Litigiu privind funcționarii publici (legea nr.188/1999) . Decizia 3996/2009. Curtea de Apel Craiova
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CRAIOVA
SECȚIA contencios ADMINISTRATIV SI FISCAL
DECIZIE Nr. 3996
Ședința publică de la 14 Octombrie 2009
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Gabriel Viziru
JUDECĂTOR 2: Sanda Lungu
JUDECĂTOR 3: Carmen Ilie
Grefier: - -
S-au luat în examinare recursurile declarate de pârâții MINISTERUL MUNCII, FAMILIEI ȘI PROTECȚIEI SOCIALE și DIRECȚIA DE MUNCĂ ȘI PROTECȚIE SOCIALĂ M, împotriva sentinței nr.1257 din 18 martie 2009, pronunțată de Tribunalul Mehedinți, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimatul reclamant.
La apelul nominal făcut în ședința publică au răspuns recurenta pârâtă Direcția de Muncă și Protecție Socială M,prin consilier juridic și intimatul reclamant, lipsă fiind recurentul pârât MINISTERUL MUNCII, FAMILIEI ȘI PROTECȚIEI SOCIALE.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, după care, constatându-se cauza în stare de judecată s-a acordat cuvântul părților prezente pentru a pune concluzii.
Consilier juridic pentru recurenta pârâtă Direcția de Muncă și Protecție Socială M solicită admiterea recursului, așa cum a fost formulat.
Intimatul reclamant solicită respingerea recursului și menținerea sentinței tribunalului ca legală și temeinică.
CURTEA:
Asupra recursurilor de față:
Prin sentința nr. 1257 din 18 martie 2009, Tribunalul Mehedinția respins excepțiile lipsei procedurii prealabile invocate de pârâtul Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale, lipsei calității procesuale pasive a pârâtului, precum și excepția necompetenței materiale a Tribunalului Mehedinți - Secția CAF.
A dmis în parte acțiunea formulată de reclamantul și a obligat pârâții să plătească reclamantului suplimentul corespunzător postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare, aferente perioadei 15.06.2005 - 18.03.2009, până la pronunțare în cuantum actualizat cu indicele de inflație la data plății efective.
A respins capătul de cerere privind acordarea acestor drepturi în continuare până la încetarea raporturilor de muncă.
În motivarea sentinței s-a reținut că excepția lipsei procedurii prealabile este neîntemeiată, deoarece drepturile bănești solicitate de reclamant își au temeiul legal în Legea nr.188/1999 privind statutul funcționarilor publici, act normativ care nu prevede îndeplinirea unei proceduri prealabile. Pe de altă parte, conform art.7 alin.1 din Legea nr.554/2004 este obligatorie procedura prealabilă doar în cazul unei persoane ce se consideră vătămată printr-un act administrativ unilateral, ori în cauză nu a fost atacat un act administrativ unilateral emis de o autoritate publică.
Referitor la excepția de necompetență materială invocată de pârâtul Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale, s-a constatat că potrivit art.3 pct.1 pr.civ. Curțile de Apel judecă în primă instanță că procesele și cererile în materie de contencios administrativ privind actele autorităților și instituțiilor centrale. În cauză, prin acțiunea formulată nu se contestă un act emis de o autoritate centrală, ci se solicită acordarea unor drepturi salariale. Având în vedere acest aspect precum și faptul că reclamantul se află în raporturi de serviciu cu Direcția de Muncă și Socială M se apreciază că, competența de soluționare a cauzei aparține tribunalului, conform art.2 pct.1 lit.d pr.civ. Prin urmare, instanța va respinge excepția de necompetență materială ca neîntemeiată.
Excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale, s-a constatat că este neîntemeiată, întrucât Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale are calitatea de ordonator principal de credite care repartizează credite bugetare ordonatorului secundar, respectiv Direcția de Muncă și Protecție Socială Or, în conformitate cu dispozițiile art.1 din OG nr.22/2002, creanțele stabilite prin titluri executorii în sarcina instituțiilor publice se achită din sumele aprobate prin bugetele acestora, de la titlurile de cheltuieli la care se încadrează obligația de plată respectivă.
Pe fondul cauei, s-au reținut următoarele:
Din adeverința nr.291/03.03.2009 se reține că reclamantul are calitatea de funcționar public în cadrul Direcției de Muncă și Socială M din 15.06.2005.
Potrivit art.31 din Legea nr.188/1999 republicată pentru activitatea desfășurată funcționarii publici au dreptul la un salariu compus din: salariul de baza, sporul pentru vechime în muncă, suplimentul postului și suplimentul gradului.
Aplicarea dispozițiilor art.29 (actual art.31) din Legea nr.188/1999 a fost suspendată la data intrării în vigoare a OUG 92/2004 privind reglementarea drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici pentru anul 2005. Prevederile art.29 alin.1 lit.c și d din Legea 188/1999 (actual art.31) au fost suspendate și în continuare prin nr.OG2/2006, până la data de 31 decembrie 2006. La data de 01.01.2007 când a încetat suspendarea funcționarul public a fost repus în drepturi cu caracter retroactiv în privința acestor suplimente.
