Litigiu privind funcționarii publici statutari. Decizia 425/2008. Curtea de Apel Brasov
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BRAȘOV
SECȚIA CONTENCIOS
ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DECIZIA NR. 425/ DOSAR NR-
Ședința publică din 19 iunie 2008
PREȘEDINTE: Clara Elena Ciapă- - - - JUDECĂTOR 2: Georgeta Bejinaru Mihoc
- - - - președinte de secție
- judecător
- grefier
Pentru astăzi fiind amânată pronunțarea asupra recursurilor declarate de chematul în garanție Ministerul Economiei și Finanțelor prin reprezentant Direcția Generală a Finanțelor Publice B, recurentul pârât Ministerul Internelor și Reformei Administrative B împotriva sentinței civile nr.311/CA din 18 aprilie 2008, pronunțată de Tribunalul Brașov - secția comercială și de contencios administrativ, având ca obiect litigiu privind funcționarii publici statutari.
La apelul nominal făcut în ședință publică, la pronunțare, se constată lipsa părților.
Procedura îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, după care:
Dezbaterile în cauza de față au avut loc în ședința publică din 10 iunie 2008, când părțile au lipsit, așa cum rezultă și din încheierea de ședință din acea zi, încheiere care face parte integrantă din prezenta decizie și când instanța, pentru a da părților posibilitatea să depună la dosar concluzii scrise, a amânat pronunțarea la data de 17 iunie 2008 iar apoi, având în vedere imposibilitatea constituirii completului de judecată față de lipsa doamnei judecător - - - -, este plecată din instanță la seminarul de "Drept Administrativ" organizat de B, a amânat pronunțarea la data de 19 iunie 2008.
CURTEA
Asupra recursului de față:
Constată că prin sentința civilă nr.311/CA/18.04.2008 a Tribunalului Brașov - secția comercială și de contencios administrativ au fost dispuse următoarele: S-au respins: excepția inadmisibilității cererii de chemare in garanție formulată de Ministerul Internelor și Reformei Administrative; excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Inspectoratul General al Poliției Române, excepția lipsei de interes invocată de pârâtul Ministerul Internelor și Reformei Administrative pentru petitul referitor la primele de concediu.
S-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor și, in consecință, respinge acțiunea reclamantului in contradictoriu cu acest pârât ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.
S-a admis in parte acțiunea formulată de reclamantul G, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Internelor și Reformei Administrative, Inspectoratul General al Poliției Române și Inspectoratul de Poliție al Județului B și, în consecință:
Au fost obligați pârâții să plătească reclamantului primele de concediu pentru anii 2004-2006, actualizate cu rata inflației la data plății efective și dobânda legală până la data plății efective, și sporul de fidelitate pentru anul 2005, actualizat cu rata inflației de la data plății efective și dobânda legală până la data plății efective.
A fost admisă cererea de chemare in garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor, formulată de Ministerul Internelor și Reformei Administrative și obligă Ministerul Economiei și Finanțelor să vireze Ministerului Internelor și Reformei Administrative fondurile necesare plății sumelor stabilite prin hotărâre.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut următoarele:
Este nefondată excepția inadmisibilității cererii de chemare în garanție și aceasta a fost respinsă, având în vedere că Ministerul Economiei și Finanțelor este singurul în măsură să vireze în bugetul Ministerului Internelor și Reformei Administrative sumele necesare efectuării plății sumelor stabilite prin prezenta hotărâre.
De asemenea, și excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Inspectoratul General al Poliției Române este nefondată având în vedere că, potrivit dispozițiilor Legii 218/2002, acest pârât este ordonator secundar de credite, așa încât excepția a fost respinsă iar în subordinea sa se găsește Inspectoratul de Poliție al Județului B în cadrul căruia își desfășoară activitatea reclamantul.
Excepția lipsei de interes invocată de pârâtul Ministerul Internelor și Reformei Administrative este nefondată și a fost respinsă. Chiar dacă există atât o decizie dată în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție cât și nr.OUG146/2007 de aprobare a plății primelor de concediu, reclamantul justifică interes în prezenta cauză atâta vreme cât nu i-au fost achitate primele de concediu pentru perioada 2004-2007. OUG nr.146/2007 vine să confirme, o dată în plus, dreptul de a obține primele de concediu, reprezentând manifestarea de voință a statului de a-și executa, de bună-voie, obligația corelativă acestui drept. Dar, de vreme ce nr.OUG146/2007 prevede acordarea primei de concediu pe perioada restantă în tranșe, obținerea unei hotărâri judecătorești dă posibilitatea reclamantului să obțină întreaga sumă într-o singură tranșă, prin punerea in executare a hotărârii.
