Litigiu privind funcționarii publici (legea nr.188/1999) . Decizia 3611/2009. Curtea de Apel Craiova
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CRAIOVA
SECȚIA contencios ADMINISTRATIV SI FISCAL
DECIZIE Nr. 3611
Ședința publică de la 28 2009
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Adina Calotă Ponea Președinte Secție
- - - Vicepreședinte
- - VicePREȘEDINTE: Adina Calotă Ponea C
Grefier
xxxxxxxxxx
S-au luat în examinare recursurile declarate de reclamanta, intervenientul G și pârâtul PRIMARUL COMUNEI - împotriva sentinței nr. 1127 din 31.03.2009 pronunțată de Tribunalul Gorj în dosarul nr- în contradictoriu cu intimații reclamanți,
și intimatul pârât CONSILIUL LOCAL.
La apelul nominal făcut în ședința publică, au lipsit recurenta reclamantă, recurentul intervenient G, recurentul pârât PRIMARUL COMUNEI -, intimații reclamanți, și intimatul pârât CONSILIUL LOCAL.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează că recursurile au fost declarate în termenul legal, sunt scutite de taxa de timbru și a fost solicitată judecarea cauzei în lipsă conform art.242 alin.2.
Curtea apreciind cauza în stare de soluționare a trecut la deliberări.
CURTEA
Asupra recursului de față;
Prin sentința nr. 1127 din 31.03.2009 pronunțată de Tribunalul Gorj în dosarul nr- a fost admisă în parte cererea principală formulată de reclamanții, în contradictoriu cu pârâții Primarul comunei, Consiliul Local, județul G, și cererea de intervenție formulată de intervenienții G, și, și obligați pârâții la cele două suplimente în procent de 25 % fiecare, începând cu 03.02.2006 și până la 31.03.2009, pentru reclamanții reclamanții, și pentru intervenienți.
A fost respinsă cererea pentru viitor.
Au fost obligați pârâții la cele două suplimente în procent de 25 % fiecare pentru reclamantul pentru perioada 03.02.2006 - 1.11.2007.
S-au respins capetele de cerere pentru celelalte sporuri.
Pentru a se pronunța astfel tribunalul a reținut următoarele:
Reclamanții au calitatea de funcționari publici, astfel că dreptul comun în materie îl reprezintă Legea 188/1999 și nu Codul Muncii, întrucât funcționarul public are raporturi de serviciu conform instituției de drept public și nu are raporturi de muncă conform instituției de dreptul muncii, ce se stabilesc ca urmare a încheierii unui contract individual de muncă între salariat și angajator.
De asemenea, în conformitate cu dispozițiile art. 31 din aceeași lege, pentru activitatea desfășurată funcționarii publici au dreptul la un salariu care se compune din salariul de bază, sporul de vechime în muncă, suplimentul postului, suplimentul corespunzător treptei de salarizare, prime și alte drepturi salariale, în condițiile legii.
În ceea ce privește adaosul salarial corespunzător sporurilor solicitate, acestea nu sunt datorate de către pârâți în măsura în care actul normativ care reglementează drepturile salariale și alte drepturi ale funcționarilor publici nu a prevăzut acordarea acestor sporuri, cu atât mai mult cu cât în art. 117 din Legea 188/1999 se menționează că prevederile acestei legi se completează cu prevederile legislației muncii în măsura în care dispozițiile respective nu contravin legislației specifice funcției.
Întrucât funcționarii publici nu își desfășoară activitatea în temeiul unui contract de muncă, aceștia nu au posibilitatea negocierii sporurilor și altor drepturi cu angajatorul, ei aflându-se în raport de serviciu rezultat dintr-un act administrativ de numire în funcție, legiuitorul substituind sistemul de salarizare și acordare atât a sporurilor, cât și a altor drepturi ce se cuvin acestora.
Neexistând o reglementare specială în ceea ce privește acordarea acestor sporuri, (cu excepția celor două suplimente) precum și a tichetelor de masă, se constată că există o lipsă a dreptului vătămat și nu se poate invoca încălcarea principiului egalității de șanse întrucât funcționarul public este o instituție a dreptului public, iar salariatul este o instituție a dreptului muncii, și pe cale de consecință, celui dintâi i se aplică normele speciale cuprinse în Constituție, în Legea 188/1999, în alte reglementări de drept administrativ, și doar în completare normele de drept al muncii, numai în măsura în care nu contravin legislației specifice funcției publice.