S-a constatat astfel că dreptul funcționarului public la plata suplimentului postului și suplimentului corespunzător treptei de salarizare a fost prevăzut de lege începând cu data de 01.01.2004, dată de la care se aplicau dispozițiile art.29 (actual art.31), conform art.25 din Legea nr.161/2003 de modificare a Legii nr.188/1999 și a fost suspendat până la data de 01.01.2007.
Conform dispozițiilor art.2 din nr.OG 6 din 24 ianuarie 2007 privind unele măsuri de reglementare a drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici până la intrarea în vigoare a legii privind sistemul unitar de salarizare și alte drepturi ale funcționarilor publici, precum și creșterile salariale care se acordă funcționarilor publici în anul 2007, "prezenta ordonanță se aplică funcționarilor publici numiți în temeiulLegii nr.188/1999privind Statutul funcționarilor publici, republicată, cu modificările și completările ulterioare".
Din interpretarea dispozițiilor art.1 din același act normativ rezultă că sistemul de salarizare al funcționarilor publici cuprinde salariile de bază, sporurile, premiile, stimulentele și alte drepturi, ori suplimentele solicitate de reclamantă reprezintă sporuri și prin urmare fac parte din salariul funcționarului public.
Pe de altă parte, instanța a reținut că potrivit art.1 din Protocolul Adițional 1 la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale: "Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauza de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional".
Noțiune cu caracter autonom, "bunul" a căpătat în accepțiunea Curții valențe din ce în ce mai largi. Astfel, se poate afirma că în conținutul acestui termen s-a înglobat și noțiunea de valoare patrimonială ca ansamblu de interese care decurg din ansamblul raporturilor cu conținut economic pe care o persoană ar fi putut în mod efectiv și licit să le dobândească.
Față de cele menționate anterior, se apreciază că în cauză sunt aplicabile prevederile art.1 din Protocolul Adițional 1 la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale întrucât dreptul la suplimentul postului și suplimentul treptei de salarizare constituie un drept de creanță și deci un bun, de care reclamanta a fost lipsită prin suspendarea aplicării dispozițiilor art.29 (actual art.31) din Legea nr.188/1999.
Prin urmare, având în vedere că pârâții nu i-au acordat reclamantului suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare, se apreciază că acțiunea este întemeiată în ceea ce privește obligarea la plata acestor drepturi de la data de 15.06.2005 și până la data pronunțării prezentei sentințe (18.03.2009), drepturi ce vor fi actualizate cu indicele de inflație până la data plății efective.
S-a apreciat că dreptul la acțiune al reclamantului nu este prescris pentru perioada 15.06.2005-19.01.2006, întrucât dispozițiile legale care au suspendat plata acestor suplimente au întrerupt cursul prescripției dreptului la acțiune pentru beneficiarii suplimentelor prevăzute de art. 31 alin.1 lit.c și d din Legea 188/1999.
Referitor la cererea privind obligarea pârâților la plata acestor drepturi și pe viitor, s-a apreciat că aceasta nu este întemeiată, deoarece dreptul nu este actual, ci viitor, fiind condiționat de existența raporturilor de serviciu între părți și supus modificărilor legislative.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs pârâții MINISTERUL MUNCII, FAMILIEI ȘI PROTECȚIEI SOCIALE și DIRECȚIA DE MUNCĂ ȘI PROTECȚIE SOCIALĂ M, criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate.
S-a arătat că sunt incidente în cauză motivele de recurs prevăzute de art.304 pct. 4 și 9 Cod proc. civilă, prima instanță pronunțând o hotărâre cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, sentința fiind lipsită de temei legal și dată cu aplicarea greșită a legii.
S-a susținut, în ceea ce privește cuantificarea suplimentelor solicitate de reclamantă, că nu este posibilă negocierea individuală privind sporurile salariale, iar actul normativ care să prevadă un sistem unitar de salarizare a funcționarilor publici nu este în vigoare la această dată, astfel că solicitarea reclamantei ca instanțele judecătorești să reglementeze o omisiune legislativă ar echivala cu transformarea puterii judecătorești într-un legislator pozitiv, ceea ce contravine dispozițiilor art. 61 din Constituție.
Recurenții pârâți au solicitat admiterea recursurilor formulate, modificarea sentinței pronunțate, iar pe fond respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
Examinând recursurile formulate de pârâți, Curtea le găsește fondate, așa cum se va arăta în continuare.
Reclamantul are calitatea de funcționar public, fiind salarizată în raport de dispozițiile Legii nr. 188/1999 rep. prin Statutul funcționarilor publici, OUG 92/2004, OG 2/2006 și OG 6/2007 modificată prin OG 9/2008.
Dispozițiile art. 31 alin. 1 din 188/1999 rep. stabilesc în mod generic compunerea salariului la care este îndreptățit funcționarul public, arătând că acesta include salariul de bază, sporul de vechime în muncă, suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare.
În privința ultimelor două componente, prin art. 44 din OUG 92/2004 și art. 48 din OG 2/2006 s-a dispus suspendarea succesivă a acestora, suspendare ce a operat până la intrarea în vigoare a OG 6/2007 act normativ care nu a mai preluat dispozițiile legale anterioare ce privesc suspendarea suplimentului postului și suplimentului corespunzător treptei de salarizare.
