Litigiu privind funcționarii publici (legea nr.188/1999) . Decizia 295/2010. Curtea de Apel Craiova
| Comentarii |
|
DOSAR NR-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CRAIOVA
SECȚIA contencios ADMINISTRATIV SI FISCAL
DECIZIA NR. 295
ȘEDINȚA PUBLICĂ DE - 2010
COMPLETUL DIN:
PREȘEDINTE: Magdalena Fănuță
JUDECĂTOR 2: Carmina Mitru
JUDECĂTOR 3: Teodora Bănescu
GREFIER - - -
XXX
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamantul împotriva sentinței nr.2386 din data de 19 octombrie 2009, pronunțată în dosarul nr- al Tribunalului Mehedinți.
La apelul nominal au lipsit recurentul reclamant și intimații pârâți DGFP M, MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, AGENȚIA NAȚIONALĂ DE ADMINISTRARE FISCALĂ.
Procedura legal îndeplinită.
S-a prezentat referatul cauzei de către grefier care învederează că recursul a fost declarat și motivat în termen.
S-a arătat că recurentul reclamant a solicitat judecarea cauzei în lipsă, conform art.242 alin.2 Cod procedură Civilă.
Curtea constatând cauza în stare de judecată, a trecut la deliberări.
CU RTEA:
Asupra recursului de față;
Prin sentința nr.2386 din data de 19 octombrie 2009, pronunțată în dosarul nr- al Tribunalului Mehedințis -a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Agenției Naționale de Administrare Fiscală, s-a respins excepția de necompetență materiale invocată de pârâtul Agenția Națională de Administrare Fiscală și a fost admisă excepția prescripției dreptului la acțiune pentru perioada 01.01.2004-12.06.2009.
A fost respinsă acțiunea formulată de reclamantul împotriva pârâților Direcția Generală a Finanțelor Publice M și Ministerul Finanțelor Publice și Agenția Națională de Administrare Fiscală.
Pentru a pronunța această soluție s-au reținut următoarele:
În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a Agenției Naționale de Administrare Fiscală, s-a reținut că aceasta este neîntemeiată deoarece reclamantul s-a aflat în raporturi de serviciu cu Direcția Generală a Finanțelor Publice M, însă Președintele Agenției Naționale de Administrare Fiscală are calitatea de ordonator secundar de credite, iar potrivit nr.HG 1171/2007, are obligația de a dispune măsurile ce se impun, inclusiv virări de credite bugetare, în condițiile legii, pentru asigurarea în bugetele proprii și ale instituțiilor din subordine a creditelor bugetare necesare efectuării plății stabilite prin titluri executorii.
Cu privire la excepția de necompetență materială a instanței se reținut că este neîntemeiată întrucât nu sunt aplicabile dispozițiile art.3 pct.1 civ.Cod Penal, litigiul de față fiind un litigiu privind drepturile bănești ale funcționarilor publici întemeiat pe dispozițiile Legii nr.188/1999 și nu un litigiu privind anularea unui act administrativ emis de o autoritate centrală întemeiat pe dispozițiile Legii nr.554/2004, astfel că instanța competentă este Tribunalul Mehedinți.
Dreptul funcționarului public la plata suplimentului postului și suplimentului corespunzător treptei de salarizare este prevăzut de art.31 din Legea nr.188/1999 republicată( fost art.29) începând cu data de 01.01.2004 ca urmare a modificării acesteia prin Legea nr.161/2003.
Referitor la excepția prescripției dreptului la acțiune s-a reținut că este întemeiată fiindcă cererea de chemare în judecată a fost depusă de reclamant la data de 16.06.2009, astfel că dreptul la acțiune pentru perioada 01.01.2004-12.06.2006, nefiind exercitat în termenul legal de prescripție 3 ani prevăzut de art. 283 al.1 lit.c din Legea nr.53/2003 Codul Muncii și art.3 al.1 din Decretul nr.167/1958 este prescris.
Pe fond s-a reținut că reclamantul a fost funcționar public în cadrul DGFP M în perioada 01.08.2000-13.06.2006, așa cum rezultă din adeverința nr. 9111/11.06.2009 eliberată de DGFP
Conform dispozițiilor art. 31 alin.(1) din Legea nr. 188/1999 privind Statului funcționarilor publici, republicată, pentru activitatea desfășurată, funcționarii publici au dreptul la un salariu compus din: salariul de bază, sporul de vechime în muncă, suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare.
Art.31 alin.(3) din același act normativ statuează în mod expres că salarizarea funcționarilor publici se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare pentru funcționarii publici.
Întrucât nu a fost adoptată o lege de salarizare a funcționarilor publici, anual, prin Ordonanțe ale Guvernului, au fost reglementate drepturile salariale și alte drepturi ale acestei categorii profesionale.
Astfel, pentru anul 2005, fost adoptată Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.92/2004, pentru anul 2006, Ordonanța de Guvern nr. 2/2006, iar pentru anul 2007, Ordonanța de Guvern nr. 6/2007.