În art. 2 alin 2 din Legea 188/1999 se stabilește faptul că funcționarul public este persoană numită în condițiile legii într-o funcție publică, prezenta lege reglementând raporturile juridice dintre funcționarii publici și stat, stabilindu-se în art. 31 faptul că pentru activitatea desfășurată are dreptul la un salariu, beneficiind de prime și alte drepturi, în condițiile legii, precizându-se că salarizarea acestora se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare pentru funcționarii publici. Astfel că, instanța de judecată nu se poate substitui legiuitorului în cazul salarizării funcționarului public sau părților în cazul negocierii în condițiile Codului Muncii, întrucât s-ar încălca principiile constituționale ce reglementează separația puterilor în stat cât și drepturile fundamentale ale omului în general și dreptul la muncă în special.
Raporturile de serviciu ale funcționarilor publici se în urma încheierii unui contract de drept public, în cazul căruia libertatea contractuală a părților este în mare parte suplinită de către legiuitor, și nu a unui contract individual de muncă, în accepțiunea codului muncii.
Atribuțiile și responsabilitățile funcționarilor publici nu pot fi negociate în mod individual, deoarece ele sunt stabilite de lege sau regulamente aprobate, salariile fiind fixate de lege și se stabilesc pe baza valorii de referință sectorială și a coeficienților de multiplicare, pre grade și trepte profesionale, în raport cu funcția deținută, nivelul studiilor, vechimea în specialitate, la care se adaugă indemnizațiile, majorările, sporurile și premiile prevăzute de legislația specifică funcției publice.
Nu se poate reține că ar exista un tratament diferențiat, deoarece Curtea Constituțională a statuat prin mai multe decizii de admitere, referitoare la excepția de neconstituționalitate a diferitelor prevederi din OG nr.137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, că " Un asemenea înțeles al dispozițiilor ordonanței, prin care se conferă instanțelor judecătorești competența de a desființa norme juridice instituite prin lege și de a crea în locul acestora alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, este evident neconstituțional, întrucât încalcă principiul separației puterilor, consacrat în art.1 alin.4 din Constituție, precum și prevederile art.61 alin.1 în conformitate cu care Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării."
Legea nr.188/1999 constituie dreptul comun pentru toate categoriile de funcționari public, iar codul muncii este aplicabil prioritar raporturilor juridice de muncă întemeiate pe un contract individual de muncă.
Deși similar cu regimul salariaților, regimul juridic de drept comun aplicabil funcționarilor publici prezintă numeroase particularități, cea mai importantă derivând din actul de investire într-o anumită funcție publică.
Din această perspectivă, deși în cazul funcționarului public există un acord de voințe întrucât numirea unei persoane în calitatea de funcționar public se realizează numai cu consimțământul său, nu ne aflăm în prezența unui contract individual de muncă, în accepțiunea codului muncii, ci a unui contract de drept public sau de drept administrativ, astfel cum a fost defini în doctrină, în cazul căruia libertatea contractuală a părților este în cea mai mare parte, așa cum s-a menționat mai sus, suplinită de legiuitor, nefiind posibilă negocierea individuală și liberul arbitru al pârâtei, în acordarea sau neacordarea acestor sporuri.
În consecință, sporurile solicitate se pot atribui doar personalului contractual care desfășoară activități în condițiile și criteriile ce impun acordarea acestor sporuri, iar reclamanta nu face parte din acest personal.
Întreaga legislație referitoare la salarizarea funcționarilor publici din perioada solicitată, nu a prevăzut acordarea acestor sporuri, prin norme imperative sau dispozitive, astfel că instanța nu poate acorda o suplimentare de drepturi nereglementate de legiuitor și nu se poate încălca principiul "ubi lex non distinguit, nec nos", acolo unde legea nu distinge, nici noi n-avem voie să distingem, întrucât printr-o astfel de interpretare se încalcă principiul enunțat de Curtea Constituționale în decizia menționată mai sus.