În acest context legal, se pune problema aplicării dispozițiilor art. 31 alin. 1 din 188/1999 rep. la calculul salariului cuvenit funcționarilor publici.
Astfel, se apreciază că Statutul funcționarilor publici reglementează în mod generic funcția publică, evoluția carierei funcționarilor publici, drepturile și îndatoririle acestora, context în care definește structura salariului cuvenit funcționarilor fără să stabilească, în concret, modalitatea de calcul a acestuia.
Faptul că, alin. 3 al art. 31 din 188/1999 stabilește că salarizarea funcționarilor publici se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilitatea sistemului unitar de salarizare pentru funcționarii publici, determină instanța să aprecieze că, în concret, modalitatea de stabilire a salariului funcționarilor se realizează prin lege organică în raport de cadrul legal general stabilit de Statut.
Mai mult decât atât, Statutul nu prevede criterii concrete de determinare a drepturilor bănești solicitate, procentul de 25% indicat de reclamantă în petitul cererii lor fiind fără susținere legală.
Aceste aspecte conduc la concluzia că Statutul funcționarilor publici, prin art. 31 alin. 1 stabilește cadrul general al salarizării funcționarilor publici, urmând ca determinarea concretă a drepturilor salariale să fie stabilită ulterior.
În atare situație, reclamantul este în imposibilitate de a realiza prin intermediul instanței o creanță al cărei cuantum nu este stabilit de lege pentru a putea fi determinat sau determinabil, iar recunoașterea vocației generale la acordarea drepturilor solicitate ar lipsi hotărârea judecătorească de scopul său final - punerea în executare, și pe de altă parte o eventuală cuantificare de către instanță în raport cu diverse criterii ar reprezenta o nesocotire a dispozițiilor art. 147 alin. 4 din Constituia României, conform căruia deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii și au putere pentru viitor, începând cu data publicării acestora.
În acest sens, prin Decizia nr.820/3 iulie 2008 publicată în Of. 537/16.07.2008, Curtea Constituțională a arătat că dispozițiile art.1, 2 (alin. 3) și art. 27 alin. 1 din OG 137/2000 R privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare sunt neconstituționale în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
Nu poate fi reținută susținerea reclamantului privind faptul că drepturile solicitate constituie "un bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Instanța Europeană a decis în jurisprudența sa că atât timp cât acțiunile reclamanților se află "pendinte" pe rolul jurisdicțiilor interne, acestea nu făceau să se nască nici un drept de creanță, ci numai eventualitatea dobândirii unei asemenea creanțe. Astfel, s-a stabilit cu valoare de principiu că "o creanță nu poate fi considerată "bun" în sensul art. 1 din Protocolul 1, decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat" (decizia din 18 octombrie 2002, - și alții contra Spaniei).
Prin urmare, creanța invocată de reclamant nefiind constatată printr-o hotărâre irevocabilă, nu beneficiază de protecția art. 1 din Protocolul l la CEDO.
În același sens este și jurisprudența constantă a Înaltei Curți de Casație și Justiție ce asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești potrivit art. 18 alin. 2 din Legea 304/2004 (soluția de principiu pentru unificarea practicii adoptată la data de 6 aprilie 2009).
Astfel, deși jurisprudența Curții de Apel Craiova în această materie a fost contrară soluției adoptate în prezenta cauză, necesitatea schimbării acesteia s-a impus atât prin prisma dispozițiilor art. 18 alin. 2 din Legea 304/2004 cât și a jurisprudenței CEDO, care în Hotărârea din 6 decembrie 2007, pronunțată în cauza Beian împotriva României a statuat că "divergențele de jurisprudență constituie, prin natură, consecința inerentă a oricărui sistem judiciar care se bazează pe un ansamblu de instanțe de fond având autoritate asupra competenței lor teritoriale. Cu toate acestea, rolul unei instanțe supreme este tocmai acela de a reglementa aceste contradicții ale jurisprudenței".
În raport de aspectele analizate, se apreciază că reclamantul nu a făcut dovada că drepturile solicitate constituie o creanță certă, lichidă și exigibilă împotriva pârâtei.
Pentru considerentele expuse anterior, Curtea, în baza art. 312 alin.1, va admite recursurile și va modifica sentința în sensul că va respinge acțiunea.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursurile declarate de pârâții MINISTERUL MUNCII, FAMILIEI ȘI PROTECȚIEI SOCIALE și DIRECȚIA DE MUNCĂ ȘI PROTECȚIE SOCIALĂ M, împotriva sentinței nr.1257 din 18 martie 2009, pronunțată de Tribunalul Mehedinți, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimatul reclamant.
Modifică sentința.
Respinge acțiunea.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de la 14 Octombrie 2009
Președinte, - - | Judecător, - - | Judecător, - - |
Grefier, - - |
Red.jud.-
LF/ 2 ex/29.10.2009
Jud.fond:
Președinte:Gabriel ViziruJudecători:Gabriel Viziru, Sanda Lungu, Carmen Ilie
