Litigiu privind funcționarii publici (legea nr.188/1999) . Decizia 250/2010. Curtea de Apel Craiova
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CRAIOVA
SECȚIA contencios ADMINISTRATIV SI FISCAL
DECIZIE Nr. 250
Ședința publică de la 02 Februarie 2010
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Daniela Vijloi
JUDECĂTOR 2: Laura Mariana Chimoiu
JUDECĂTOR 3: Magdalena
Grefier
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamantul împotriva sentinței numărul 2811 din 19 noiembrie 2009, pronunțată de Tribunalul Mehedinți, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații pârâții AUTORITATEA NAȚIONALĂ PENTRU PERSOANELE CU handicap și MINISTERUL MUNCII, FAMILIEI ȘI EGALITĂȚII DE ȘANSE, având ca obiect litigiu privind funcționarii publici (Legea Nr.188/1999) suplimentul postului+suplimentul treptei de salarizare.
La apelul nominal făcut în ședința publică au lipsit recurentul reclamant și intimații pârâții AUTORITATEA NAȚIONALĂ PENTRU PERSOANELE CU HANDICAP și MINISTERUL MUNCII, FAMILIEI ȘI EGALITĂȚII DE ȘANSE.
Procedura legal îndeplinită.
S-a prezentat referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează că recursul a fost declarat în termen legal, și este scutit de taxa de timbru.
S-a arătat că s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă conform dispozițiilor art.242 alin.2 Cod procedură civilă.
S-a referit că intimata pârâtă AUTORITATEA NAȚIONALĂ PENTRU PERSOANELE CU HANDICAP a depus întâmpinare.
Apreciindu-se îndeplinite dispozițiile art. 150 Codul d e procedură civilă, instanța reține cauza spre soluționare.
Deliberând,
CURTEA
Asupra cauzei de față constată următoarele:
Prin sentința nr. 2811 din 19 noiembrie 2009, pronunțată de Tribunalul Mehedinți, s-a respins acțiunea formulată de reclamantul, împotriva pârâților AUTORITATEA NAȚIONALĂ PENTRU PERSOANELE CU HANDICAP și MINISTERUL MUNCII, FAMILIEI ȘI EGALITĂȚII DE ȘANSE.
S-a reținut că reclamantul în perioada menționată în acțiune se afla în raporturi de serviciu cu pârâtul Autoritatea Națională pentru Persoanele cu Handicap, având calitatea de funcționar public.
În perioada menționată nu a primit suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare.
Conform disp.art.31 alin 1 din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcționarilor publici, pentru activitatea desfășurată funcționarii publici au dreptul la un salariu compus din salariul de bază, sporul de vechime în muncă, suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare.
Art.31 alin.3 din Legea nr. 188/1999, prevede că salarizarea funcționarilor publici se face în conformitate cu prevederile legii care stabilește sistemul unitar de salarizare pentru funcționarii publici.
Până în prezent, nu a fost adoptată o lege de salarizare a funcționarilor publici, anual fiind reglementate drepturile salariale și alte drepturi ale acestei categorii profesionale.
În cadrul actelor normative emise au fost enumerate sporurile, premiile, primele și alte drepturi de natură salarială ce se acordă funcționarilor publici precum și cuantumul acestora prin stabilirea unui procent din salariul de bază.
Procentul celor două suplimente salariale, nu a fost stabilit prin actele normative subsecvente Legii nr. 188/1999 astfel încât cuantificarea acestor drepturi este arbitrară.
Pentru a face posibilă cuantificarea suplimentului postului și suplimentului corespunzător treptei de salarizare ca părți componente ale salariului funcționarilor publici, este necesară existența unor dispoziții date în aplicarea art.31 alin.1 lit.c și d din Legea nr 188/1999 republicată, atribuție care revine legiuitorului prin emiterea unui act normativ cu forță de lege sau guvernului prin emiterea unei hotărâri în executarea prevederilor cuprinse în Legea nr.188/1999.
În condițiile în care modalitatea de calculare a suplimentului postului și a suplimentului corespunzător treptei de salarizare nu este reglementată printr-un act normativ, acordarea acestor drepturi presupune obligarea angajatorului la plata unor sume de bani care nu sunt certe, ceea ce reprezintă un fapt contrar deciziei 820 din 3 iulie 2008 Curții Constituționale.
Prin decizia sus menționată, Curtea Constituțională a precizat că dispozițiile art.1, 2 alin.3 și art.27 alin.1 din OG nr.137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, sunt neconstituționale în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau prevederi cuprinse în alte acte normative.
