Litigiu privind funcționarii publici (legea nr.188/1999) . Decizia 299/2010. Curtea de Apel Craiova
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CRAIOVA
SECȚIA contencios ADMINISTRATIV SI FISCAL
DECIZIE Nr. 299
Ședința publică de la 04 Februarie 2010
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Teodora Bănescu
JUDECĂTOR 2: Carmina Mitru
JUDECĂTOR 3: Magdalena Fănuță
Grefier - -
Pe rol rezultatul dezbaterilor din ședința publică de la 21 ianuarie 2010, privind recursul formulat de recurentul Primarul Municipiului S în contradictoriu cu intimații, Municipiul S și Direcția Poliției Comunitare Din Cadrul Primăriei Municipiului S, împotriva sentinței numărul 391 din data de 15 mai 2009, pronunțată de Tribunalul Olt în dosarul nr-.
Procedura legal îndeplinită.
Dezbaterile din ședința publică de la 21 ianuarie 2010, au fost consemnate într-o încheiere separată, care face parte integrantă din prezenta.
CURTEA
Asupra cauzei de față,
Prin sentința numărul 391 din data de 15 mai 2009, pronunțată în dosarul nr-, Tribunalul Olta respins excepția invocată de Primarul mun. S, ca neîntemeiată
A admis în parte acțiunea reclamanților, în contradictoriu cu intimații Primarul Municipiului S, Municipiul S, Direcția Poliției Comunitare din Cadrul Primăriei Municipiului S și a obligat Primarul mun. Satina la plata suplimentului postului și treptei, de câte 25 %, către reclamanți începând cu l0.04.2006 - 02.2008 către, cu 02.2006- 30.05.2008 către, sume ce vor fi reactualizate în raport cu indicele de inflație la momentul plății efective.
S-au făcut mențiuni în carnetul de muncă.
Pentru a pronunța această soluție instanța a reținut că excepția invocată de primar este neîntemeiată, întrucât în cauză se observă că a fost realizată procedura prealabilă, în acest sens fiind cererile înregistrate sub nr. 6289 și 6290/l3.03.2009 aflate la fila 6 respectiv 7 dosar.
Instanța a reținut că până la momentul formulării cererii la instanță respectiv 23.03.2009 nu a trecut intervalul de timp de 30 zile pentru comunicarea răspunsului, insă acesta nu constituie un motiv de respingere a acțiunii, cât timp până la data de l5.05.2009 nu s-a comunicat modul in care s-a soluționat cererea, la dosar nefiind depuse acte în acest sens.
De altfel, în astfel de situații răspunsul ar fi fost negativ, până în prezent la nivelul Primăriei mun. S nefiind acordate astfel de sporuri, fără o intervenție a instanței.
De aceea în situația acestor sporuri exercitarea plângerii prealabile este inutilă, nefiind în măsură să contribuie la realizarea drepturilor petenților, aceasta neavând drept consecință decât întârzierea în legătură cu stabilirea drepturilor salariale.
În raport de aceste argumente a fost respinsă excepția invocată de către pârât, ca neîntemeiată.
Referitor la fondul cauzei instanța a apreciat că acțiunea este întemeiată în parte, deoarece rclamanții au avut calitatea de funcționari publici în cadrul intimatei de la l0.04.2006 până la 02.2008 -, respectiv până la 30.05.2008 -, astfel cum rezultă din conținutul filelor de pe carnetele de muncă iar potrivit art.40 alin.2 lit.c Codul muncii intimatul, respectiv Primarul, având obligația de a acorda salariaților săi toate drepturile ce decurg din lege.
Pe de altă parte, funcționarii publici sunt salarizați în conformitate cu dispozițiile Legii nr.188/1999 - care reprezintă Statutul funcționarilor publici - și au dreptul să primească pe lângă celelalte drepturi și cele două sporuri respectiv suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare, în conformitate cu dispozițiile art.31 alin.1 lit.c și d din actul normativ anterior menționat, cele două suplimente fiind introduse prin Legea nr.161/19.04.2003 și publicată în Monitorul oficial în data de 21.04.2003.
S-a mai reținut că prin art.44 din OG nr.92/2004, publicată în Monitorul Oficial în data de 23.11.2004, s-a prevăzut că la data intrării în vigoare a acesteia, se suspendă aplicarea dispozițiilor art.29 (devenit ulterior, prin republicare, art.31) din Legea nr.188/1999-R, suspendarea acestor dispoziții continuând conform OG nr.2/2006 până la finele anului 2006, după care nu s-a mai dispus în acest sens iar reclamanții nu au primit respectivele suplimente așa cum recunoaște și pârâtul prin întâmpinare.