Este însă fondată excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor, având în vedere modalitatea în care reclamantul a înțeles să cheme în judecată acest pârât, solicitarea acestuia de a-l obliga pe pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor, alături de ceilalți pârâți, la plata sumelor reprezentând prima de concediu și sporul de fidelitate și faptul că între reclamant și pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor nu există un raport de serviciu, reclamantul nefiind angajat în cadrul Ministerului Economiei și Finanțelor. A fost admisă excepția invocată și a fost respinsă acțiunea formulată de reclamanți prin reprezentant în contradictoriu cu acest pârât.
În fapt, reclamantul a dobândit calitatea de polițist în cadrul Inspectoratului Județean de Poliție B, la data de 31.07.1990, având, în prezent, calitatea de funcționar public cu statut special, aspect ce a rezultat din adeverința nr.-/17.03.2008 eliberată de Inspectoratul de Poliție al Județului B ( 62 din dosarul cauzei ).
În drept, instanța a apreciat că în cadrul raportului de serviciu existent între reclamant și pârât pe perioada lucrată de către acesta în intervalul 2004-2006, pârâților Ministerul Internelor și Reformei Administrative, Inspectoratul de Poliție al Județului B și Inspectoratul General al Poliției Române le incumba obligația corelativă drepturilor prevăzute de prevederile art. 37 alin. 2 și art. 6 din OG nr.38/2003 privind salarizarea și alte drepturi ale polițiștilor, care stabilește că "la plecarea în concediul de odihnă polițistul primește o primă de concediu egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu"și că " pentru activitatea desfășurată în instituțiile din sectorul de apărare națională, ordine publică și siguranță națională, în calitate de militar, polițist, funcționar public și personal contractual, polițiștilor li se acordă un spor de fidelitate de până la 20% din salariul de bază, în condițiile stabilite prin ordin al ministrului de interne", astfel că în ipoteza cererii reclamantului de obligare la plata sumelor reprezentând prima de concediu pentru anii 2004, 2005, 2006 și a sumei reprezentând sporul de fidelitate pentru anul 2005, acești pârâți au calitate procesuală pasivă, revenindu-le obligația corelativă acestor drepturi.
Pe fondul acestei cereri, instanța de fond a considerat că, deși prin efectul legilor bugetului de stat ulterioare OG38/2003, exercițiul dreptului de a încasa prima de concediu, prevăzut de prevederile art. prevederile art.37 al. 2 din nr.OG38/2003, a fost suspendat până la sfârșitul anului 2006, iar prin efectul OUG118/24.11.2004 privind acordarea unor drepturi salariale personalului Ministerului Administrației și Internelor - art. 2, exercițiul dreptului de a încasa sporul de fidelitate, prevăzut de prevederile art. prevederile art.6 din nr.OG38/2003, a fost suspendat în anul 2005, totuși această împrejurare nu echivalează cu stingerea drepturilor, ci are ca efect numai imposibilitatea realizării prerogativelor sale în intervalul de timp pentru care s-a suspendat exercițiul drepturilor.
Dreptul la prima de concediu și, respectiv, la sporul de fidelitate, continuă să existe până la momentul adoptării unei dispoziții legale exprese contrare, deoarece, în materia dreptului muncii, este pe deplin aplicabil principiul derivând din "teoria a drepturilor câștigate", astfel încât nu poate fi acceptată ipoteza unei abrogări implicite a unei prevederi legale care a instituit un drept. Cum raportul de serviciu al funcționarului public este similar unui raport de muncă în ceea ce privește drepturile legale, acest principiu este pe deplin aplicabil și în situația funcționarilor publici.
Ca atare, orice restrângere adusă acestor drepturi, categorie în care intră și suspendarea, poate avea loc numai dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 53 din Constituție (fostul art. 49 ). Or, nici una dintre legile prin care s-a suspendat exercitarea drepturilor la prima de vacanță și la sporul de fidelitate nu întrunește cerințele impuse de textul legii fundamentale, nefiind adoptate pentru apărarea siguranței naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și libertăților cetățenilor sau pentru desfășurarea instrucției penale, prevenirea consecințelor unei calamități naturale ori ale unui sinistru deosebit de grav. Prevederile legale prin care s-a suspendat acordarea primei de concediu în perioada 2001-2006 și a sporului de fidelitate in anul 2005 au avut caracter temporar, iar în prezent nu mai sunt în vigoare, astfel încât nu mai pot forma obiectul controlului de neconstituționalitate, conform Legii nr. 47/1992, republicată.
