Litigiu privind funcționarii publici (legea nr.188/1999) . Decizia 3425/2009. Curtea de Apel Craiova
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CRAIOVA
SECȚIA contencios ADMINISTRATIV SI FISCAL
DECIZIE Nr. 3425
Ședința publică de la 31 August 2009
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Adina Calotă Ponea Președinte Secție
-- - - Vicepreședinte
-- - Vicepreședinte
Grefier -
XXXXX
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanții, G, și -, împotriva sentinței nr. 808 din data de 17 martie 2009, pronunțată de Tribunalul Gorj în dosarul nr-.
La apelul nominal s-a prezentat avocat pentru recurenții reclamanți, G, și -, lipsind intimații pârâți Primăria Comunei și Consiliul Local al Comunei.
Procedura legal îndeplinită.
S-a prezenta referatul cauzei de către grefier care învederează că recursul a fost declarat și motivat în termen legal.
Curtea apreciind cauza în stare de judecată, a pus recursul în dezbaterea părții prezente pentru a pune concluzii:
Avocat pentru recurenții reclamanți, G, și -, solicită admiterea recursului așa cum a fost formulat, modificarea în parte a sentinței în sensul acordării și în continuare a sporurilor solicitate.
CURTEA
Asupra recursului de față:
Prin sentința nr. 808 din data de 17 martie 2009, Tribunalul Gorjaa dmis în parte acțiunea formulată de reclamanții, G, -, în contradictoriu cu pârâții Primăria comunei și Consiliul Local.
A obligat pârâții la acordarea suplimentului postului în procent de 25% din salariul de bază și a suplimentului corespunzător treptei de salarizare în același procent de 25% din salariul de bază pentru perioada 05.02.2006 - 17.03.2009, actualizate, în favoarea celor șapte reclamanți, respectiv:, și.
A obligat pârâții la plata celor două suplimente (25%) pentru perioada 10.05.2006 - 17.03.2009 pentru reclamantul G, 02.04.2006-17.03.2009 pentru reclamantul și 16.09.2008-17.03.2009 pentru reclamantul -, actualizate.
A respins acțiunea, ca fiind prescrisă pentru perioadele anterioare.
A respins cererea pentru acordarea sporurilor în continuare.
În considerentele sentinței s-a reținut că reclamanții au calitatea de funcționari publici ai pârâtei, iar drepturile solicitate au fost inițial reglementate prin Legea nr. 188/1999 în art. 29 al.1 lit. c și d, cu 1 ianuarie 2007 în temeiul art. I pct. 30 și art. XIII din Legea nr. 251/2006. art. 29 lit. d devenind "suplimentul corespunzător treptei de salarizare".
În forma actuală, republicată a Legii nr. 188/1999, art. 29 devenit art. 31, pentru activitatea desfășurată salariații publici având dreptul la un salariu care se compune din salariul de bază, sporul pentru vechime în muncă, suplimentul postului și suplimentul gradului, fără ca cele din lit. c și d să fie cuantificate.
Conform art. 44 din OUG 92/2004, aplicarea dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 188 R, cu modificările ulterioare a fost suspendată și în baza art. 48 din OG 2/2006, începând cu 23 ianuarie 2006, s-a suspendat aplicarea acelorași dispoziții până la 31 dec. 2006.
Având în vedere prevederile textului enunțat - art. 29 al. 1 lit. c și d (în prezent art.31) din Legea nr. 188/1999 funcționarii publici au dreptul să primească prin efectul legii suplimentul postului și cel al gradului, chiar dacă prin ordonanțe de urgențe acordarea dreptului a fost suspendată temporar. Dreptul subzistă deci și după încetarea suspendării devine actual, partea fiind repusă în dreptul respectiv cu efect retroactiv.
Obligativitatea plății, după încetarea suspendării rezultă și din principul general constituțional prevăzut în art. 1 al. 5 din Constituție conform căruia în România respectarea Constituției, a supremației legilor este obligatorie întrucât în ipoteza contrarie drepturile bănești ar rămâne o simplă ficțiune și aceasta ar echivala înlăturării lor, ori în speță drepturile fac parte din categoria celor reglementate în privința muncii și protecției sociale, conform art. 41 din Constituție, ele fiind suspendate și nu înlăturate.
Pe de altă parte, drepturile prev. în art. 29 din Legea nr. 188/1999 trebuie să fie acordate reclamanților întrucât legea produce efecte de la data publicării ei în Monitorul Oficial și până la abrogare, printr-un act normativ cu putere identică.
Conform art. 64 din Legea nr. 24/2000 privind tehnica legislativă, suspendarea are durată determinată, iar la expirarea duratei de suspendare dispoziția afectată reintră de drept în vigoare.