Ca atare începând cu data de 23.11.2004 (când a intrat în vigoare OUG nr.92/2004) și până la sfârșitul anului 2006, dreptul privind acordarea celor două suplimente a fost suspendat însă suspendarea exercițiului dreptului la suplimente nu echivalează cu însăși înlăturarea dreptului respectiv, art.38 din Codul muncii prevăzând în mod imperativ că drepturile persoanelor încadrare în muncă nu pot face obiectul vreunei tranzacții, renunțări sau limitări, ele fiind apărate de stat împotriva oricăror încălcări, a manifestărilor de subiectivism, abuz sau arbitrariu.
prevăzute de art.31 alin.1 lit.c și d au fost doar suspendate prin actele normative respective, acte ce nu conțin vreo referire la desființarea dreptului respectiv, situație în care suspendarea exercițiului dreptului la suplimente nu echivalează cu însăși înlăturarea lui câtă vreme prin nici o dispoziție legală nu i-a fost înlăturată existența și nici nu s-a constatat neconstituționalitatea textului de lege privitoare la acest drept.
S-a apreciat că este de principiu că o normă legală, odată reglementată, trebuie să producă efectele, o soluție contrară ar însemna ca un drept prevăzut de lege să devină pentru cealaltă parte doar o obligație lipsită de conținut, ajungându-se ca un drept patrimonial recunoscut de lege să fie lipsit de substanța sa și practic lipsit de valoare.
S-a mai constatat că și Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale, prevede în art.1 din Protocolul adițional nr.1 că orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea drepturilor sale și nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului, dreptul reclamanților la sporurile salariale reprezentând suplimentul postului și suplimentul treptei de salarizare fiind un drept de creanță și prin urmare, un bun în sensul Convenției menționate.
Împotriva sentinței, au declarat recurs pârâtul Primarul municipiului care a arătat că sunt incidente în cauză motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 4 și 9 Cod proc. civilă, prima instanță pronunțând o hotărâre cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, sentința fiind lipsită de temei legal și dată cu aplicarea greșită a legii.
S-a susținut, în ceea ce privește cuantificarea suplimentelor solicitate de reclama nt, că nu este posibilă negocierea individuală privind sporurile salariale, iar actul normativ care să prevadă un sistem unitar de salarizare a funcționarilor publici nu este în vigoare la această dată, astfel că solicitarea reclaman tului ca instanțele judecătorești să reglementeze o omisiune legislativă ar echivala cu transformarea puterii judecătorești într-un legislator pozitiv, ceea ce contravine dispozițiilor art. 61 din Constituție.
Recurentul pârât a solicitat admiterea recursului formulat, modificarea sentinței pronunțate, iar pe fond respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
Examinând recursul formulat de pârât, Curtea îl găsește fondat, așa cum se va arăta în continuare.
Reclamanții au calitatea de funcționari publici, fiind salarizați în raport de dispozițiile Legii nr. 188/1999 rep. prin Statutul funcționarilor publici, OUG 92/2004, OG 2/2006 și OG 6/2007 modificată prin OG 9/2008.
Dispozițiile art. 31 alin. 1 din 188/1999 rep. stabilesc în mod generic compunerea salariului la care este îndreptățit funcționarul public, arătând că acesta include salariul de bază, sporul de vechime în muncă, suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare.
În privința ultimelor două componente, prin art. 44 din OUG 92/2004 și art. 48 din OG 2/2006 s-a dispus suspendarea succesivă a acestora, suspendare ce a operat până la intrarea în vigoare a OG 6/2007 act normativ care nu a mai preluat dispozițiile legale anterioare ce privesc suspendarea suplimentului postului și suplimentului corespunzător treptei de salarizare.
În acest context legal, se pune problema aplicării dispozițiilor art. 31 alin. 1 din 188/1999 rep. la calculul salariului cuvenit funcționarilor publici.
Astfel, se apreciază că Statutul funcționarilor publici reglementează în mod generic funcția publică, evoluția carierei funcționarilor publici, drepturile și îndatoririle acestora, context în care definește structura salariului cuvenit funcționarilor fără să stabilească, în concret, modalitatea de calcul a acestuia.