Instanța de fond, analizând textele în discuție, în aplicarea principiului prevăzut de art. 3 Cod civil, a apreciat că dispozițiile privind suspendarea nu au produs niciun efect sub aspectul existenței dreptului la prima de concediu și la sporul de fidelitate, și deci, nu au avut drept consecință suprimarea acestuia în materialitatea sa pentru perioada în care au fost în ființă. Această suspendare nu poate echivala cu stingerea dreptului, ci are ca efect numai imposibilitatea realizării acestuia în intervalul de timp pentru care a fost suspendat exercițiul său.
Deși nu se poate nega dreptul legiuitorului de a suspenda aplicarea anumitor dispoziții legale, acest drept trebuie exercitat cu respectarea cerințelor impuse de art. 56 și 64 din Legea nr. 24/2000.
Succesiunea în timp a actelor normative la care s-a făcut referire impune să se rețină că dreptul la primă pentru concediul de odihnă al polițiștilor în baza OG nr. 38/2003, instituit prin art. 37 alin.2, a fost introdus în această lege încă de la adoptarea sa și și-a produs efectele începând din 2007, continuând să existe și în prezent, fiind prevăzut de același art. 37 al. 2 din același act normativ. La fel, dreptul la sporul de fidelitate al polițiștilor, instituit prin art. 6, fost introdus în OG 38/2003 încă de la adoptarea sa și și-a produs efectele începând din 01 ianuarie 2004, continuând să existe și în prezent, și producând consecințe și in anul 2005.
Așa fiind și cum, în raport cu principiul activității legii civile, ce decurge din art. 15 din Constituție și din art. 1 din Codul civil, dispozițiile art. 37 al. 2 din nr.OG38/2003 fiind în vigoare în toată această perioadă, rezultă că dreptul la prima pentru concediul de odihnă acordat polițiștilor prin acest text a existat în perioada anilor 2004, 2005, fiind în ființă în întreaga perioadă menționată și, fiind conforme cu principiile înscrise în art. 38 alin. (2) din Constituția anterioară [art. 41 alin. (2) din Constituția revizuită în 2003], nu s-a constatat că ar fi neconstituționale. În baza aceluiași raționament, și dreptul la sporul de fidelitate prevăzut de art.6 din OG38/2003 a existat și trebuie să producă consecințe pentru anul 2005.
Pe de altă parte, dispozițiile prevăzute în legile bugetelor pe anii 2004-2006 și dispozițiile art.2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.118/24.11.2004, neconținând vreo referire la eventualitatea desființării dreptului la prima de concediu și, respectiv, la sporul de fidelitate, ci doar la suspendarea exercițiului acestuia ori la prelungirea termenului de punere în aplicare, nu pot fi considerate nici ele că ar înlătura însăși existența lui.
Mai mult, suspendarea exercițiului dreptului nu echivalează cu însăși înlăturarea lui, cât timp prin nicio dispoziție legală nu i-a fost înlăturată existența pentru anii 2004 - 2007.
Suspendarea ulterioară a dreptului la prima de concediu, pe fiecare din anii următori, a acestui drept recunoscut și garantat nu poate înlătura existența lui anterioară, pentru că s-ar contraveni atât art.53 din Constituția revizuită (art.49 din Constituția anterioară) privind cazurile când se poate restrânge exercițiul unui drept, cât și reglementărilor date prin art.1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Din moment ce printr-o lege anterioară s-a conferit dreptul la primă pentru concediul de odihnă, iar acesta a continuat să fie prevăzut și ulterior perioadei în care s-a suspendat aplicarea lui, nu se poate considera că acel drept nu a existat în perioada respectivă deoarece s-ar încălca principiul constituțional care garantează realizarea drepturilor acordate.
Ca urmare, pentru ca un drept prevăzut să nu devină doar o obligație lipsită de conținut, redusă lanudum jus, ceea ce ar constitui o îngrădire nelegitimă a exercitării lui, un atare drept nu poate fi considerat că nu a existat în perioada celor 7 ani, pentru care exercițiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat. Altfel, s-ar ajunge la situația ca un drept patrimonial, a cărui existență este recunoscută, să fie vidat de substanța sa și, practic, să devină lipsit de orice valoare.