Continuând expunerea s-a reținut că prin OG 6 din 24 ianuarie 2007 s-au reglementat drepturile salariale și alte drepturi ale funcționarilor publici până la intrarea în vigoare a legii privind sistemul unitar al Legii de salarizare și altor drepturi ale funcționarilor publici, suplimentul postului și cel corespunzător treptei de salarizare făcând parte din noțiunea de sporuri (art. 31 al.1 din Legea nr. 188/1999, )
Dispozițiile acestui act normativ (OG 6/2007) nu au abrogat Legea nr. 188/1999, făcându-se mențiune în cuprinsul art. 48 că ordonanța se completează cu Legea nr. 188/1999.
Cu motivarea expusă, s-a concluzionat că drepturile solicitate de reclamant sunt componente ale salariului de bază al funcționarului public și refuzul plății acestora încalcă dispoz. art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, suspendarea succesivă a plății lor privându-i pe funcționarii publici de drepturile licite și legitime dobândite prin efectul legii.
În ceea ce privește stabilirea procentului s-a avut în vedere faptul că legiuitorul a stabilit aceste două suplimente ca fiind cuvenite conform dispozițiilor Legii nr. 161/2003 care a modificat art. 31 din Legea nr. 188/1999, astfel că s-a creat o speranță legitimă reclamantei privind dreptul la un salariu compus din salariul de bază, sporuri pentru vechime în muncă, suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare și nu se pune în discuție încălcarea sau crearea unor norme cu putere de lege, ci se pune în discuție faptul că nici până în prezent, legiuitorul nu a făcut posibilă cuantificarea acestor două suplimente ca părți componente ale salariului reclamantei, ceea ce ar determina încălcarea dreptului de acces la justiție raportat la faptul că orice persoană a dreptul de accede la o instanță, drept care include și obținerea unei hotărâri judecătorești ce poate fi pusă în executare întrucât ultima etapă și cea mai importantă a unui proces îl reprezintă executarea hotărârii judecătorești.
Faptul că reclamanții nu au putut beneficia de drepturile prevăzute de legiuitor, acest aspect relevă că unica bază de reținut este acordarea acestor suplimente în procentul solicitat în cererea de chemare în judecată, pentru acordarea unei satisfacții echitabile.
În perioada 2004-2006, prevederile referitoare la suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare au fost suspendate prin OUG nr.92/2004 privind reglementarea drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici pentru anul 2005, aprobată cu modificări și completări prin legea nr.76/2005 și prin OG nr.2/2006 privind reglementarea drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici pentru anul 2006, aprobată cu modificări și completări prin legea nr.417/2006.
Cu privire la perioada anterioară datei de 05.02.2006 va fi admisă excepția prescripției dreptului la acțiune raportat la dispozițiile art.3 din decretul nr.167/1958 și art.283 din codul muncii.
Potrivit dispozițiilor art. 1 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctiva, republicat în 1960, dreptul la acțiune având un obiect patrimonial se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit în lege.
În conformitate cu art. 3 din același act normativ, termenul prescripției este de 3 ani și începe sa curgă, conform art. 7 de la data când se naște dreptul la acțiune.
Astfel, în conformitate cu prevederile art. 18 din Decretul nr. 167/1958, instanța judecătorească este obligată ca, din oficiu, să cerceteze dacă dreptul la acțiune este prescris. Normele care reglementează prescripția extinctivă sunt imperative, de ordine publică.
Prescripția extinctivă limitează timpul în care o persoană poate să-și valorifice un drept subiectiv recurgând la organele de jurisdicție.
Conform dispozițiilor art. 137 alin. 1 din Codul d e Procedură Civilă, se impune cu prioritate, pronunțarea asupra excepțiilor care fac de prisos cercetarea în fond a pricinii.
Cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la data de 05.02.2009 la secția de contencios administrativ, iar dreptul la acțiune s-a născut la data de 01.01.2004, astfel că termenul de prescripție s-a împlinit la data de 01.01.2007, dată la care a încetat și interdicția acordării acestor suplimente, iar ordonanțele invocate de reclamanți nu se încadrează în niciuna din cauzele de suspendare prevăzute de art.13 din decretul nr.167/1598.
S-a constatat prescris dreptul la acțiune cu privire la perioada anterioară, în raport de dispozițiile art.1 din decretul nr.167/1958 privind prescripția extinctivă.