Faptul că, alin. 3 al art. 31 din 188/1999 stabilește că salarizarea funcționarilor publici se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilitatea sistemului unitar de salarizare pentru funcționarii publici, determină instanța să aprecieze că, în concret, modalitatea de stabilire a salariului funcționarilor se realizează prin lege organică în raport de cadrul legal general stabilit de Statut.
Mai mult decât atât, Statutul nu prevede criterii concrete de determinare a drepturilor bănești solicitate, procentul de 25% indicat de reclamanți în petitul cererii lor fiind fără susținere legală.
Aceste aspecte conduc la concluzia că Statutul funcționarilor publici, prin art. 31 alin. 1 stabilește cadrul general al salarizării funcționarilor publici, urmând ca determinarea concretă a drepturilor salariale să fie stabilită ulterior.
În atare situație, reclamanții sunt în imposibilitate de a realiza prin intermediul instanței o creanță al cărei cuantum nu este stabilit de lege pentru a putea fi determinat sau determinabil, iar recunoașterea vocației generale la acordarea drepturilor solicitate ar lipsi hotărârea judecătorească de scopul său final - punerea în executare, și pe de altă parte o eventuală cuantificare de către instanță în raport cu diverse criterii ar reprezenta o nesocotire a dispozițiilor art. 147 alin. 4 din Constituia României, conform căruia deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii și au putere pentru viitor, începând cu data publicării acestora.
În acest sens, prin Decizia nr.820/3 iulie 2008 publicată în Of. 537/16.07.2008, Curtea Constituțională a arătat că dispozițiile art.1, 2 (alin. 3) și art. 27 alin. 1 din OG 137/2000 R privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare sunt neconstituționale în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
Nu poate fi reținută susținerea reclamanților privind faptul că drepturile solicitate constituie "un bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Instanța Europeană a decis în jurisprudența sa că atât timp cât acțiunile reclamanților se află "pendinte" pe rolul jurisdicțiilor interne, acestea nu făceau să se nască nici un drept de creanță, ci numai eventualitatea dobândirii unei asemenea creanțe. Astfel, s-a stabilit cu valoare de principiu că "o creanță nu poate fi considerată "bun" în sensul art. 1 din Protocolul 1, decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat" (decizia din 18 octombrie 2002, - și alții contra Spaniei).
Prin urmare, creanța invocată de reclamanți nefiind constatată printr-o hotărâre irevocabilă, nu beneficiază de protecția art. 1 din Protocolul l la CEDO.
În același sens este și jurisprudența constantă a Înaltei Curți de Casație și Justiție ce asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești potrivit art. 18 alin. 2 din Legea 304/2004 (soluția de principiu pentru unificarea practicii adoptată la data de 6 aprilie 2009).
Astfel, deși jurisprudența Curții de APEL CRAIOVA în această materie a fost contrară soluției adoptate în prezenta cauză, necesitatea schimbării acesteia s-a impus atât prin prisma dispozițiilor art. 18 alin. 2 din Legea 304/2004 cât și a jurisprudenței CEDO, care în Hotărârea din 6 decembrie 2007, pronunțată în cauza Beian împotriva României a statuat că "divergențele de jurisprudență constituie, prin natură, consecința inerentă a oricărui sistem judiciar care se bazează pe un ansamblu de instanțe de fond având autoritate asupra competenței lor teritoriale. Cu toate acestea, rolul unei instanțe supreme este tocmai acela de a reglementa aceste contradicții ale jurisprudenței".
În raport de aspectele analizate, se apreciază că reclamanții nu au făcut dovada că drepturile solicitate constituie o creanță certă, lichidă și exigibilă împotriva pârâtei.
Pentru considerentele expuse anterior, Curtea, în baza art. 312 alin.1, va admite recursul formulat de pârât și va modifica sentința, în sensul că va respinge acțiunea.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de recurentul Primarul Municipiului S în contradictoriu cu intimații, Municipiul S și Direcția Poliției Comunitare din Cadrul Primăriei Municipiului S, împotriva sentinței numărul 391 din data de 15 mai 2009, pronunțată de Tribunalul Olt în dosarul nr-.
Modifică sentința în sensul că respinge acțiunea.
Decizie irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de la 04 Februarie 2010.
Președinte, - - | Judecător, - - | Judecător, - - |
Grefier, - - |
Red.
Tehnored.2ex./ 05 Februarie 2010
Jud.Fond.
Președinte:Teodora BănescuJudecători:Teodora Bănescu, Carmina Mitru, Magdalena Fănuță