De aceea, respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul și litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendințe de reglementare a unor situații juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată fi obstaculați de a se bucura efectiv de acestea pentru perioada în care au fost prevăzute de lege.
Efectele produse de aceste acte normative, de suspendare sau de amânare a punerii în aplicare a dispoziției legale referitoare la dreptul dobândit, nu pot fi limitate decât în situația în care nu mai este în vigoare actul normativ care a prevăzut dreptul respectiv, aspect statuat cu forță juridică obligatorie, de către Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia 23/2005 dată în interesul legii, în privința interpretării și aplicării unitare a dispozițiilor art.411 alin.1 din Legea nr.50/1996, referitoare la prima de concediu de odihnă pentru magistrați, prin invocarea prevederilor legilor bugetului de stat pe anii 2003, 2004 și 2005 [art.10 alin.(3) din Legea nr.631/2002, art.9 alin.(7) din Legea nr.507/2003 și art.8 alin.(7) din Legea nr.511/2004], ce confereau același drept categoriei magistraților judecători și procurori și personalului auxiliar de specialitate.
Ca urmare, ordonatorilor principali de credite și, după caz, ordonatorilor de credite de inferior le revine obligația să plătească polițiștilor, pentru anii 2004-2006, primele de concediu de odihnă cuvenite acestora în conformitate cu art. 37 al. 2 din nr.OG38/2003, privind salarizarea și alte drepturi ale polițiștilor.
Raportat considerentelor expuse, tribunalul a admis în parte acțiunea formulată și precizată ( admiterea în parte este determinată doar de împrejurarea că acțiunea reclamantului în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor a fost respinsă) și, pe cale de consecință, au fost obligați pârâții Ministerul Internelor și Reformei Administrative, Inspectoratul de Poliție al Județului B și Inspectoratul General al Poliției Române să plătească reclamantului sumele reprezentând primele de concediu egale cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu, aferente anilor 2004, 2005 și 2006, în condițiile art.37 alin.2 din nr.OG 38/2003, și sumele reprezentând sporul de fidelitate aferent anului 2005, în conformitate cu dispozițiile art. 6 din OG38/2003, sume actualizate în raport cu rata inflației de la data nașterii dreptului până la data plății efective, având în vedere faptul că în materia raporturilor de serviciu, similar raporturilor de muncă, se prezumă punerea în întârziere a angajatorului, odată cu data nașterii dreptului, sarcina probei revenindu-i acestuia raportat la data nașterii prejudiciului.
De asemenea, au fost obligați pârâții și la plata dobânzii legale aferente, începând cu data scadenței și până la data plății efective, conform art.1084 Cod Civil, dobânda reprezentând beneficiul nerealizat ca urmare a lipsirii reclamantului de sumele reprezentând prima de concediu și sporul de fidelitate.
Instanța a apreciat că voința legiuitorului a fost exprimată în mod evident prin suspendarea exercițiului dreptului pe perioada în care bugetul de stat s-a aflat în dificultate, fără a recurge la instituția abrogării, după care, în Legea nr.486 din 27 decembrie 2006 bugetului de stat pe anul 2007 nu s-a mai prelungit suspendarea exercitării acestui drept, astfel încât nu se poate aprecia că prin obligarea pârâților la plata unor drepturi prevăzute de lege s-ar aduce atingere legilor bugetului de stat pentru acei ani, întrucât tocmai recunoașterea dreptului la sumele reprezentând prima de concediu și sporul de fidelitate, pe cale judiciară, creează obligația pârâților de a face demersurile necesare, în calitatea lor de ordonator de credite, pentru obținerea sumelor necesare executării obligației.
Cu privire la cererea de chemare în garanție formulată de Ministerul Internelor și Reformei Administrative, aceasta este fondată și a fost admisă, având in vedere că Ministerul Economiei și Finanțelor este, față de dispozițiile Legii 500/2002 și HG208/2005 singurul în măsură să prevadă și să aloce în bugetul Ministerului Internelor și Reformei Administrative sumele necesare efectuării plății sumelor stabilite prin prezenta hotărâre. Va fi obligat Ministerul Economiei și Finanțelor să vireze Ministerului Internelor și Reformei Administrative fondurile necesare plății sumelor stabilite prin prezenta hotărâre.
