Litigiu privind funcționarii publici (legea nr.188/1999) . Decizia 4273/2009. Curtea de Apel Craiova
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CRAIOVA
SECȚIA contencios ADMINISTRATIV SI FISCAL
DECIZIE Nr. 4273
Ședința publică de la 26 Octombrie 2009
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Adina Calotă Ponea Președinte Secție
JUDECĂTOR 2: Mihaela Cotora Vicepreședinte
JUDECĂTOR 3: Constantin Vicepreședinte
Grefier
S-a luat în examinare recursul declarat de recurenții reclamanți, și B împotriva sentinței nr.1258 din 30.06.2009, pronunțată de Tribunalul Dolj, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații pârâți MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, AUTORITATEA NAȚIONALĂ A VĂMILOR, DIRECȚIA REGIONALĂ PENTRU ACCIZE ȘI OPERAȚIUNI VAMALE.
La apelul nominal făcut în ședința publică de către grefierul de ședință a fost prezent intimatul pârât MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, prin consilier juridic, lipsind recurenții reclamanți, și B și intimatele pârâte AUTORITATEA NAȚIONALĂ A VĂMILOR, DIRECȚIA REGIONALĂ PENTRU ACCIZE ȘI OPERAȚIUNI VAMALE.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează că recursul a fost declarat în termen și motivat, iar intimatele pârâte AUTORITATEA NAȚIONALĂ A VĂMILOR, DIRECȚIA REGIONALĂ PENTRU ACCIZE ȘI OPERAȚIUNI VAMALE au depus întâmpinare și au solicitat judecarea în lipsă.
Consilier juridic pentru intimatul pârât MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE arată că a observat întâmpinarea și nu solicită acordarea unui nou termen în acest sens, după care, apreciindu-se dosarul în stare d soluționare s-a acordat cuvântul asupra recursului.
Consilier juridic pentru intimatul pârât MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE solicită respingerea recursului și menținerea sentinței ca temeinică și legală.
CURTEA
Asupra recursului de față:
Prin sentința nr. 1258 din 30.06.2009 Tribunalul Dolja respins excepția necompetenței materiale a instanței și excepția inadmisibilității acțiunii.
A admis excepția lipsei calității procesual pasive a și excepția prescripției dreptului la acțiune pentru drepturile bănești aferente perioadei 01.01.2004-06.04.2006.
A respins acțiunea formulată de reclamanții, B, în contradictoriu cu pârâții MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, AUTORITATEA NAȚIONALĂ VĂMILOR, și DIRECȚIA REGIONALĂ PENTRU ACCIZE ȘI OPERAȚIUNI VAMALE
În considerentele sentinței s-au reținut următoarele:
În ce privește excepția de necompetență materială, aceasta va fi respinsă ca neîntemeiată, având în vedere următoarele considerente:
Conform art. 911din Legea 188/1999,cauzele care au ca obiect raportul de serviciu al funcționarului public sunt de competența instanțelor de contencios administrativ, cu excepția situațiilor pentru care este stabilită expres prin lege competența altor instanțe".
Potrivit art. 2 pct. 1 litera d) cod procedură civilă, tribunalele sunt instanțe de drept comun în ceea ce privește judecata în primă instanță în materia contenciosului administrativ, art. 3 pct. 1 Cod pr. civ. stabilind competența curților de apel, în primă instanță, cu privire la,procesele și cererile în materia contenciosului administrativ privind actele autorităților și instituțiilor centrale"
În speța de față raportul juridic dedus judecății vizează raporturile de serviciu între reclamanți și DIRECȚIA REGIONALĂ PENTRU ACCIZE ȘI OPERAȚIUNI VAMALE D referitoare la plata drepturilor bănești fără a exista raporturi directe între acesta și instituțiile centrale ce figurează ca pârâte în cauză pentru a fi incidente dispoz. art. 3 pct. 1 Cod pr. Civ.
Referitor la excepția inadmisibilității acțiunii, ca urmare a neîndeplinirii procedurii prealabile, s-a apreciat că nu este întemeiată, având în vedere faptul că acțiunea s-a întemeiat pe un refuz nejustificat al pârâților de achita aceste drepturi salariale. Nu s-a solicitat anularea unui act administrativ nelegal pentru a fi incidente dispoz. art. 7 din Legea nr. 554/2004. Prin urmare, în cazul unui refuz nejustificat, a obliga contestatorul să solicite din nou drepturile bănești și sa aștepte un nou refuz, în contextul în care atitudinea pârâților este mai mult decât previzibila, ar echivala cu o ingerința în dreptul de acces efectiv la instanță.