În mod ipotetic este lipsită de eficiență și soluția de a dispune plata celor două suplimente salariale în mod generic așa cum s-a procedat anterior deoarece față de lipsa unor criterii minime de cuantificare în condițiile în care autoritatea publică persistă într-o acțiune de pasivitate, hotărârea pronunțată nu ar putea fi executată.
În acest sens, se înscrie și jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, care asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești potrivit art.18 alin.2 din Legea nr. 304/2004, soluția de principiu pentru unificarea practicii fiind adoptată la data de 6 aprilie 2009.
În condițiile menționate necesitatea schimbării jurisprudenței s-a impus atât prin raportare la dispozițiile art.18 alin.2 din Legea nr.304/2004 cât și la jurisprudența CEDO, care prin hotărârea nr.6 din 06.12.2007, pronunțată în cauza Beian împotriva României, a statuat că divergențele de jurisprudență constituie prin natură consecința inerentă a oricărui sistem judiciar care se bazează pe un ansamblu de instanță de fond având autoritate asupra competenței lor teritoriale. Cu toate acestea, rolul unei instanțe supreme este tocmai aceea de a reglementa aceste contradicții ale jurisprudenței.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamantul, criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate.
Reclamantul a arătat în motivele de recurs formulate că instanța de fond a interpretat eronat actul dedus judecății și a pronunțat o sentință cu aplicarea greșită a legii.
A susținut recurentul că drepturile solicitate au fost prevăzute expres în art.31 din Legea 188/1999, au fost suspendate prin diferite legi bugetare anuale, dar nu înlăturate.
A invocat totodată și prevederile art.37 alin.3 din OG nr.6/2007, menținute și prin OG 9/2008 privind unele măsuri pentru reglementarea drepturilor salariale ale funcționarilor publici.
Recurentul a arătat că a avut loc o încălcare prevederilor art.1 din Protocolul Adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.
În cauză s-a formulat întâmpinare de către intimatul MINISTERUL MUNCII, Familiei Și Protecției Sociale, solicitându-se respingerea recursului și menținerea hotărârii atacate ca fiind legală și temeinică.
De asemenea, s-a formulat întâmpinare de către intimata Autoritatea Națională pentru Persoanele cu Handicap, prin care s-a solicitat respingerea recursului declarat de reclamantul recurent. În cuprinsul întâmpinării s-a susținut în esență că legea salarizării funcționarilor publici ar fi trebuit să cuprindă normele legale de punere în executare a dispozițiilor art. 31 alin.3 din Legea nr. 188/1999, ori în situația în care lipsesc normele legale emise în aplicare, prin care să se creeze cadrul funcțional de acordare a celor două suplimente solicitate, efectele juridice ale acestor drepturi, nu se produc, fiind în fapt, în prezența unui drept "virtual", golit de conținut juridic.
Examinând recursul formulat, Curtea îl găsește nefondat, pentru următoarele considerente:
Reclamantul are calitatea de funcționar public, fiind salarizat în raport de dispozițiile Legii nr. 188/1999 rep. prin Statutul funcționarilor publici, OUG 92/2004, OG 2/2006 și OG 6/2007 modificată prin OG 9/2008.
Dispozițiile art. 31 alin. 1 din 188/1999 rep. stabilesc în mod generic compunerea salariului la care este îndreptățit funcționarul public, arătând că acesta include salariul de bază, sporul de vechime în muncă, suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare.
În privința ultimelor două componente, prin art. 44 din OUG 92/2004 și art. 48 din OG 2/2006 s-a dispus suspendarea succesivă a acestora, suspendare ce a operat până la intrarea în vigoare a OG 6/2007 act normativ care nu a mai preluat dispozițiile legale anterioare ce privesc suspendarea suplimentului postului și suplimentului corespunzător treptei de salarizare.
În acest context legal, se pune problema aplicării dispozițiilor art. 31 alin. 1 din 188/1999 rep. la calculul salariului cuvenit funcționarilor publici.
Astfel, se apreciază că Statutul funcționarilor publici reglementează în mod generic funcția publică, evoluția carierei funcționarilor publici, drepturile și îndatoririle acestora, context în care definește structura salariului cuvenit funcționarilor fără să stabilească, în concret, modalitatea de calcul a acestuia.