În cauză au declarat recurs pârâtul Ministerul Internelor și Reformei Administrative și pârâtul - chemat în garanție Ministerul Economiei și Finanțelor prin Direcția Generală a Finanțelor Publice B, criticând sentința pentru nelegalitate și netemeinicie, solicitând instanței de recurs modificarea sentinței, în sensul admiterii excepțiilor invocate și respingerii în totalitate a acțiunii așa cum a fost formulată.
În susținerea motivelor de recurs, recurentul Ministerul Internelor și Reformei Administrative a adus următoarele argumente:
Drepturile pretinse de intimatul reclamant pe calea acțiunii deduse judecății sunt prevăzute de Ordonanța guvernului nr.38/2003 privind salarizarea și alte drepturi ale polițiștilor, cu modificările și completările ulterioare.
În mod eronat instanța de fond a obligat Ministerul Internelor și Reformei Administrative B la plata primelor de concediu și a sporului de fidelitate, atât în sumă actualizată cu rata inflației cât și la plata dobânzii legale.
Actul normativ care reglementează dobânda legală este Ordonanța Guvernului nr. 92/2000, cu modificările și completările aduse de Legea nr. 356/2002.
Potrivit dispozițiilor art.1 coroborate cu cele ale art.8 din actul normativ mai sus - menționat, "părțile sunt libere să stabilească în convenții rata dobânzii pentru întârziere în plata unei obligații bănești, dobânda calculându-se numai asupra cuantumului sumei împrumutate".
Or, în cauza dedusă judecății, Ministerul Internelor și Reformei Administrative B nu numai că nu a stabilit printr-o convenție dobânda legală, dar nici nu poate fi pus în întârziere, deoarece, angajarea cheltuielilor din bugetul aprobat acestei instituții se face numai în limita creditelor bugetare aprobate.
Rezultă deci, că nu există temei legal care să permită achitarea de către Ministerul Internelor și Reformei Administrative Bad obânzii legale la suma de bani reprezentând primele de concediu și sporul de fidelitate, pe lângă achitarea acestui spor în sumă actualizată cu rata inflației.
Astfel, obligația restituirii sumei de bani reprezentată de primele de concediu și sporul de fidelitate, sub sancțiunea achitări de către Ministerul Internelor și Reformei Administrative a dobânzii legale, pe lângă achitarea acestei sume actualizată cu rata inflației, în raport cu dispozițiile art. 5 și ale art. 968 din Codul civil, contravine prevederilor legale.
Mai mult decât atât, se arată că nu se pot acorda două modalității de acoperire integrală a prejudiciului ( actualizare cu indicele de inflație și dobândă legală) deoarece o asemenea soluție ar determina o îmbogățire a reclamantului fără just temei.
Recurentul chemat în garanție Ministerul Economiei și Finanțelor a arătat următoarele:
Instituția chemării în garanție astfel cum este reglementată în art.60 - 63 Cod procedură civilă este acea formă de participare a terților la activitatea judiciară care conferă uneia din părți posibilitatea de a solicita introducerea în cauză a acelor persoane ce ar avea obligația de garanție sau de despăgubire în ipoteza în care partea respectivă ar pierde procesul, deci această instituție se întemeiază pe existența unei obligații de garanție sau de despăgubire care nu există în sarcina Ministerului Economiei și Finanțelor, cererea de chemare în garanție este o acțiune pe care reclamantul sau pârâtul o poate introduce în procesul civil împotriva unei alte persoane pentru ca această participe la apărarea sa, iar în cazul pierderii procesului pentru a obține, prin aceeași hotărâre, obligarea chematului în garanție.
Temeiul unei astfel de cererii trebuie să îl constituie obligația de garanție ce îi revine chematului în garanție în baza legii sau contractului ori a unei obligații de restituire, condiții care nu se regăsesc în cauza de față.
Între Ministerul Economiei și Finanțelor și Ministerul Internelor și Reformei Administrative nu există nici o obligație de garanție, iar simplu fapt că ordonatorul principal de credite nu a acordat în mod nejustificat indemnizațiile cuvenite de drept reclamantului, nu îi conferă acestuia nici o garanție egală din partea Ministerului Economiei și Finanțelor pentru eventualele sume ce ar trebui să le plătească într-un raport de muncă izvorând din contractul de muncă. Ministerul Economiei și Finanțelor și Ministerul Internelor și Reformei Administrative sunt ordonatori principali de credite iar conform art. 19-35 din Legea nr.500/2002 privind finanțele publice "creditele bugetare aprobate unui ordonator principal de credite prin legea bugetară anuală nu pot fi utilizate pentru finanțarea altui ordonator principal de credite". Guvernul este cel răspunzător de realizarea prevederilor bugetare și repartizarea ordonatorilor principali de credite sune de la bugetul de stat conform destinațiilor bugetare stabilite în conformitate cu legea bugetară anuală.