Potrivit art. din același decret, termenul de prescripție este de 3 ani, iar conform art.283 alin. lcd in Legea nr.53/2003, cererile formulate în materia conflictelor de muncă pot fi formulate în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat, dispoziții aplicabile și în raporturile de serviciu ale reclamanților, conform dispozițiilor art.117 din legea nr.188/1999 privind statului funcționarilor publici, care menționează că dispozițiile prezentei legi se completează cu prevederile legislației muncii, precum și cu reglementările de drept comun civile, administrative sau penale, după caz, în măsura în care nu contravin legislației specifice funcției publice.
Referitor la cererea pentru acordarea drepturilor pentru viitor, s-a apreciat că este neîntemeiată, întrucât creanța nu este certă lichidă și exigibilă, acordarea sumelor depinzând de păstrarea calității de funcționar public de către reclamant și de evoluția cadrului legislativ în materia salarizării acestora.
Justificarea interesului judiciar incumbă reclamanților și este imperios necesară, deoarece interesul afirmat în justiție trebuie să fie legitim, personal, născut și actual, respectiv acesta poate fi solicitat în instanță din momentul încălcării dreptului subiectiv.
Așadar, funcționarii publici beneficiază de cele două suplimente, iar dreptul la acțiune a celor interesați s-a născut începând cu data de 01.01.2007, data încetării oricărei cauze de suspendare, pe perioada suspendării exercițiului dreptului, fiind suspendată și curgerea prescripției, cu referire la dispozițiile art.501din legea nr.164/2004.
De asemenea, instanța nu poate stabili la momentul pronunțării hotărârii, dacă reclamanții vor mai îndeplini condițiile prevăzute de lege după acest moment, obiectul acestei cereri nefiind o creanță certă, lichidă și exigibilă, întrucât, prin ipoteză, drepturile solicitate nu sunt nici lichide și nici scadente la momentul pronunțării hotărârii, ele fiind datorate numai în măsura în care vor fi datorate drepturile salariale pe viitor.
Astfel, plata drepturilor salariale, printre care și sporurile, reprezintă o prestație succesivă executată în baza muncii depuse de salariat, în condițiile raportului de serviciu, neputând fi pretinse pentru viitor, anticipat prestării muncii, față de dispozițiile art. 161 codul muncii.
Raportat la aspectele menționate mai sus poziția pârâtei nu are relevanță, întrucât în primul rând nu se poate substitui legiuitorului în cazul salarizării funcționarului public, această poziție putând fi acceptată doar în cazul personalului contractual ce se găsesc în raporturi de muncă cu aceasta și căruia i se aplică în mod direct legislația muncii.
S-a reținut că existența fondurilor salariale necesare acordării acestor sporuri nu este suficientă, deoarece pârâta nu are poziția angajatorului care are capacitatea financiară de a suporta costurile și acordarea lor nu este lăsată la aprecierea sa, cu atât mai mult cu cât nu are competența de a solicita alocarea și virarea fondurilor bugetare necesare in acest scop.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs în cauză reclamanții, G, și -, criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate.
În motivele de recurs formulate reclamanții au arătat că sentința recurată cuprinde motive contradictorii, în sensul că prima instanță a obligat pârâții la acordarea sumelor reprezentând suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare, fără a se menționa însă procentul de 25 % pentru fiecare supliment în parte, procent care s-a aplicat și altor funcționari publici.
Au solicitat admiterea recursului, modificarea hotărârii primei instanțe în sensul obligării pârâților la plata suplimentului postului de 25% din salariul de bază, precum și a suplimentului treptei de salarizare în cuantum de 25% din salariul de bază actualizate cu indicele de inflație la data plății efective.
Recursul este nefondat.
Reclamanții au calitatea de funcționari publici, fiind salarizată în raport de dispozițiile Legii nr. 188/1999 rep. prin Statutul funcționarilor publici, OUG 92/2004, OG 2/2006 și OG 6/2007 modificată prin OG 9/2008.
Dispozițiile art. 31 alin. 1 din 188/1999 rep. stabilesc în mod generic compunerea salariului la care este îndreptățit funcționarul public, arătând că acesta include salariul de bază, sporul de vechime în muncă, suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare.
În privința ultimelor două componente, prin art. 44 din OUG 92/2004 și art. 48 din OG 2/2006 s-a dispus suspendarea succesivă a acestora, suspendare ce a operat până la intrarea în vigoare a OG 6/2007 act normativ care nu a mai preluat dispozițiile legale anterioare ce privesc suspendarea suplimentului postului și suplimentului corespunzător treptei de salarizare.
În acest context legal, se pune problema aplicării dispozițiilor art. 31 alin. 1 din 188/1999 rep. la calculul salariului cuvenit funcționarilor publici.
Astfel, se apreciază că Statutul funcționarilor publici reglementează în mod generic funcția publică, evoluția carierei funcționarilor publici, drepturile și îndatoririle acestora, context în care definește structura salariului cuvenit funcționarilor fără să stabilească, în concret, modalitatea de calcul a acestuia.