Excepția lipsei calității procesual pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice este însă fondată, fiind admisă, și în consecință respinsă acțiunea față de acest pârât pentru următoarele considerente:
În conformitate cu dispoz. art. 2 din OG22/2002, ordonatorii principali de credite bugetare au obligația să dispună toate măsurile ce se impun, inclusiv virări de credite bugetare, în condițiile legii, pentru asigurarea în bugetele proprii și ale instituțiilor din subordine a creditelor necesare pentru onorarea titlurilor executorii.
În speță, calitatea de ordonator principal de credite o are AUTORITATEA NAȚIONALĂ A VĂMILOR și ca atare acestei instituții și nu Ministerului Finanțelor Publice în calitate de reprezentant al Statului Român îi revine obligația de a depune diligențele necesare pentru obținerea resurselor financiare utilizând și procedurile specifice elaborării proiectului legii privind rectificarea bugetului de stat.
În ce privește excepția prescripției dreptului la acțiune pentru intervalul 01.01.2004 - 06.04.2006, s-a constat că aceasta este fondată, urmând să fie admisă.
Astfel, potrivit art. 117 din Legea nr. 188/1999, republicată, dispozițiile acestei legi se completează cu prevederile legislației muncii, precum și cu reglementările de drept comun civile, administrative sau penale, după caz, în măsura în care nu contravin legislației specifice funcției publice.
Potrivit art. 1 coroborat cu art. 1 și 3 din Decretul nr. 167/1958, dreptul la acțiune, având obiect patrimonial se stinge prin prescripție dacă nu a fost exercitat în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune.
Cum creanța reclamantului a devenit exigibilă în fiecare lună în momentul efectuării plății, iar reclamanții au învestit instanța cu soluționarea prezentei acțiuni la data de 07.04.2009, dreptul la acțiune pentru drepturile bănești aferente perioadei 01.01.2004-06.04.2006 este prescris.
Pe fondul cauzei, s-a reținut că reclamanții au calitatea de funcționari publici, fiind salarizați în raport de dispozițiile Legii nr. 188/1999 rep. prin Statutul funcționarilor publici, OUG 92/2004, OG 2/2006 și OG 6/2007 modificată prin OG 9/2008.
Analizând temeinicia susținerilor reclamanților privind plata drepturilor bănești solicitate, instanța reține că dispozițiile art. 31 alin. 1 din 188/1999 rep. stabilesc în mod generic compunerea salariului la care este îndreptățit funcționarul public, arătând că acesta include salariul de bază, sporul de vechime în muncă, suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare. În privința ultimelor două componente, prin art. 44 din OUG 92/2004 și art. 48 din OG 2/2006 s-a dispus suspendarea succesivă a acestora, suspendare ce a operat până la intrarea în vigoare a OG 6/2007 act normativ care nu a mai preluat dispozițiile legale anterioare ce privesc suspendarea suplimentului postului și suplimentului corespunzător treptei de salarizare.
În acest context legal, s-a pus problema aplicării dispozițiilor art. 31 din 188/1999 rep. În vederea aplicării și interpretării unitare a legislației în materia contenciosului administrativ și fiscal, în raport de dispozițiile art. 126 alin. 3 din Constituție și ale art. 18 alin.2 din 304/2004 privind organizarea judiciară, Înalta Curte de Casație și Justiție - plenul judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a adoptat, în ședința din 6 aprilie 2009, ca soluție pentru unificarea practicii judiciare neunitare sub aspectul acordării suplimentului postului și suplimentului corespunzător treptei de salarizare, soluția de principiu a respingerii cererii având ca obiect acordarea acestor componente ale salariului funcționarilor publici.