Prin urmare, în mod greșit instanța de fond a admis cererea de chemare în garanție dispunând obligarea Ministerului Economiei și Finanțelor la virarea fondurilor de bani necesare plății sumelor stabilite prin hotărâre.
Atribuții în angajarea, salarizarea, acordarea drepturilor reclamanților au Ministerul Internelor și Reformei Administrative, raporturile de muncă există între reclamant și instituțiile pârâte, fără ca Ministerului Economiei și Finanțelor să fie implicat în vreun fel.
În conformitate cu prevederile art. 1 din Ordonanța Guvernului nr. 22/2002 aprobat prin Legea nr. 288/2002, creanțe stabilite prin titluri executorii în sarcina instituțiilor publice se achită din sumele aprobate prin bugetele acestora, în speță a Ministerul Internelor și Reformei Administrative B, întrucât, potrivit Legii nr. 500/2002 privind finanțele publice cu modificările și completările ulterioare, nici o cheltuială din fonduri publice nu poate fi angajată, ordonată și plătită dacă nu este aprobată potrivit legii, pe de - o parte, iar pe de altă parte, nicio cheltuială nu poate fi înscrisă în buget dacă nu există o bază legală pentru acesta.
Pentru considerentele arătate, a solicitat admiterea recursului ca fiind fondat, modificarea sentinței nr. 311/2008 pronunțată de Tribunalul Brașov, în sensul respingerii cererii de chemare în garanție formulată de Ministerul Internelor și Reformei Administrative B și de respingere a acțiunii față de acest pârât.
Examinând sentința atacată și actele și lucrările dosarului prin prisma art.304 ind.1 Cod procedură civilă și prin prisma motivelor de recurs, Curtea constată că recursurile sunt nefondate și urmează a fi respinse, pentru următoarele considerente:
1. Recursul Ministerului Internelor și Reformei Administrative, care privește fondul cauzei, este nefondat, deoarece intimatul reclamant este polițist în cadrul Inspectoratului Poliției Județului B, fiindu-i astfel aplicabile dispozițiile nr.OG38/2003 privind salarizarea și alte drepturi ale polițiștilor. În această privință, a soluționării fondului cauzei, instanța de recurs constată că hotărârea și motivarea primei instanțe sunt corecte și lămuritoare referitor la admiterea acțiunii reclamantului privind plata primei de concediu și a sporului de fidelitate: astfel, în privința reclamantului se aplică art.37 alin.2 din nr.OG38/2003 privind salarizarea și alte drepturi ale polițiștilor, text de lege care prevede că la plecarea în concediu de odihnă polițistul primește o primă de concediu egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu, este neîndoielnic faptul că acestora li se cuvine prima de concediu. De asemenea, art.6 din OG nr.38/2003 prevede că polițiștilor li se acordă spor de fidelitate de până la 20% din salariul de bază pentru activitatea desfășurată în sectorul de ordine publică, apărare națională și siguranță națională în calitate de militar, polițist, funcționar public și personal contractual, în condițiile stabilite prin ordin al Ministrului de Interne.
Așa cum corect a reținut instanța de fond, aceste drepturi au fost suspendate prin suspendarea actelor normative care le-au consacrat, suspendare intervenită prin legile bugetului de stat din perioada 2001-2006 pentru prima de concediu, respectiv pentru întregul an 2005 pentru sporul de fidelitate, care a fost suspendat prin art.2 alin.1 din nr.OUG118/2004. Cu toate acestea, dreptul la prima de vacanță nu a fost desființat, textul de lege care a consacrat acest drept nefiind abrogat între timp, ci doar a fost suspendat exercițiul acestuia. Prin ea însăși, suspendarea nu înlătură existența dreptului, ci amână pentru un timp exercițiul acestuia, determinând concluzia că acel drept ar naște o obligație lipsită de conținut. Această concluzie nu poate fi, însă, primită, deoarece un drept prevăzut de un act normativ cu putere de lege nu poate deveni o obligație lipsită de conținut. Existența acestui drept patrimonial este recunoscută, dreptul recunoscut neputând fi vidat de substanța sa, întrucât ar fi golit de conținut, de valoare practică, de o manieră contrară literei și spiritului constituțional, în special dispozițiilor art.41 alin2 din Constituția revizuită. Mai mult, prevederea legală care consacră, care recunoaște dreptul la prima de vacanță nu a fost abrogată, așadar dreptul a existat și există în continuare, în măsura în care o normă juridică de forță juridică egală cu aceea care l-a consacrat nu va abroga explicit norma juridică inițială, cum constant s-a reținut în practica judecătorească în această materie.
