Litigiu privind funcționarii publici statutari. Decizia 28/2009. Curtea de Apel Brasov
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BRAȘOV
SECȚIA contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DECIZIA NR.28/ Dosar nr-
Ședința publică de la 20 ianuarie 2009
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Clara Elena Ciapă JUDECĂTOR 2: Maria Ioniche
- - - - JUDECĂTOR 3: Silviu
- - - - judecător
Grefier -
Pentru astăzi fiind amânată asupra recursului declarat de DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE B reprezentantă în teritoriu a MINISTERULUI FINANȚELOR PUBLICE, pârât și chemat în garanție, împotriva Sentinței civile nr.448/CA pronunțată de Tribunalul Brașov în data de 28 mai 2008 în dosarul nr-, având ca obiect litigiu privind funcționarii publici statutari.
La apelul nominal făcut în ședință publică, la pronunțare, se constată lipsa părților.
Procedura îndeplinită.
Dezbaterile în cauza de față au avut loc în ședința publică din data de 13 ianuarie 2009, când părțile au fost lipsă, iar instanța, pentru a da posibilitatea părților de a depune la dosar concluzii scrise, a amânat pronunțarea pentru data de 20 ianuarie 2009.
CURTEA:
Prin sentința civilă nr. 448/CA/28 mai 2008, pronunțată de Tribunalul Brașov, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr-, s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții, R, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Internelor și Reformei Administrative și Inspectoratul Național de Evidența Persoanelor.
S-a respins excepția inadmisibilității cererii de chemare în garanție invocată de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice.
S-a admis cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice formulată de pârâtul Ministerul Internelor și Reformei Administrative.
Pârâții au fost obligați să plătească în solidar reclamanților primele de concediu egale cu salariul din luna anterioară plecării în concediu pentru anii 2004, 2005 și 2006, corespunzător perioadei în care reclamanții au avut raporturi de serviciu cu pârâții, sume ce urmează a fi actualizate cu rata inflației la data de 07.12.2007.
Pârâtul Ministerul Internelor și Reformei Administrative a fost obligat să cuprindă în buget sumele necesare plății drepturilor de mai sus.
Obligă chematul în garanție să vireze pârâtului Ministerul Internelor și Reformei Administrative sumele necesare achitării drepturilor bănești mai sus acordate.
S-au respins restul pretențiilor.
Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut următoarele considerente:
Pe fondul cauzei, instanța a reținut că, în fapt, reclamanții au fost angajați în cadrul Inspectoratul Național pentru Evidența Persoanelor, având calitatea de funcționari publici cu statut special, aspect ce rezultă din adresa nr. -/04.04.2008 eliberată de Inspectoratul Național pentru Evidența Persoanelor care atestă perioada raporturilor de serviciu.
În drept,instanța a apreciat că, în cadrul raportului de serviciu existent între reclamant și pârâți pe perioada lucrată de către acesta in intervalul 2004-2006, pârâților Ministerul Internelor și Reformei Administrative și Inspectoratul de Poliție al Județului B le incumbă obligația corelativă drepturilor prevăzute de prevederile art. 37 alin. 2 din OG nr. 38/2003 privind salarizarea și alte drepturi ale polițiștilor, care stabilește că " la plecarea în concediul de odihnă polițistul primește o primă de concediu egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu", astfel că în ipoteza cererii reclamantului de obligare la plata sumelor reprezentând prima de concediu pentru anii 2004, 2005, pârâții au calitate procesuală pasivă, revenindu-le obligația corelativă acestor drepturi.
Pe fondul acestei cereri, instanța a considerat că, deși prin efectul legilor bugetului de stat ulterioare OG 38/2003, exercițiul dreptului de a încasa prima de concediu, prevăzut de prevederile art. prevederile art.37 al. 2 din OG nr.38/2003, a fost suspendat până la sfârșitul anului 2006, totuși, această împrejurare nu echivalează cu stingerea dreptului, ci are ca efect numai imposibilitatea realizării prerogativelor sale în intervalul de timp pentru care s-a suspendat exercițiul său.
Dreptul la prima de concediu continuă să existe până la momentul adoptării unei dispoziții legale exprese contrare, deoarece, în materia dreptului muncii, este pe deplin aplicabil principiul derivând din "teoria a drepturilor câștigate", astfel încât nu poate fi acceptată ipoteza unei abrogări implicite a unei prevederi legale care a instituit un drept. Cum raportul de serviciu al funcționarului public este similar unui raport de muncă în ceea ce privește drepturile legale, acest principiu este pe deplin aplicabil și în situația funcționarilor publici.