Raportat la aspectele menționate mai sus, nu poate fi reținută poziția pârâtei, întrucât în primul rând nu se poate substitui legiuitorului în cazul salarizării funcționarului public, această poziție putând fi acceptată doar în cazul personalului contractual ce se găsesc în raporturi de muncă cu aceasta și căruia i se aplică în mod direct legislația muncii. De altfel, această din urmă categorie de personal are dreptul de a primi aceste sporuri, beneficii ce nu reprezintă un drept, ci o vocație, ce se poate realiza doar în condițiile în care sunt prevăzute în buget sume cu această destinație și acordarea acestora a fost negociată prin contractele colective de muncă sau prin contractul individual de muncă.
Existența fondurilor salariale necesare acordării acestor sporuri nu este suficientă, deoarece sporul de confidențialitate și de mobilitate se acordă în condițiile stabilite prin contractele colective de muncă, în urma negocierii dintre angajatori și organizațiile sindicale, astfel că pârâta nu are poziția angajatorului care are capacitatea financiară de a suporta costurile și acordarea lor nu este lăsată la aprecierea sa, cu atât mai mult cu cât nu are competența de a solicita alocarea și virarea fondurilor bugetare necesare in acest scop.
Toate aceste dispoziții legale au prevăzut salarizarea acestei categorii de personal până la intrarea în vigoare a legii privind sistemul unitar de salarizare și alte drepturi ale funcționarilor publici, fără să instituie obligația acordării tichetelor de masă cu atât mai mult cu cât Legea nr. 142/1998 care reprezintă cadrul general de acordare a acestui drept și, în consecință, dreptul comun privind acordarea tichetelor de masă, are norme cu caracter dispozitiv și nu cu caracter imperativ, stabilindu-se atât condițiile de acordare a acestui drept cât și criteriile și clauzele concrete privind acordarea alocației individuale de hrană, iar pentru autoritățile și instituțiile publice toate aceste aspecte urmează să fie prevăzute prin legea bugetului de stat, lege ce se aprobă anual și în care nu a fost prevăzute până la data pronunțării hotărârii de față.
Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia 14/18.02.2008, a admis recursul în interesul legii declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și a stabilit că acordarea tichetelor de masă reprezintă o vocație și nu un drept, ce se poate realiza doar în condițiile în care sunt prevăzute în buget sume cu această destinație, iar pentru personalul contractual acordarea acestora fiind condiționată de negocierea prin contractele colective de muncă.
În titlul II din Codul Muncii se definește contractul individual de muncă care este contractul în temeiul căruia o persoană fizică denumită salariat se obligă să presteze muncă pentru și sub autoritatea unui angajator care poate fi persoană fizică sau juridică, în schimbul unei remunerații denumite salariu, acest contract, conform art.16, încheindu-se în baza consimțământului părților, prin negociere, astfel că în afara clauzelor esențiale prevăzute la art. 17 între părți pot fi negociate și cuprinse în contractul individual de muncă și alte clauze specifice.
Ca atare, funcționarii publici nu își desfășoară activitatea în temeiul unui contract de muncă,ei aflându-se în raporturi de serviciu rezultate din actul administrativ denumire în funcție, astfel încât nu au calitatea de salariați în sensul dreptului muncii și ceea ce particularizează raportul de muncă al funcției publice este faptul că funcționarii publici este purtător al puterii publice.
Statutul juridic al fiecărei categorii de personal este configurat de normele legale referitoare la încheierea, executarea, suspendarea și încetarea raportului juridic de muncă în care se află respectiva categorie, astfel că nerespectarea acestora ar atrage nulitatea absolută a tuturor clauzelor raportului juridic de muncă care nu sunt stabilite cu respectarea legislației specifice fiecărei categorii de personal.
De asemenea, începând cu data de 31.12.2008 se interzice acordarea tichetelor de masă de către instituțiile publice, conform dispozițiilor art.8 din OUG nr.223/2008, iar în bugetul pârâtei nu au fost prevăzute sume pentru acordarea acestora, ceea ce ar determina încălcarea dispozițiilor art.1 alin.2 din legea nr.142/1998.