Referitor la prescripția dreptului la acțiune al reclamantei, dar și la recunoașterea dreptului în sine de i se plăti prima de concediu, Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție au statuat în spețe similare, prin Decizia nr.XXIII/12.12.2005, Decizia nr.XII din 05.02.2007 și Decizia nr.LXXVII din 05 noiembrie 2007 că, fiind vorba despre un drept afectat de termene legale suspensive, pe perioada acestor termene legale suspensive prescripția extinctivă a dreptului la acțiune al beneficiarilor dreptului la prima de vacanță a fost întreruptă.
De altfel, prin Ordonanța de Urgență nr.146 din 19 decembrie 2007, Guvernul României a optat pentru plata din oficiu a primelor de concediu (numite și prime de vacanță), în baza prevederilor din actele normative a căror aplicare a fost suspendată prin legile bugetare anuale succesive și actele normative de salarizare, în perioada 2001-2006, legiuitorul recunoscând astfel existența dreptului funcționarilor la primele de vacanță, respectiv legitimitatea și temeinicia categoriilor de cereri prin care se solicită plata acestor prime, precum și împrejurarea întreruperii cursului prescripției extinctive pe perioada suspendării acestor drepturi bănești. Un raționament identic operează cu privire la sporul de fidelitate, care trebuie acordat și plătit efectiv reclamantului, pentru perioada în care a fost suspendat și, desigur, numai pentru perioada pentru care nu a fost plătit, anume anul 2005, așa cum în mod corect a reținut instanța de fond.
2. În privința recursului chematului în garanție Ministerul Economiei și Finanțelor, instanța de recurs constată că prima instanță a admis în mod corect cererea de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor, formulată de pârâtul Ministerul Internelor și Reformei Administrative, admițând acțiunea reclamanților în contradictoriu cu Ministerul Internelor și Reformei Administrative, Inspectoratul Poliției Județului B, dar obligând chematul în garanție Ministerul Economiei și Finanțelor numai la virarea către pârâtul Ministerul Internelor și Reformei Administrative a sumelor de bani necesare pentru plata drepturilor bănești recunoscute reclamanților prin hotărârea judecătorească.
Conform art. 19 din Legea nr.500/2002 Ministerul Finanțelor Publice are următoarele atribuții: pregătește proiectele legilor bugetare anuale, ale legilor de rectificare și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție; aprobă clasificațiile bugetare și modificările acestora, analizează propunerile de buget; asigură monitorizarea execuției bugetare; blochează sau reduce utilizarea unor credite bugetare constatate ca fiind fără temei legal sau fără justificare în bugetele ordonatorilor de credite etc.
De asemenea, potrivit HG208/2005 (vechea reglementare) și HG nr.386/2007 (noua reglementare) privind organizarea și funcționarea Ministerului Economiei și Finanțelor, rolul Ministerului Economiei și Finanțelor este acela de a elabora proiectul de buget de stat și proiectul de rectificare a bugetului de stat, precum și de a aproba includerea diferitelor propuneri de cheltuire a banilor publici formulate de ceilalți ordonatori principali de credite, iar potrivit art.3 alin1 lit. A pct.10, are atribuția de a deschide creditele necesare pentru cheltuielile fiecărui ordonator principal de credite în cadrul fiecărui exercițiu bugetar, ceea ce presupune o limitare evidentă a libertății de acțiune a ordonatorilor principali de credite sub aspectul plății unor drepturi salariale care nu fuseseră incluse în bugetul anual sau rectificarea bugetară a acelui ordonator principal de credite, plăți impuse pe calea hotărârilor judecătorești.