Ca atare, orice restrângere adusă acestor drepturi, categorie în care intră și suspendarea, poate avea loc numai dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 53 din Constituție (fostul art. 49). Or, nici una dintre legile prin care s-a suspendat exercitarea drepturilor la prima de vacanță nu întrunește cerințele impuse de textul legii fundamentale, nefiind adoptate pentru apărarea siguranței naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și libertăților cetățenilor sau pentru desfășurarea instrucției penale, prevenirea consecințelor unei calamități naturale ori ale unui sinistru deosebit de grav. Prevederile legale prin care s-a suspendat acordarea primei de concediu în perioada 2004-2006 au avut caracter temporar, iar în prezent nu mai sunt în vigoare, astfel încât nu mai pot forma obiectul controlului de neconstituționalitate, conform Legii nr. 47/1992, republicată.
Instanța, analizând textele în discuție, în aplicarea principiului prevăzut de art. 3 Cod civil, a apreciat că dispozițiile privind suspendarea nu au produs niciun efect sub aspectul existenței dreptului la prima de concediu și deci, nu au avut drept consecință suprimarea acestuia în materialitatea sa pentru perioada în care a fost în ființă. Această suspendare nu poate echivala cu stingerea dreptului, ci are ca efect numai imposibilitatea realizării acestuia în intervalul de timp pentru care a fost suspendat exercițiul său.
Deși nu se poate nega dreptul legiuitorului de a suspenda aplicarea anumitor dispoziții legale, acest drept trebuie exercitat cu respectarea cerințelor impuse de art. 56 și 64 din Legea nr. 24/2000.
Succesiunea în timp a actelor normative la care s-a făcut referire impune să se rețină că dreptul la primă pentru concediul de odihnă al polițiștilor în baza OG nr. 38/2003, instituit prin art. 37 alin.2, a fost introdus în această lege încă de la adoptarea sa și și-a produs efectele începând din 2007, continuând să existe și în prezent, fiind prevăzut de același art. 37 al. 2 din același act normativ.
Așa fiind și cum, în raport cu principiul activității legii civile, ce decurge din art. 15 din Constituție și din art. 1 din Codul civil, dispozițiile art. 37 al. 2 din OG nr. 38/2003 fiind în vigoare în toată această perioadă, rezultă că dreptul la prima pentru concediul de odihnă acordat polițiștilor prin acest text a existat în perioada anilor 2004, 2005, fiind în ființă în întreaga perioadă menționată și, fiind conforme cu principiile înscrise în art. 38 alin. (2) din Constituția anterioară [art. 41 alin. (2) din Constituția revizuită în 2003], nu s-a constatat că ar fi neconstituționale.
Pe de altă parte, dispozițiile prevăzute în legile bugetelor pe anii 2004-2006 și dispozițiile art. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 118/24.11.2004, neconținând vreo referire la eventualitatea desființării dreptului la prima de concediu, ci doar la suspendarea exercițiului acestuia ori la prelungirea termenului de punere în aplicare, nu pot fi considerate nici ele că ar înlătura însăși existența lui.
Mai mult, suspendarea exercițiului dreptului nu echivalează cu însăși înlăturarea lui, cât timp prin nici o dispoziție legală nu i-a fost înlăturată existența pentru anii 2004 - 2007.
Suspendarea ulterioară a dreptului la prima de concediu, pe fiecare din anii următori, a acestui drept recunoscut și garantat nu poate înlătura existența lui anterioară, pentru că s-ar contraveni atât art. 53 din Constituția revizuită (art. 49 din Constituția anterioară) privind cazurile când se poate restrânge exercițiul unui drept, cât și reglementărilor date prin art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Din moment ce printr-o lege anterioară s-a conferit dreptul la primă pentru concediul de odihnă, iar acesta a continuat să fie prevăzut și ulterior perioadei în care s-a suspendat aplicarea lui, nu se poate considera că acel drept nu a existat în perioada respectivă deoarece s-ar încălca principiul constituțional care garantează realizarea drepturilor acordate.
Ca urmare, pentru ca un drept prevăzut să nu devină doar o obligație lipsită de conținut, redusă lanudum jus, ceea ce ar constitui o îngrădire nelegitimă a exercitării lui, un atare drept nu poate fi considerat că nu a existat în perioada celor 7 ani, pentru care exercițiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat. Altfel, s-ar ajunge la situația ca un drept patrimonial, a cărui existență este recunoscută, să fie vidat de substanța sa și, practic, să devină lipsit de orice valoare.
De aceea, respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul și litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendințe de reglementare a unor situații juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată fi împiedicați de a se bucura efectiv de acestea pentru perioada în care au fost prevăzute de lege.