Având în vedere rolul instanței supreme de a reglementa contradicțiile existente în jurisprudență cu privire la aplicarea unor dispoziții legale ce au comportat interpretări diferite date de instanțele de fond, (cauza Beian împotriva României, cererea nr. 30658/2005) instanța are în vedere considerentele expuse de în adoptarea soluției pentru unificarea practicii judiciare. Astfel, apreciază că, în interpretarea art. 31 alin.1 lit. c și lit. d din 188/1999 republicată, este neîntemeiată solicitarea funcționarilor publici de a li se plăti retroactiv și pentru viitor drepturile salariale reprezentând suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare.
Pentru a fi posibilă acordarea respectivelor sporuri în primul rând este absolut necesară posibilitatea cuantificării celor două sporuri, ca părți componente ale salariului funcționarilor publici. Având în vedere lipsa unei astfel de cuantificări în cuprinsul textului de lege menționat, este necesară existența unor dispoziții date în aplicarea sau executarea art. 31 alin.1 lit. c și d din 188/1999, atribuție ce revine fie legiuitorului, în cazul promovării unui act normativ cu forță juridică de lege, fie Guvernului, în cazul promovării unei hotărâri date în executarea prevederilor menționate din 188/1999.
Sub acest aspect, practica judiciară este în sensul că, în condițiile art. 1 din 554/2004, este inadmisibilă cererea de chemare în judecată prin care se solicită obligarea Guvernului să emită un act normativ cu conținut special (decizia nr. 1257/28.02.2007, în Jurisprudența Secției de Contencios Administrativ și Fiscal a pe anul 2007 - semestrul I, pag. 17-20).
În condițiile în care nu este reglementată modalitatea de calculare a suplimentului postului și a suplimentului treptei de salarizare, suntem în prezența unui drept virtual, ceea ce presupune că acordarea acestor sporuri ar însemna, pe de o parte, obligarea angajatorului la plata unor sume de bani imposibil de calculat, iar pe de altă parte, cuantificarea de către instanță în raport de diverse criterii stabilite pe cale jurisprudențială. Procedând în această modalitate, ar însemna ca instanțele să nesocotească Decizia Curții Constituționale nr. 820/2008, în cuprinsul căreia s-a reținutexpresis verbiscă "instanțele judecătorești nu au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative". Totodată instanțele nu au competența de a substitui legiuitorului ori executivului, în privința acordării efective a unui drept prevăzut de lege, dar care în prezent nu este pasibil de exercitare efectivă.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs recurenții reclamanți, și B, criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate.
Reclamanții au arătat în motivele de recurs formulate, că în mod greșit a fost respinsă acțiunea, reținând că cele două drepturi - suplimentul postului și suplimentul treptei de salarizare sunt prevăzute în Legea 188/1999, dar că salarizarea funcționarilor publici se face în conformitate cu prevederile legii salarizării, iar începând cu 1.07.2007 și în prezent drepturile salariale ale funcționarilor publici sunt reglementate de OG 6/2007.
Au solicitat admiterea recursului, modificarea hotărârii primei instanțe în sensul obligării pârâților la plata suplimentului postului de 25% din salariul de bază, precum și a suplimentului treptei de salarizare în cuantum de 25% din salariul de bază actualizate cu indicele de inflație la data plății efective.
Examinând recursul formulat de reclamanți, Curtea îl găsește nefondat, așa cum se va arăta în continuare.
Reclamanții au calitatea de funcționari publici, fiind salarizată în raport de dispozițiile Legii nr. 188/1999 rep. prin Statutul funcționarilor publici, OUG 92/2004, OG 2/2006 și OG 6/2007 modificată prin OG 9/2008.
Dispozițiile art. 31 alin. 1 din 188/1999 rep. stabilesc în mod generic compunerea salariului la care este îndreptățit funcționarul public, arătând că acesta include salariul de bază, sporul de vechime în muncă, suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare.
În privința ultimelor două componente, prin art. 44 din OUG 92/2004 și art. 48 din OG 2/2006 s-a dispus suspendarea succesivă a acestora, suspendare ce a operat până la intrarea în vigoare a OG 6/2007 act normativ care nu a mai preluat dispozițiile legale anterioare ce privesc suspendarea suplimentului postului și suplimentului corespunzător treptei de salarizare.
În acest context legal, se pune problema aplicării dispozițiilor art. 31 alin. 1 din 188/1999 rep. la calculul salariului cuvenit funcționarilor publici.