Raportat la principiul "speciala generalibus derogant", reclamanții nu au invocat faptul că li s-ar aplica în mod prioritar raporturilor de serviciu Legea nr. 138/1999 și OUG 63/2003, având în vedere faptul că sporul de dispozitiv nu a fost prevăzut tuturor funcționarilor publici ci doar personalului civil cuprins în statele de organizare conform art. 15 din Legea nr. 138/1999 și art. 16 din OUG nr. 63/2003, în sensul că personalul MAI se compune din funcționari publici, polițiști - funcționari publici cu statut special, cadre militare în activitate, personal contractual, precum și militari, jandarmi și polițiști de frontiera angajați pe baza de contract.
Conform art.47 din legea nr.138/1999: "Personalul civil din ministerele și instituțiile centrale prevăzute la art. 1 beneficiază de drepturile salariale reglementate în legislația aplicabilă în sectorul bugetar și de unele drepturi salariale prevăzute în prezenta lege."
În articolul 49 din aceeași lege se arată că:" Personalul civil din ministerele și instituțiile centrale prevăzute la art. 47, care desfășoară activități în condiții similare cu cele ale cadrelor militare, beneficiază de primele, sporurile și indemnizațiile acordate acestora, potrivit prevederilor aplicabile cadrelor militare în activitate."
De asemenea, în art.50 se precizează că:"Pensionarii militari și civili angajați în unități din sectoarele de apărare naționala, ordine publica și siguranța naționala sau în funcții cu atribuții în acest domeniu, din cadrul instituțiilor publice, beneficiază de sporul de vechime pentru vechimea totală în munca, precum și de celelalte drepturi prevăzute de lege."
În art.51 se menționează că:" Funcțiile specifice pentru personalul civil din structurile de apărare naționala, ordine publica și siguranța naționala sunt prevăzute în anexa nr. 6.5
În ceea ce privește sporul de dispozitiv în procent de 25% aplicat la salariul de bază, nu este un spor expres prevăzut printr-un act normativ care reglementează sistemul de salarizare al funcționarilor publici.
În consecință, sporul de dispozitiv se poate acorda doar personalului care desfășoară activități în condițiile și criteriile ce impun acordarea acestor sporuri, iar reclamantele nu fac dovada acestui aspect.
Cu aceeași motivare, prezentată mai sus, tribunalul va respinge și sporul pentru condiții vătămătoare, precum și indemnizația de 15%.
Luând în examinare acțiunea de față raportat la susținerile reclamanților și intervențienților și înscrisurile din dosar cu privire la acordarea sumelor reprezentând suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare, ambele în procent de 25% din salariul de bază, tribunalul a reținut următoarele;
În forma actuală, republicată a Legii nr. 188/1999, art. 29 devenit art. 31, pentru activitatea desfășurată salariații publici având dreptul la un salariu care se compune din salariul de bază, sporul pentru vechime în muncă, suplimentul postului și suplimentul gradului, fără ca cele din lit. c și d să fie cuantificate.
Conform art. 44 din OUG 92/2004, aplicarea dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 188 R, cu modificările ulterioare a fost suspendată și în baza art. 48 din OG 2/2006, începând cu 23 ianuarie 2006, s-a suspendat aplicarea acelorași dispoziții până la 31 dec. 2006.
Având în vedere prevederile textului enunțat - art. 29 al. 1 lit. c și d (în prezent art.31) din Legea nr. 188/1999 funcționarii publici au dreptul să primească prin efectul legii suplimentul postului și cel al gradului, chiar dacă prin ordonanțe de urgențe acordarea dreptului a fost suspendată temporar. Dreptul subzistă deci și după încetarea suspendării devine actual, partea fiind repusă în dreptul respectiv cu efect retroactiv.
Obligativitatea plății, după încetarea suspendării rezultă și din principul general constituțional prevăzut în art. 1 al. 5 din Constituție conform căruia în România respectarea Constituției, a supremației legilor este obligatorie întrucât în ipoteza contrarie drepturile bănești ar rămâne o simplă ficțiune și aceasta ar echivala înlăturării lor, ori în speță drepturile fac parte din categoria celor reglementate în privința muncii și protecției sociale, conform art. 41 din Constituție, ele fiind suspendate și nu înlăturate.
Conform art. 64 din Legea nr. 24/2000 privind tehnica legislativă, suspendarea are durată determinată, iar la expirarea duratei de suspendare dispoziția afectată reintră de drept în vigoare.
Cu motivarea expusă, se concluzionează că drepturile solicitate de reclamant sunt componente ale salariului de bază al funcționarului public și refuzul plății acestora încalcă disp. art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, suspendarea succesivă a plății lor privându-i pe funcționarii publici de drepturile licite și legitime dobândite prin efectul legii.