În cadrul acestor acte normative au fost enumerate sporurile, premiile, primele și alte drepturi de natură salarială ce se acordă funcționarilor publici, precum și cuantumul acestora, prin stabilirea unui procent din salariul de bază.
Procentul celor două suplimente salariale nu a fost stabilit nici prin Legea nr. 188/1999 și nici prin actele normative subsecvente, astfel încât orice cuantificare a acestor drepturi este arbitrară.
Pentru a fi posibilă cuantificarea suplimentului postului și a suplimentului corespunzător treptei de salarizare, ca părți componente ale salariului funcționarilor publici, este necesară existența unor dispoziții date în aplicarea (executarea) art.31 alin.1 lit. c) și d) din Legea nr. 188/1999 republicată, atribuție ce revine, fie legiuitorului, prin promovarea unui act normativ cu forță juridică de lege, fie Guvernului, prin adoptarea unei hotărâri, date în executarea prevederilor cuprinse în Legea nr. 188/1999.
În condițiile în care modalitatea de calculare a suplimentului postului și a suplimentului corespunzător treptei de salarizare, nu este reglementată printr-un act infralegislativ, acordarea acestor drepturi presupune, pe de o parte, obligarea angajatorului la plata unor sume de bani care nu este certă, fiind și imposibil de calculat, iar pe de altă parte, eventuala cuantificare de către instanță, în raport cu diverse criterii, reprezintă o nesocotire a Deciziei Curții Constituționale nr. 820 din 3 iulie 2008, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 537 din 16 iulie 2008.
Prin Decizia nr.820/3 iulie 2008 publicată în Of. 537/16.07.2008, Curtea Constituțională a arătat că dispozițiile art.1, 2 (alin.3 ) și art.27 alin.1 din OG 137/2000 R privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare sunt neconstituționale în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
De asemenea, este lipsită de eficiență soluția de a se dispune plata celor două suplimente salariale în mod generic, deoarece, față de lipsa unor criterii minime de cuantificare, în condițiile în care autoritatea publică pârâtă persistă într-o atitudine de pasivitate, hotărârile pronunțate ar fi imposibil de executat
În același sens este și jurisprudența constantă a Înaltei Curți de Casație și Justiție ce asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești potrivit art. 18 alin. 2 din Legea 304/2004 (soluția de principiu pentru unificarea practicii adoptată la data de 6 aprilie 2009).
Astfel, necesitatea schimbării jurisprudenței s-a impus atât prin prisma dispozițiilor art. 18 alin. 2 din Legea 304/2004 cât și a jurisprudenței CEDO, care în Hotărârea din 6 decembrie 2007, pronunțată în cauza Beian împotriva României a statuat că "divergențele de jurisprudență constituie, prin natură, consecința inerentă a oricărui sistem judiciar care se bazează pe un ansamblu de instanțe de fond având autoritate asupra competenței lor teritoriale. Cu toate acestea, rolul unei instanțe supreme este tocmai acela de a reglementa aceste contradicții ale jurisprudenței".
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamantul, criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate.
Reclamantul a arătat în motivele de recurs formulate că instanța de fond a interpretat eronat actul dedus judecății și a pronunțată o sentință cu aplicarea greșită a legii.
A susținut recurenta că drepturile solicitate au fost prevăzute expres în art.31 din Legea 188/1999, au fost suspendate prin diferite legi bugetare anuale, dar nu înlăturate.
A invocat totodată și prevederile art.37 alin.3 din OG nr.6/2007, privind unele măsuri pentru reglementarea drepturilor salariale ale funcționarilor publici.
A susținut că suspendarea prevăzută de OUG nr.92/2004 și OG nr.2/2006 nu a mai fost menținută.
Examinând recursul formulat, Curtea îl găsește nefondat, așa cum se va arăta în continuare.
Reclamantul are calitatea de funcționar public, fiind salarizată în raport de dispozițiile Legii nr. 188/1999 rep. prin Statutul funcționarilor publici, OUG 92/2004, OG 2/2006 și OG 6/2007 modificată prin OG 9/2008.
Dispozițiile art. 31 alin. 1 din 188/1999 rep. stabilesc în mod generic compunerea salariului la care este îndreptățit funcționarul public, arătând că acesta include salariul de bază, sporul de vechime în muncă, suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare.
În privința ultimelor două componente, prin art. 44 din OUG 92/2004 și art. 48 din OG 2/2006 s-a dispus suspendarea succesivă a acestora, suspendare ce a operat până la intrarea în vigoare a OG 6/2007 act normativ care nu a mai preluat dispozițiile legale anterioare ce privesc suspendarea suplimentului postului și suplimentului corespunzător treptei de salarizare.
În acest context legal, se pune problema aplicării dispozițiilor art. 31 alin. 1 din 188/1999 rep. la calculul salariului cuvenit funcționarilor publici.