Pe de altă parte, conform art. 19 din Legea nr. 500/2002 Ministerul Economiei și Finanțelor are printre atribuțiile sale și pe acelea de: a pregăti proiectele legilor bugetare anuale, ale legilor de rectificare și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție; de a aproba clasificațiile bugetare și modificările acestora, de a analiza propunerile de buget; de a asigura monitorizarea execuției bugetare; de a bloca sau de a reduce utilizarea unor credite bugetare constatate ca fiind fără temei legal sau fără justificare în bugetele ordonatorilor de credite etc.
Ordonatorii de credite repartizează creditele bugetare aprobate pentru bugetul propriu și pentru bugetele instituțiilor publice ierarhic inferioare potrivit art. 21 din aceeași lege și au o serie de responsabilități prevăzute de art. 22.
De asemenea, legea mai stabilește că proiectele legilor bugetare se elaborează de Guvern prin Ministerul Finanțelor Publice (art. 28 din Legea nr. 500/2002). Chiar dacă aceste proiecte au la bază și propunerile de cheltuieli ale ordonatorilor principali de credite puterea de decizie o are conform legii Ministerul Finanțelor Publice, care poate să cuprindă sau nu în proiectul legii bugetului cheltuielile propuse de ordonatorii principali de credite. De asemenea doar acesta are posibilitatea de a propune rectificarea bugetară pentru repartizarea unor fonduri suplimentare pentru punerea în executare a dispozițiilor hotărârilor judecătorești.
Recurentul chemat în garanție Ministerul Economiei și Finanțelor nu a fost obligat pentru a plăti el drepturile salariale unor persoane angajate la instituții subordonate altui ordonator de credite (în speță Ministerul Internelor și Reformei Administrative), ci a fost obligat să asigure aceste sume în conformitate cu atribuțiile ce-i revin conform Legii privind finanțele publice, să le vireze pârâților pentru a se putea achita drepturile bănești cuvenite reclamantului.
Ministerul Internelor și Reformei Administrative nu poate cere direct rectificarea bugetului său și alocarea unor fonduri suplimentare, aceasta trebuie să se realizeze prin intermediul Ministerului Finanțelor Publice.
Pentru aceasta s-a admis cererea de chemare în garanție a MEF formulată de pârâtul MIRA, pentru ca recurentul chemat în garanție Ministerul Economiei și Finanțelor să cuprindă în proiectul legii de buget sau în propunerea de rectificare și aceste sume pentru ordonatorul principal de credite Ministerul Internelor și Reformei Administrative.
3. Un alt motiv de recurs vizează recurs vizează dispoziția instanței de fond, de plată către intimatul reclamant a sumelor actualizate cu rata inflației aferentă la scadență și a dobânzii legale aferente de la scadența fiecărei obligații și până la data plății efective. În această privință, Curtea reține următoarele: actualizarea cu indicele de inflație a sumelor datorate, corect acordată de prima instanță, precum și dobânda legală la momentul plății, reprezintă un mijloc de reparare a prejudiciului efectiv suferit. cu indicele de inflație și dobânda legală contribuie la păstrarea valorii reale a obligației bănești, iar dobânda, suplimentar, este datorată pentru întârzierea în executarea obligației bănești și reprezintă beneficiul nerealizat potrivit dispozițiilor art.1082 Cod civil.
Curtea reține că în mod corect a interpretat prima instanță dispozițiile legale și a soluționat acțiunea introdusă de reclamant.
Pentru considerentele arătate, Curtea în baza art. 312 alin.1 Cod procedura civilă raportat la prevederile art. 304 pct.9 Cod procedură civilă și art. 304 indice 1 Cod procedură civilă urmează să respingă recursurile declarate de pârâtul Ministerul Internelor și Reformei Administrative și de recurentul - chemat în garanție Ministerul Economiei și Finanțelor și să mențină sentința civilă atacată cu completarea motivării din prezenta decizie.
Pentru aceste motive,
In numele Legii
DECIDE:
Respinge recursurile declarate de chematul în garanție Ministerul Economiei și Finanțelor prin Direcția Generală a Finanțelor Publice B și de pârâtul Ministerul Internelor și Reformei Administrative împotriva sentinței civile nr. 311/CA/18.04.2008 a Tribunalului Brașov - secția comercială și de contencios administrativ.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi 19.06.2008.
Președinte Judecător Judecător
- - - - - -
Grefier
Red. -25.06.2008
Dact. - 30.06.2008/2 ex.
Jud. fond-
Președinte:Clara Elena CiapăJudecători:Clara Elena Ciapă, Georgeta Bejinaru Mihoc