Față de considerentele expuse, în temeiul art. 31 al. 1 lit. c și d din Legea nr. 188/1999 și art.1 din Protocolul adițional, va fi admisă în parte acțiunea și obligate pârâtele să plătească reclamanților drepturile bănești reprezentând suplimentul postului și suplimentul treptei de salarizare, fiecare în cuantum de câte 25% la salariul de bază, pentru perioada 28.11.2005 - 20.01.2009, în suma actualizată cu indicele de inflație la data plății efective.
În ceea ce privește stabilirea procentului instanța are în vedere faptul că legiuitorul a stabilit aceste două suplimente ca fiind cuvenite conform dispozițiilor Legii nr. 161/2003 care a modificat art. 31 din Legea nr. 188/1999, astfel că s-a creat o speranță legitimă reclamantului privind dreptul la un salariu compus din salariul de bază, sporuri pentru vechime în muncă, suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare și nu se pune în discuție încălcarea sau crearea unor norme cu putere de lege, ci se pune în discuție faptul că nici până în prezent, legiuitorul nu a făcut posibilă cuantificarea acestor două suplimente ca părți componente ale salariului reclamantului, ceea ce ar determina încălcarea dreptului de acces la justiție raportat la faptul că orice persoană are dreptul de accede la o instanță, drept care include și obținerea unei hotărâri judecătorești ce poate fi pusă în executare întrucât ultima etapă și cea mai importantă a unui proces îl reprezintă executarea hotărârii judecătorești.
Faptul că reclamanții nu au putut beneficia de drepturile prevăzute de legiuitor, acest aspect relevă că unica bază de reținut este acordarea acestor suplimente în procentul solicitat în cererea de chemare în judecată, pentru acordarea unei satisfacții echitabile.
Nu se poate reține motivarea pârâtei în sensul că modalitatea de calculare a celor două suplimente nu este reglementată de lege și ca atare necuantificarea lor determină neacordarea lor, precum și caracterul vocațional de obținere a acestora.
O astfel de interpretare ar încălca dreptul reclamantului la un proces echitabil, cu atât mai mult cu cât drepturile prevăzute prin art.31 din legea nr.118/1999 sunt drepturi patrimoniale, reclamantul având o speranță legitimă, întărită și de dispozițiile art.31 alin.4 din aceeași lege în care este menționat că salariul funcționarilor publice se face conform dispozițiilor legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare al acestora, iar după cinci ani nu a fost elaborată o astfel de lege (rămânând doar la nivel de proiect ce nu a fost promovat), care ar fi determinat punerea în aplicare cu o claritate și o coerență rezonabile, pentru a se evita pe cât posibil insecuritatea juridică și incertitudinea subiectelor de drept, în cazul de față al funcționarilor publici.
Prevederile art.3 din codul civil arată că judecătorul care va refuza să judece pentru că legea nu prevedea sau că este neîndestulătore este susceptibil de denegare de dreptate, așa încât judecătorul nu va putea respinge acțiunea pe motivă dreptul consacrat într-o lege nu a căpătat o reglementare suficient de clară, respectiv cuantificarea acestora în procent sau sumă fixă.
Neprevederea în continuare a modalității de calcul a acestor drepturi recunoscute și garantate nu poate înlătura existența lui pentru că s-ar contraveni disp.art.53 din Constituție privind cazurile când se poate restrânge exercițiu unui drept.
Ca urmare, pentru ca un drept prevăzut să nu devină doar o obligație lipsită de conținut, redusă la nudum jus, ceea ce ar constitui o îngrădire nelegitimă a exercitării lui, un atare drept nu poate fi considerat că nu există, pentru care exercițiului lui fie a fost suspendat, fie nu a fost cuantificat, iar nu înlăturat.
a contrario, s-ar ajunge la situația ca un drept patrimonial, a cărui existență este recunoscută, să fie vidat de substanța sa și, practic, să devină lipsit de orice valoare.
De aceea, respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul și litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendințe de reglementare a unor situații juridice fictive, face necesar ca titularul drepturilor recunoscute să nu poată fi obstaculat de a se bucura efectiv de acestea pentru perioada în care au fost prevăzute de lege, conform principiului securității juridice.
