Litigiu privind funcționarii publici (legea nr.188/1999) . Decizia 3658/2009. Curtea de Apel Craiova
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CRAIOVA
SECȚIA contencios ADMINISTRATIV SI FISCAL
DECIZIE Nr. 3658
Ședința publică de la 29 2009
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Daniela Vijloi
JUDECĂTOR 2: Gabriela Carneluti
JUDECĂTOR 3: Costinel Moțîrlichie
Grefier - -
S-a luat în examinare recursul declarat de pârâtul PRIMARUL COMUNEI împotriva sentinței nr.322 din 17 aprilie 2009, pronunțată de Tribunalul O l t, în dosar nr-.
La apelul nominal făcut în ședința publică au lipsit recurentul pârât PRIMARUL COMUNEI și SINDICATUL DIN ADMINISTRAȚIA PUBLICĂ O CONSILIUM PENTRU MEMBRII DE SINDICAT ȘI.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează cererea scrisă de la dosar prin care se solicită judecarea cauzei în lipsă, după care;
CURTEA
Asupra recursului de față:
Prin sentința nr.322 din 17 aprilie 2009, Tribunalul Oltaa dmis acțiunea formulată de reclamantul SINDICATUL DIN ADMINISTRAȚIA PUBLICĂ O CONSILIUM PENTRU MEMBRII DE SINDICAT ȘI și a obligat pârâtul PRIMARUL COMUNEI să plătească reclamantului suplimentul corespunzător postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare, în procent de câte 25% fiecare, începând cu 01.10.2005 până la data pronunțării hotărârii și în continuare, actualizate cu indicele de inflație la data plății.
A solicitat obligarea pârâtului să consemneze modificările în carnetele de muncă.
În motivarea sentinței s-a reținut că art. 29 din Legea nr. 188/1999 inițială, devenit ulterior art. 31, fost modificat și completat în sensul că pentru activitatea desfășurată, funcționarii publici au dreptul la un salariu compus din: salariul de bază; sporul de vechime în muncă; suplimentul postului; suplimentul gradului.
Aplicarea acestor prevederi normative exprese a fost suspendată succesiv, după cum urmează: pentru anul 2005, prin art. 44 din nr.OUG 92/2004 privind reglementarea drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici pentru anul 2005; pentru anul 2006, prin art. 48 din nr.OG 2/2006 privind reglementarea drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici pentru anul 2006.
S-a apreciat că în perioada suspendării nu curge termenul general de prescripție de trei ani prevăzut de Decretul 167/1958.
Pentru anii 2007 și 2008, această suspendare nu a mai fost menținută, însă nu au fost achitate cele două sporuri ale salariului funcționarului public, așa cum stipulează prevederile legale invocate.
S-a reținut că, potrivit art. XIII din Legea nr.251/2006, prevederile art. 29 alin. 1 lit. c) și d) din Legea nr. 188/1999 au reintrat în vigoare la data de 01.01.2007.
Potrivit dispozițiilor art. 37 alin. 3 din nr.OG 6/2007 privind unele măsuri de reglementare a drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici, până la intrarea în vigoare a legii privind sistemul unitar de salarizare și alte drepturi ale funcționarilor publici, precum și creșterile salariale care se acordă funcționarilor publici în anul 2007, care a fost menținută în vigoare și pentru anul 2008 prin nr.OG9/2008, se menționează expres: " funcționarilor publici nu pot face obiectul vreunei limitări sau renunțări, cu excepția reținerilor din salariul efectuate în conformitate cu prevederile legale. Orice limitare sau renunțare efectuată cu încălcarea acestui principiu este lovită de nulitate absolută."
S-a reținut că suspendarea contravine și dispozițiilor art. 18, art. 38 și art. 39 alin. 1 lit. d din Legea nr. 53/2003, care prevăd în mod imperativ faptul că salariații nu pot renunța la drepturile ce le sunt recunoscute prin lege, iar limitarea acestor drepturi este lovită de nulitate, fiindu-le garantat dreptul la egalitate de șanse și tratament, iar dreptului la suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare îi corespunde obligația corelativă a angajatorului de a efectua plata.