Faptul că, alin. 3 al art. 31 din 188/1999 stabilește că salarizarea funcționarilor publici se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilitatea sistemului unitar de salarizare pentru funcționarii publici, determină instanța să aprecieze că, în concret, modalitatea de stabilire a salariului funcționarilor se realizează prin lege organică în raport de cadrul legal general stabilit de Statut.
Mai mult decât atât, Statutul nu prevede criterii concrete de determinare a drepturilor bănești solicitate, procentul de 25% indicat de reclamantă în petitul cererii lor fiind fără susținere legală.
Aceste aspecte conduc la concluzia că Statutul funcționarilor publici, prin art. 31 alin. 1 stabilește cadrul general al salarizării funcționarilor publici, urmând ca determinarea concretă a drepturilor salariale să fie stabilită ulterior.
În atare situație, reclamanta este în imposibilitate de a realiza prin intermediul instanței o creanță al cărei cuantum nu este stabilit de lege pentru a putea fi determinat sau determinabil, iar recunoașterea vocației generale la acordarea drepturilor solicitate ar lipsi hotărârea judecătorească de scopul său final - punerea în executare, și pe de altă parte o eventuală cuantificare de către instanță în raport cu diverse criterii ar reprezenta o nesocotire a dispozițiilor art. 147 alin. 4 din Constituia României, conform căruia deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii și au putere pentru viitor, începând cu data publicării acestora.
În acest sens, prin Decizia nr.820/3 iulie 2008 publicată în Of. 537/16.07.2008, Curtea Constituțională a arătat că dispozițiile art.1, 2 (alin. 3) și art. 27 alin. 1 din OG 137/2000 R privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare sunt neconstituționale în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
Nu poate fi reținută susținerea reclamanților privind faptul că drepturile solicitate constituie "un bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Instanța Europeană a decis în jurisprudența sa că atât timp cât acțiunile reclamanților se află "pendinte" pe rolul jurisdicțiilor interne, acestea nu făceau să se nască nici un drept de creanță, ci numai eventualitatea dobândirii unei asemenea creanțe. Astfel, s-a stabilit cu valoare de principiu că "o creanță nu poate fi considerată "bun" în sensul art. 1 din Protocolul 1, decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat" (decizia din 18 octombrie 2002, - și alții contra Spaniei).
Prin urmare, creanța invocată de reclamanți nefiind constatată printr-o hotărâre irevocabilă, nu beneficiază de protecția art. 1 din Protocolul l la CEDO.
În același sens este și jurisprudența constantă a Înaltei Curți de Casație și Justiție ce asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești potrivit art. 18 alin. 2 din Legea 304/2004 (soluția de principiu pentru unificarea practicii adoptată la data de 6 aprilie 2009).
Astfel, deși jurisprudența Curții de APEL CRAIOVA în această materie a fost contrară soluției adoptate în prezenta cauză, necesitatea schimbării acesteia s-a impus atât prin prisma dispozițiilor art. 18 alin. 2 din Legea 304/2004 cât și a jurisprudenței CEDO, care în Hotărârea din 6 decembrie 2007, pronunțată în cauza Beian împotriva României a statuat că "divergențele de jurisprudență constituie, prin natură, consecința inerentă a oricărui sistem judiciar care se bazează pe un ansamblu de instanțe de fond având autoritate asupra competenței lor teritoriale. Cu toate acestea, rolul unei instanțe supreme este tocmai acela de a reglementa aceste contradicții ale jurisprudenței".
În raport de aspectele analizate, se apreciază că reclamanții nu au făcut dovada că drepturile solicitate constituie o creanță certă, lichidă și exigibilă împotriva pârâtei.
În acest context, întrucât pârâtul nu a declarat recurs împotriva sentinței și potrivit principiului potrivit căruia părții nu i se poate agrava situația în propria cale de atac, recursul reclamantului va fi respins.
Pentru considerentele expuse anterior, Curtea, în baza art. 312 alin.1, va respinge recursul reclamanților.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de reclamanții, G, și -, împotriva sentinței nr. 808 din data de 17 martie 2009, pronunțată de Tribunalul Gorj în dosarul nr-.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de la 31 August 2009.
PREȘEDINTE: Adina Calotă Ponea - - - | JUDECĂTOR 2: Mihaela Cotora Constantin - - | Judecător, - |
Grefier, |
Red. Jud. M
Ex.2//08.09.2009
Jud. fond C
Președinte:Adina Calotă PoneaJudecători:Adina Calotă Ponea, Mihaela Cotora Constantin