Referitor la cererea pentru acordarea drepturilor pentru viitor, aceasta s-a apreciat neîntemeiată, întrucât creanța nu este certă lichidă și exigibilă, acordarea sumelor depinzând de păstrarea calității de funcționar public de către reclamant și de evoluția cadrului legislativ în materia salarizării acestora. Justificarea interesului judiciar incumbă reclamantei și este imperios necesară, deoarece interesul afirmat în justiție trebuie să fie legitim, personal, născut și actual, respectiv acesta poate fi solicitat în instanță din momentul încălcării dreptului subiectiv.
Așadar, funcționarii publici beneficiază de cele două suplimente, iar dreptul la acțiune a celor interesați s-a născut începând cu data de 01.01.2007, data încetării oricărei cauze de suspendare, pe perioada suspendării exercițiului dreptului, fiind suspendată și curgerea prescripției, cu referire la dispozițiile art.501din legea nr.164/2004.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs reclamanta, intervenientul G și pârâtul PRIMARUL COMUNEI -, criticând- pentru netemeinicie și nelegalitate.
Reclamanta și intervenientul G în motivele de recurs formulate, au criticat hotărârea primei instanțe pentru neacordarea drepturilor pe viitor așa cum au solicitat în acțiune precum și pentru faptul că nu a fost soluționat capătul de cerer prin care au solicitat ca sumele la care sun îndreptățiți să fie reactualizate.
Au mai arătat că, întrucât drepturile solicitate au fost suspendate prin acte normative succesive, nu operează prescripția astfel încât erau îndreptățiți la plata retroactivă a sporurilor pe ultimii 5 ani.
De asemenea, au mai arătat că nu are relevanță faptul că în buget nu sunt prevăzute sumele pentru drepturile solicitate întrucât hotărârea judecătorească constituie o bază legală pentru prevederea sumelor în vederea achitării.
În recursul promovat de pârâtul PRIMARUL COMUNEI - s-a arătata că hotărârea instanței încalcă prevederile art.15 al.2 din Constituție. Dispozițiile art.13 din 251/2006 referitor la intrarea în vigoare la data de 01.01.2007 a prevederilor art.29 din 188/99, sunt contrare principiului neretroactivității legii.
Examinând recursul formulat de pârâtă, Curtea îl găsește fondat, așa cum se va arăta în continuare.
Reclamanții au calitatea de funcționar public, fiind salarizat în raport de dispozițiile Legii nr. 188/1999 rep. prin Statutul funcționarilor publici, OUG 92/2004, OG 2/2006 și OG 6/2007 modificată prin OG 9/2008.
Dispozițiile art. 31 alin. 1 din 188/1999 rep. stabilesc în mod generic compunerea salariului la care este îndreptățit funcționarul public, arătând că acesta include salariul de bază, sporul de vechime în muncă, suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare.
În privința ultimelor două componente, prin art. 44 din OUG 92/2004 și art. 48 din OG 2/2006 s-a dispus suspendarea succesivă a acestora, suspendare ce a operat până la intrarea în vigoare a OG 6/2007 act normativ care nu a mai preluat dispozițiile legale anterioare ce privesc suspendarea suplimentului postului și suplimentului corespunzător treptei de salarizare.
În acest context legal, se pune problema aplicării dispozițiilor art. 31 alin. 1 din 188/1999 rep. la calculul salariului cuvenit funcționarilor publici.
Astfel, se apreciază că Statutul funcționarilor publici reglementează în mod generic funcția publică, evoluția carierei funcționarilor publici, drepturile și îndatoririle acestora, context în care definește structura salariului cuvenit funcționarilor fără să stabilească, în concret, modalitatea de calcul a acestuia.
Faptul că, alin. 3 al art. 31 din 188/1999 stabilește că salarizarea funcționarilor publici se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilitatea sistemului unitar de salarizare pentru funcționarii publici, determină instanța să aprecieze că, în concret, modalitatea de stabilire a salariului funcționarilor se realizează prin lege organică în raport de cadrul legal general stabilit de Statut.
Mai mult decât atât, Statutul nu prevede criterii concrete de determinare a drepturilor bănești solicitate, procentul de 25% indicat de reclamant în petitul cererii lor fiind arbitrar și fără susținere legală.