Efectele produse de aceste acte normative, de suspendare sau de amânare a punerii în aplicare a dispoziției legale referitoare la dreptul dobândit, nu pot fi limitate decât în situația în care nu mai este în vigoare actul normativ care a prevăzut dreptul respectiv, aspect statuat cu forță juridică obligatorie, de către Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 23/2005 dată în interesul legii, în privința interpretării și aplicării unitare a dispozițiilor art. 411 alin. 1 din Legea nr. 50/1996, referitoare la prima de concediu de odihnă pentru magistrați, prin invocarea prevederilor legilor bugetului de stat pe anii 2003, 2004 și 2005 [art. 10 alin. (3) din Legea nr. 631/2002, art. 9 alin. (7) din Legea nr. 507/2003 și art. 8 alin. (7) din Legea nr. 511/2004], ce confereau același drept categoriei magistraților judecători și procurori și personalului auxiliar de specialitate.
Ca urmare, ordonatorilor principali de credite și, după caz, ordonatorilor de credite de inferior le revine obligația să plătească polițiștilor, pentru anii 2004-2006, primele de concediu de odihnă cuvenite acestora în conformitate cu art. 37 al. 2 din OG nr. 38/2003, privind salarizarea și alte drepturi ale polițiștilor.
Nu este însă fondată acțiunea reclamanților cu privire la acordarea primei de concediu și pentru anul 2003, in condițiile in care nr.OG 38/2003 care reglementează acest drept, a intrat in vigoare începând cu anul 2004.
Raportat considerentelor expuse, Tribunalul a admis în parte acțiunea formulată și, pe cale de consecință, pârâții Ministerul Internelor și Reformei Administrative și Inspectoratul Național pentru Evidența Persoanelor au fost obligați să plătească reclamantului sumele reprezentând primele de concediu egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu, aferente anilor 2004 și 2005, în condițiile art. 37 alin. 2 din OG nr. 38/2003, sume ce vor fi actualizate în raport cu rata inflației de la data nașterii dreptului până la data introducerii acțiunii, 07.12.2007 ( așa cum a solicitat reclamantul prin acțiunea introductivă), având în vedere faptul că în materia raporturilor de serviciu, similar raporturilor de muncă, se prezumă punerea în întârziere a angajatorului, odată cu data nașterii dreptului, sarcina probei revenindu-i acestuia raportat la data nașterii prejudiciului.
Instanța a apreciat că voința legiuitorului a fost exprimată în mod evident prin suspendarea exercițiului dreptului pe perioada în care bugetul de stat s-a aflat în dificultate, fără a recurge la instituția abrogării, după care, în Legea nr. 486 din 27 decembrie 2006 bugetului de stat pe anul 2007 nu s-a mai prelungit suspendarea exercitării acestui drept, astfel încât nu se poate aprecia că prin obligarea pârâților la plata unor drepturi prevăzute de lege s-ar aduce atingere legilor bugetului de stat pentru acei ani, întrucât tocmai recunoașterea dreptului la sumele reprezentând prima de concediu, pe cale judiciară, creează obligația pârâtului de a face demersurile necesare, în calitatea lor de ordonator de credite, pentru obținerea sumelor necesare executării obligației.
De altfel, dreptul reclamanților de a obține plata primelor de concediu este confirmat și de OUG 146/2007 pentru aprobarea plății primelor de concediu de odihnă suspendate.
Pârâtul Ministerul Internelor și Reformei Administrative a fost obligat să cuprindă in buget sumele necesare achitării primelor de concediu cuvenite reclamantului.
Cu privire la cererea de chemare in garanție formulată de pârâtul Ministerul Internelor și Reformei Administrative, aceasta este fondată și, în temeiul dispozițiilor art. 60, 63 Cod Procedură Civilă și a Legea nr. 500/2002 și HG nr. 208/2005 a fost admisă, având in vedere că Ministerul Finanțelor Publice este singurul in măsură să vireze in bugetul Ministerului Internelor și Reformei Administrative sumele necesare efectuării plății sumelor stabilite prin prezenta hotărâre. Ministerul Finanțelor Publice nu a fost obligat la plata, către angajați ai altor instituții, a unor drepturi salariale, ci la virarea către Ministerul Internelor și Reformei Administrative a fondurilor necesare achitării primei de concediu, Ministerul Economiei și Finanțelor fiind singurul abilitat in acest sens.
A fost respinsă acțiunea reclamanților privind acordarea primei de concediu pentru anul 2003, ca nefondată.
Împotriva acestei sentințe, a declarat recurs, în termen legal, chematul în garanție, Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat prin Direcția Generală a Finanțelor Publice B, solicitând admiterea recursului, modificarea sentinței atacate în sensul respingerii cererii de chemare în garanție.
În motivare, recurentul Ministerul Finanțelor Publice a arătat că în mod greșit a fost admisă cererea de chemare în garanție formulată de Ministerul Internelor și Reformei Administrative.