Astfel, se apreciază că Statutul funcționarilor publici reglementează în mod generic funcția publică, evoluția carierei funcționarilor publici, drepturile și îndatoririle acestora, context în care definește structura salariului cuvenit funcționarilor fără să stabilească, în concret, modalitatea de calcul a acestuia.
Faptul că, alin. 3 al art. 31 din 188/1999 stabilește că salarizarea funcționarilor publici se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilitatea sistemului unitar de salarizare pentru funcționarii publici, determină instanța să aprecieze că, în concret, modalitatea de stabilire a salariului funcționarilor se realizează prin lege organică în raport de cadrul legal general stabilit de Statut.
Mai mult decât atât, Statutul nu prevede criterii concrete de determinare a drepturilor bănești solicitate, procentul de 25% indicat de reclamant în petitul cererii sale fiind fără susținere legală.
Aceste aspecte conduc la concluzia că Statutul funcționarilor publici, prin art. 31 alin. 1 stabilește cadrul general al salarizării funcționarilor publici, urmând ca determinarea concretă a drepturilor salariale să fie stabilită ulterior.
În atare situație, reclamantul este în imposibilitate de a realiza prin intermediul instanței o creanță al cărei cuantum nu este stabilit de lege pentru a putea fi determinat sau determinabil, iar recunoașterea vocației generale la acordarea drepturilor solicitate ar lipsi hotărârea judecătorească de scopul său final - punerea în executare, și pe de altă parte o eventuală cuantificare de către instanță în raport cu diverse criterii ar reprezenta o nesocotire a dispozițiilor art. 147 alin. 4 din Constituia României, conform căruia deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii și au putere pentru viitor, începând cu data publicării acestora.
În acest sens, prin Decizia nr.820/3 iulie 2008 publicată în Of. 537/16.07.2008, Curtea Constituțională a arătat că dispozițiile art.1, 2 (alin. 3) și art. 27 alin. 1 din OG 137/2000 R privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare sunt neconstituționale în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
Nu poate fi reținută susținerea reclamantului privind faptul că drepturile solicitate constituie "un bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Instanța Europeană a decis în jurisprudența sa că atât timp cât acțiunile reclamanților se află "pendinte" pe rolul jurisdicțiilor interne, acestea nu făceau să se nască nici un drept de creanță, ci numai eventualitatea dobândirii unei asemenea creanțe. Astfel, s-a stabilit cu valoare de principiu că "o creanță nu poate fi considerată "bun" în sensul art. 1 din Protocolul 1, decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat" (decizia din 18 octombrie 2002, - și alții contra Spaniei).
Prin urmare, creanța invocată de reclamant nefiind constatată printr-o hotărâre irevocabilă, nu beneficiază de protecția art. 1 din Protocolul l la CEDO.
În același sens este și jurisprudența constantă a Înaltei Curți de Casație și Justiție ce asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești potrivit art. 18 alin. 2 din Legea 304/2004 (soluția de principiu pentru unificarea practicii adoptată la data de 6 aprilie 2009).
Astfel, deși jurisprudența Curții de APEL CRAIOVA în această materie a fost contrară soluției adoptate în prezenta cauză, necesitatea schimbării acesteia s-a impus atât prin prisma dispozițiilor art. 18 alin. 2 din Legea 304/2004 cât și a jurisprudenței CEDO, care în Hotărârea din 6 decembrie 2007, pronunțată în cauza Beian împotriva României a statuat că "divergențele de jurisprudență constituie, prin natură, consecința inerentă a oricărui sistem judiciar care se bazează pe un ansamblu de instanțe de fond având autoritate asupra competenței lor teritoriale. Cu toate acestea, rolul unei instanțe supreme este tocmai acela de a reglementa aceste contradicții ale jurisprudenței".
În raport de aspectele analizate, se apreciază că reclamantul nu a făcut dovada că drepturile solicitate constituie o creanță certă, lichidă și exigibilă împotriva pârâtei.
De altminteri, prin decizia nr. 20/2009 pronunțată de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a admis recursul în interesul legii și s-a stabilit, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 31 alin. 1 lit. "c" și "d" din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcționarilor publici, republicată, că în lipsa unei cuantificări legale nu se pot acorda pe calea judecătorească drepturile salariale constând în suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare.
Pentru considerentele expuse anterior, Curtea, în baza art. 312 alin.1, va respinge recursul reclamantului.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamantul împotriva sentinței nr.2386 din data de 19 octombrie 2009, pronunțată în dosarul nr- al Tribunalului Mehedinți.
Decizie irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de la 04 Februarie 2010.
Președinte, | Judecător, | Judecător, |
Grefier, |
Red.
/2ex/ 10 Februarie 2010
Fond
Președinte:Magdalena FănuțăJudecători:Magdalena Fănuță, Carmina Mitru, Teodora Bănescu
