.
Pentru considerentele expuse anterior, Curtea, în baza art. 312 alin.1, va respinge recursul formulat de reclamanții, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Finanțelor Publice B, Autoritatea Națională a Vămilor și Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de reclamanții, -, G, și, împotriva sentinței nr.2384 din 19 octombrie 2009, pronunțată de Tribunalul Mehedinți, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații pârâți MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, AUTORITATEA NAȚIONALĂ A VĂMILOR și DIRECȚIA REGIONALĂ PENTRU ACCIZE ȘI OPERAȚIUNI VAMALE
Decizie irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de la 01 Februarie 2010
Președinte, - - - | Judecător, - - | Judecător, - |
Grefier, |
Red.jud.
MF/ 2 ex/08.02.2010
Jud.fond:
Președinte:Robert Emanoil ConduratJudecători:Robert Emanoil Condurat, Alina Răescu, Costinel