Potrivit art. 60-63 chemarea în garanție reprezintă acea formă de participare a terților la activitatea judiciară care conferă uneia din părți posibilitatea de a solicita introducerea în cauză a acelor persoane ce ar avea obligația de garanție sau de despăgubire în ipoteza în care partea respectiv ar pierde procesul, deci această instituție se întemeiază pe existența unei obligații de garanție sau de despăgubire care nu există în sarcina Ministerului Economiei și Finanțelor; cererea de chemare în garanție este o acțiune pe care reclamantul sau pârâtul o poate introduce în procesul civil împotriva unei alte persoane pentru ca aceasta să participe la apărarea sa, iar în cazul pierderii procesului pentru obținerea, prin aceeași hotărâre, obligarea chematului în garanție la plata sumelor reținute cu titlu de salarii.
Între Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Administrației și Internelor nu există nici o obligație de garanție, iar simplul fapt că ordonatorul principal de credite nu a acordat în mod nejustificat indemnizațiile cuvenite de drept reclamantului, nu îi conferă acestui nici o garanție egală din partea Ministerului Economiei și Finanțelor pentru eventualele sume ce ar trebui să le plătească într-un raport de muncă izvorând din contractul de muncă; Ministerul Finanțelor Publice, Ministerul Administrației și Internelor sunt ordonatori principali de credite, iar conform art. 23 alin.3 din Legea nr. 72/1996, privind finanțele publice ( în vigoare până la data 01.01.2003 și nr. 500/2002 care intră în vigoare la 01.01.2003, art.19-35 ): " creditele bugetare aprobate unui ordonator principal de credite prin legea bugetară anuală nu pot fi utilizate pentru finanțare4a altui ordonator principal de credite ".
Guvernul este cel răspunzător de realizarea prevederilor bugetare și repartizarea ordonatorilor principali de credite sume de la bugetul de stat conform destinațiilor bugetare stabilite în conformitate cu legea bugetară anuală.
Ministerul Economiei și Finanțelor este ordonator principal de credite așa cum este Ministerul Administrației și Internelor, Ministerul Economiei și Finanțelor neputând fi obligat la plata și acordarea de drepturi pentru salariații altor instituții.
Examinând cauza prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor art.3041Cod procedură civilă, instanța de control judiciar constată că recursul promovat împotriva sentinței civile nr. 448/CA/28 mai 2008, pronunțată de Tribunalul Brașov, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal Tribunalului Brașov este nefondat.
Curtea constată că în mod corect instanța de fond a admis acțiunea formulată de reclamanți în contradictoriu cu pârâții Ministerul Internelor și Reformei Administrative și Inspectoratul de Poliție al Județului B, precum și cererea de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor, formulată de Ministerul Internelor și Reformei Administrative.
Consecința admiterii acestei cereri de chemare în garanție este aceea a obligării Ministerului Economiei și Finanțelor să vireze sumele necesare punerii în executare a hotărârii judecătorești.
Rațiunea admiterii cererii de chemare în garanție este aceea că partea care cade în pretenții să se poată întoarce împotriva altei persoane cu o cerere în despăgubiri.
În speță Ministerul Economiei și Finanțelor, în calitate de autoritate publică centrală cu atribuții în elaborarea proiectului bugetului de stat, a avut inițiativa de a suspenda acordarea acestor drepturi (prima de vacanță în anii 2004, 2005, 2006 5) și tot acest minister, în aceeași calitate va avea obligația de a prevedea în proiectul bugetului de stat, respectiv în proiectul de rectificare a bugetului de stat sumele necesare executării hotărârii judecătorești.
Acest minister are și obligația legală de a acoperi cheltuielile privind despăgubirile acordate în baza hotărârii judecătorești definitive și irevocabile.
Pentru aceste considerente, Curtea, în temeiul art. 312 alin.1 Cod procedură civilă, va respinge recursul declarat de recurentul Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice împotriva sentinței civile nr. 448/CA/28 mai 2008, pronunțată de Tribunalul Brașov, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr-.
Pentru aceste motive
În numele legii
DECIDE:
Respinge recursul declarat de recurentul Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice B cu sediul în B, B-. -, nr.7, împotriva sentinței civile nr. nr. 448/CA/28 mai 2008, pronunțată de Tribunalul Brașov, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr-.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică, astăzi 20 ianuarie 2009.
Președinte, Judecător, Judecător,
- - - - - - -
Grefier,
Red. /06.02.2009
Dact. /06.02.2009/ 2 ex.
Jud. Fond:
Președinte:Clara Elena CiapăJudecători:Clara Elena Ciapă, Maria Ioniche, Silviu