Dreptul la suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare constituie un drept de remunerare a muncii, care face parte din conținutul complex al dreptului fundamental la muncă. Ca atare, acest drept nu poate fi restrâns în mod abuziv și contrar echității impuse de o societate democratică, potrivit art. 53 din Constituție.
Potrivit art.1 din Protocolul Adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, "Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea drepturilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional."
Ca urmare a ratificării de către România prin Legea nr.30/1994, Convenția Europeană de Drepturilor Omului, se aplică ca și dreptul intern.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, a creat în jurisprudența sa, o noțiune autonomă specifică sistemului convenției pe care a dezvoltat-o din noțiunea inițială a textului, conform căruia "orice persoană are dreptul la respectarea bunurilor sale".
În hotărârea Gasus Dosier contra Olandei, pronunțată la 23 februarie 1995, Curtea a arătat că noțiunea de bun reglementată de art. 1 din Protocolul adițional, are o semnificație autonomă și în mod evident, nu se limitează numai la proprietatea unor bunuri corporale și alte drepturi și interese care constituie active, putând fi considerate proprietate și în consecință bunuri.
Astfel, jurisprudența CEDO, include în noțiunea de bun, orice valoare patrimonială văzută ca un ansamblu de interese care decurs din raporturile cu conținut economic, pe care o persoană ar fi putut licit și efectiv să le dobândească.
Cum salariul funcționarilor publici cuprinde alături de alte elemente și suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare, elemente cu conținut economic în sensul dispozițiilor menționate, acestea pot fi considerate bunuri de care au fost privați reclamanții, pe perioada suspendării aplicării legilor.
S-a apreciat că a avut loc astfel, o încălcare a art. 1 din primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului prin lipsirea reclamantei de un drept legitim pe care ar fi trebuit să îl dobândească efectiv.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs pârâtul PRIMARUL COMUNEI, criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate.
A arătat recurentul că sunt incidente în cauză motivele de recurs prevăzute de art.304 pct. 4 și 9 Cod proc. civilă, prima instanță pronunțând o hotărâre cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, sentința fiind lipsită de temei legal și dată cu aplicarea greșită a legii.
S-a susținut, în ceea ce privește cuantificarea suplimentelor solicitate de reclamantă, că nu este posibilă negocierea individuală privind sporurile salariale, iar actul normativ care să prevadă un sistem unitar de salarizare a funcționarilor publici nu este în vigoare la această dată, astfel că solicitarea reclamantei ca instanțele judecătorești să reglementeze o omisiune legislativă ar echivala cu transformarea puterii judecătorești într-un legislator pozitiv, ceea ce contravine dispozițiilor art. 61 din Constituție.
Recurentul pârât a solicitat admiterea recursul formulat, modificarea sentinței pronunțate, iar pe fond respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
Examinând recursul formulat de pârât, Curtea îl găsește fondat, așa cum se va arăta în continuare.
Reclamanții au calitatea de funcționari publici, fiind salarizați în raport de dispozițiile Legii nr. 188/1999 rep. prin Statutul funcționarilor publici, OUG 92/2004, OG 2/2006 și OG 6/2007 modificată prin OG 9/2008.
Dispozițiile art. 31 alin. 1 din 188/1999 rep. stabilesc în mod generic compunerea salariului la care este îndreptățit funcționarul public, arătând că acesta include salariul de bază, sporul de vechime în muncă, suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare.
În privința ultimelor două componente, prin art. 44 din OUG 92/2004 și art. 48 din OG 2/2006 s-a dispus suspendarea succesivă a acestora, suspendare ce a operat până la intrarea în vigoare a OG 6/2007 act normativ care nu a mai preluat dispozițiile legale anterioare ce privesc suspendarea suplimentului postului și suplimentului corespunzător treptei de salarizare.
În acest context legal, se pune problema aplicării dispozițiilor art. 31 alin. 1 din 188/1999 rep. la calculul salariului cuvenit funcționarilor publici.
Astfel, se apreciază că Statutul funcționarilor publici reglementează în mod generic funcția publică, evoluția carierei funcționarilor publici, drepturile și îndatoririle acestora, context în care definește structura salariului cuvenit funcționarilor fără să stabilească, în concret, modalitatea de calcul a acestuia.