Faptul că, alin. 3 al art. 31 din 188/1999 stabilește că salarizarea funcționarilor publici se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilitatea sistemului unitar de salarizare pentru funcționarii publici, determină instanța să aprecieze că, în concret, modalitatea de stabilire a salariului funcționarilor se realizează prin lege organică în raport de cadrul legal general stabilit de Statut.
Mai mult decât atât, Statutul nu prevede criterii concrete de determinare a drepturilor bănești solicitate, procentul de 25% indicat de reclamant în petitul cererii lor fiind fără susținere legală.
Aceste aspecte conduc la concluzia că Statutul funcționarilor publici, prin art. 31 alin. 1 stabilește cadrul general al salarizării funcționarilor publici, urmând ca determinarea concretă a drepturilor salariale să fie stabilită ulterior.
În atare situație, reclamantul este în imposibilitate de a realiza prin intermediul instanței o creanță al cărei cuantum nu este stabilit de lege pentru a putea fi determinat sau determinabil, iar recunoașterea vocației generale la acordarea drepturilor solicitate ar lipsi hotărârea judecătorească de scopul său final - punerea în executare, și pe de altă parte o eventuală cuantificare de către instanță în raport cu diverse criterii ar reprezenta o nesocotire a dispozițiilor art. 147 alin. 4 din Constituia României, conform căruia deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii și au putere pentru viitor, începând cu data publicării acestora.
În acest sens, prin Decizia nr.820/3 iulie 2008 publicată în Of. 537/16.07.2008, Curtea Constituțională a arătat că dispozițiile art.1, 2 (alin. 3) și art. 27 alin. 1 din OG 137/2000 R privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare sunt neconstituționale în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
Nu poate fi reținută susținerea reclamantului privind faptul că drepturile solicitate constituie "un bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Instanța Europeană a decis în jurisprudența sa că atât timp cât acțiunile reclamanților se află "pendinte" pe rolul jurisdicțiilor interne, acestea nu făceau să se nască nici un drept de creanță, ci numai eventualitatea dobândirii unei asemenea creanțe. Astfel, s-a stabilit cu valoare de principiu că "o creanță nu poate fi considerată "bun" în sensul art. 1 din Protocolul 1, decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat" (decizia din 18 octombrie 2002, - și alții contra Spaniei).
Prin urmare, creanța invocată de reclamant nefiind constatată printr-o hotărâre irevocabilă, nu beneficiază de protecția art. 1 din Protocolul l la CEDO.
În același sens este și jurisprudența constantă a Înaltei Curți de Casație și Justiție ce asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești potrivit art. 18 alin. 2 din Legea 304/2004 (soluția de principiu pentru unificarea practicii adoptată la data de 6 aprilie 2009).
Astfel, deși jurisprudența Curții de APEL CRAIOVA în această materie a fost contrară soluției adoptate în prezenta cauză, necesitatea schimbării acesteia s-a impus atât prin prisma dispozițiilor art. 18 alin. 2 din Legea 304/2004 cât și a jurisprudenței CEDO, care în Hotărârea din 6 decembrie 2007, pronunțată în cauza Beian împotriva României a statuat că "divergențele de jurisprudență constituie, prin natură, consecința inerentă a oricărui sistem judiciar care se bazează pe un ansamblu de instanțe de fond având autoritate asupra competenței lor teritoriale. Cu toate acestea, rolul unei instanțe supreme este tocmai acela de a reglementa aceste contradicții ale jurisprudenței".
În raport de aspectele analizate, se apreciază că reclamantul nu a făcut dovada că drepturile solicitate constituie o creanță certă, lichidă și exigibilă împotriva pârâtei.
De altminteri, prin decizia nr. 20/2009 pronunțată de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a admis recursul în interesul legii și s-a stabilit, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 31 alin. 1 lit. "c" și "d" din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcționarilor publici, republicată, că în lipsa unei cuantificări legale nu se pot acorda pe calea judecătorească drepturile salariale constând în suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare.
Pentru considerentele expuse anterior, Curtea, în baza art. 312 alin.1, va respinge recursul reclamantului.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamantul împotriva sentinței numărul 2811 din 19 noiembrie 2009, pronunțată de Tribunalul Mehedinți, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații pârâții AUTORITATEA NAȚIONALĂ PENTRU PERSOANELE CU HANDICAP și MINISTERUL MUNCII, FAMILIEI ȘI EGALITĂȚII DE ȘANSE.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de la 02 Februarie 2010.
Președinte, - - | Judecător, - - - | Judecător, - |
Grefier, |
Judecători:Daniela Vijloi, Laura Mariana Chimoiu, Magdalena