Aceste aspecte conduc la concluzia că Statutul funcționarilor publici, prin art. 31 alin. 1 stabilește cadrul general al salarizării funcționarilor publici, urmând ca determinarea concretă a drepturilor salariale să fie stabilită ulterior.
În atare situație, reclamanții sunt în imposibilitate de a realiza prin intermediul instanței o creanță al cărei cuantum nu este stabilit de lege pentru a putea fi determinat sau determinabil, iar recunoașterea vocației generale la acordarea drepturilor solicitate ar lipsi hotărârea judecătorească de scopul său final - punerea în executare, și pe de altă parte o eventuală cuantificare de către instanță în raport cu diverse criterii ar reprezenta o nesocotire a dispozițiilor art. 147 alin. 4 din Constituia României, conform căruia deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii și au putere pentru viitor, începând cu data publicării acestora.
În acest sens, prin Decizia nr.820/3 iulie 2008 publicată în Of. 537/16.07.2008, Curtea Constituțională a arătat că dispozițiile art.1, 2 (alin.3 ) și art.27 alin.1 din OG 137/2000 R privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare sunt neconstituționale în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
Nu poate fi reținută susținerea reclamanților privind faptul că drepturile solicitate constituie "un bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Instanța Europeană a decis în jurisprudența sa că atât timp cât acțiunile reclamanților se află "pendinte" pe rolul jurisdicțiilor interne, acestea nu făceau să se nască nici un drept de creanță, ci numai eventualitatea dobândirii unei asemenea creanțe. Astfel, s-a stabilit cu valoare de principiu că "o creanță nu poate fi considerată "bun" în sensul art. 1 din Protocolul 1, decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat" (decizia din 18 octombrie 2002, - și alții contra Spaniei).
Prin urmare, creanța invocată de reclamanți nefiind constatată printr-o hotărâre irevocabilă, nu beneficiază de protecția art. 1 din Protocolul l la CEDO.
În același sens este și jurisprudența constantă a Înaltei Curți de Casație și Justiție ce asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești potrivit art. 18 alin. 2 din Legea 304/2004 (soluția de principiu pentru unificarea practicii adoptată la data de 6 aprilie 2009).
Astfel, deși jurisprudența Curții de Apel Craiova în această materie a fost contrară soluției adoptate în prezenta cauză, necesitatea schimbării acesteia s-a impus atât prin prisma dispozițiilor art. 18 alin. 2 din Legea 304/2004 cât și a jurisprudenței CEDO, care în Hotărârea din 6 decembrie 2007, pronunțată în cauza Beian împotriva României a statuat că "divergențele de jurisprudență constituie, prin natură, consecința inerentă a oricărui sistem judiciar care se bazează pe un ansamblu de instanțe de fond având autoritate asupra competenței lor teritoriale. Cu toate acestea, rolul unei instanțe supreme este tocmai acela de a reglementa aceste contradicții ale jurisprudenței".
În raport de aspectele analizate, se apreciază că reclamantul nu au făcut dovada că drepturile solicitate constituie o creanță certă, lichidă și exigibilă împotriva pârâtei.
Recursul reclamantei și intervenientului va fi respins ca nefondat, pentru aceleași considerente.
Pentru considerentele expuse anterior, Curtea, în baza art. 312 alin.1, va respinge recursul reclamantei și intervenientului, va admite recursul formulat de pârâtul PRIMARUL COMUNEI - și va modifica sentința în sensul că va respinge acțiunea.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Respinge recursul formulat de reclamanta, și intervenientul G împotriva sentinței nr. 1127 din 31.03.2009 pronunțată de Tribunalul Gorj în dosarul nr-.
Admite recursul declarat de pârâtul PRIMARUL COMUNEI - împotriva aceleiași sentințe și modifică sentința în sensul că respinge acțiunea.
Decizie irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de la 28 2009
PREȘEDINTE: Adina Calotă Ponea - - - | JUDECĂTOR 2: Mihaela Cotora Constantin - - | Judecător, - |
Grefier, |
Red. Jud.-
Tehnored SI 2 ex.30.09.2009
Jud fond
Președinte:Adina Calotă PoneaJudecători:Adina Calotă Ponea, Mihaela Cotora Constantin