Faptul că, alin. 3 al art. 31 din 188/1999 stabilește că salarizarea funcționarilor publici se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilitatea sistemului unitar de salarizare pentru funcționarii publici, determină instanța să aprecieze că, în concret, modalitatea de stabilire a salariului funcționarilor se realizează prin lege organică în raport de cadrul legal general stabilit de Statut.
Mai mult decât atât, Statutul nu prevede criterii concrete de determinare a drepturilor bănești solicitate, procentul de 25% indicat de reclamantă în petitul cererii lor fiind fără susținere legală.
Aceste aspecte conduc la concluzia că Statutul funcționarilor publici, prin art. 31 alin. 1 stabilește cadrul general al salarizării funcționarilor publici, urmând ca determinarea concretă a drepturilor salariale să fie stabilită ulterior.
În atare situație, reclamanta este în imposibilitate de a realiza prin intermediul instanței o creanță al cărei cuantum nu este stabilit de lege pentru a putea fi determinat sau determinabil, iar recunoașterea vocației generale la acordarea drepturilor solicitate ar lipsi hotărârea judecătorească de scopul său final - punerea în executare, și pe de altă parte o eventuală cuantificare de către instanță în raport cu diverse criterii ar reprezenta o nesocotire a dispozițiilor art. 147 alin. 4 din Constituia României, conform căruia deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii și au putere pentru viitor, începând cu data publicării acestora.
În acest sens, prin Decizia nr.820/3 iulie 2008 publicată în Of. 537/16.07.2008, Curtea Constituțională a arătat că dispozițiile art.1, 2 (alin. 3) și art. 27 alin. 1 din OG 137/2000 R privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare sunt neconstituționale în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
Nu poate fi reținută susținerea reclamantei privind faptul că drepturile solicitate constituie "un bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Instanța Europeană a decis în jurisprudența sa că atât timp cât acțiunile reclamanților se află "pendinte" pe rolul jurisdicțiilor interne, acestea nu făceau să se nască nici un drept de creanță, ci numai eventualitatea dobândirii unei asemenea creanțe. Astfel, s-a stabilit cu valoare de principiu că "o creanță nu poate fi considerată "bun" în sensul art. 1 din Protocolul 1, decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat" (decizia din 18 octombrie 2002, - și alții contra Spaniei).
Prin urmare, creanța invocată de reclamanți nefiind constatată printr-o hotărâre irevocabilă, nu beneficiază de protecția art. 1 din Protocolul l la CEDO.
În același sens este și jurisprudența constantă a Înaltei Curți de Casație și Justiție ce asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești potrivit art. 18 alin. 2 din Legea 304/2004 (soluția de principiu pentru unificarea practicii adoptată la data de 6 aprilie 2009).
Astfel, deși jurisprudența Curții de APEL CRAIOVA în această materie a fost contrară soluției adoptate în prezenta cauză, necesitatea schimbării acesteia s-a impus atât prin prisma dispozițiilor art. 18 alin. 2 din Legea 304/2004 cât și a jurisprudenței CEDO, care în Hotărârea din 6 decembrie 2007, pronunțată în cauza Beian împotriva României a statuat că "divergențele de jurisprudență constituie, prin natură, consecința inerentă a oricărui sistem judiciar care se bazează pe un ansamblu de instanțe de fond având autoritate asupra competenței lor teritoriale. Cu toate acestea, rolul unei instanțe supreme este tocmai acela de a reglementa aceste contradicții ale jurisprudenței".
În raport de aspectele analizate, se apreciază că reclamanții nu au făcut dovada că drepturile solicitate constituie o creanță certă, lichidă și exigibilă împotriva pârâtei.
Pentru considerentele expuse anterior, Curtea, în baza art. 312 alin.1, va admite recursul formulat de pârât și va modifica sentința în sensul că va respinge acțiunea.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul formulat de pârâtul PRIMARUL COMUNEI împotriva sentinței nr.322 din 17 aprilie 2009, pronunțată de Tribunalul O l t, în dosar nr-.
Modifică sentința, în sensul că respinge acțiunea.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de la 29 2009
Președinte, - - | Judecător, - - | Judecător, - - |
Grefier, - - |
red.jud.-
tehnored.2.ex.
08 Octombrie 2009
jud.fond.
Președinte:Daniela VijloiJudecători:Daniela Vijloi, Gabriela Carneluti, Costinel Moțîrlichie