Astfel, se apreciază că Statutul funcționarilor publici reglementează în mod generic funcția publică, evoluția carierei funcționarilor publici, drepturile și îndatoririle acestora, context în care definește structura salariului cuvenit funcționarilor fără să stabilească, în concret, modalitatea de calcul a acestuia.
Faptul că, alin. 3 al art. 31 din 188/1999 stabilește că salarizarea funcționarilor publici se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilitatea sistemului unitar de salarizare pentru funcționarii publici, determină instanța să aprecieze că, în concret, modalitatea de stabilire a salariului funcționarilor se realizează prin lege organică în raport de cadrul legal general stabilit de Statut.
Mai mult decât atât, Statutul nu prevede criterii concrete de determinare a drepturilor bănești solicitate, procentul de 25% indicat de reclamantă în petitul cererii lor fiind fără susținere legală.
Aceste aspecte conduc la concluzia că Statutul funcționarilor publici, prin art. 31 alin. 1 stabilește cadrul general al salarizării funcționarilor publici, urmând ca determinarea concretă a drepturilor salariale să fie stabilită ulterior.
În atare situație, reclamanții sunt în imposibilitate de a realiza prin intermediul instanței o creanță al cărei cuantum nu este stabilit de lege pentru a putea fi determinat sau determinabil, iar recunoașterea vocației generale la acordarea drepturilor solicitate ar lipsi hotărârea judecătorească de scopul său final - punerea în executare, și pe de altă parte o eventuală cuantificare de către instanță în raport cu diverse criterii ar reprezenta o nesocotire a dispozițiilor art. 147 alin. 4 din Constituia României, conform căruia deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii și au putere pentru viitor, începând cu data publicării acestora.
În acest sens, prin Decizia nr.820/3 iulie 2008 publicată în Of. 537/16.07.2008, Curtea Constituțională a arătat că dispozițiile art.1, 2 (alin. 3) și art. 27 alin. 1 din OG 137/2000 R privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare sunt neconstituționale în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
Nu poate fi reținută susținerea reclamanților privind faptul că drepturile solicitate constituie "un bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Instanța Europeană a decis în jurisprudența sa că atât timp cât acțiunile reclamanților se află "pendinte" pe rolul jurisdicțiilor interne, acestea nu făceau să se nască nici un drept de creanță, ci numai eventualitatea dobândirii unei asemenea creanțe. Astfel, s-a stabilit cu valoare de principiu că "o creanță nu poate fi considerată "bun" în sensul art. 1 din Protocolul 1, decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat" (decizia din 18 octombrie 2002, - și alții contra Spaniei).
Prin urmare, creanța invocată de reclamanți nefiind constatată printr-o hotărâre irevocabilă, nu beneficiază de protecția art. 1 din Protocolul l la CEDO.
În același sens este și jurisprudența constantă a Înaltei Curți de Casație și Justiție ce asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești potrivit art. 18 alin. 2 din Legea 304/2004 (soluția de principiu pentru unificarea practicii adoptată la data de 6 aprilie 2009).
Astfel, deși jurisprudența Curții de Apel Craiova în această materie a fost contrară soluției adoptate în prezenta cauză, necesitatea schimbării acesteia s-a impus atât prin prisma dispozițiilor art. 18 alin. 2 din Legea 304/2004 cât și a jurisprudenței CEDO, care în Hotărârea din 6 decembrie 2007, pronunțată în cauza Beian împotriva României a statuat că "divergențele de jurisprudență constituie, prin natură, consecința inerentă a oricărui sistem judiciar care se bazează pe un ansamblu de instanțe de fond având autoritate asupra competenței lor teritoriale. Cu toate acestea, rolul unei instanțe supreme este tocmai acela de a reglementa aceste contradicții ale jurisprudenței".
În raport de aspectele analizate, se apreciază că reclamanții nu au făcut dovada că drepturile solicitate constituie o creanță certă, lichidă și exigibilă împotriva pârâtei.
Pentru considerentele expuse anterior, Curtea, în baza art. 312 alin.1, va respinge recursul reclamanților.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de recurenții reclamanți, și B împotriva sentinței nr.1258 din 30.06.2009, pronunțată de Tribunalul Dolj, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații pârâți MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, AUTORITATEA NAȚIONALĂ A VĂMILOR, DIRECȚIA REGIONALĂ PENTRU ACCIZE ȘI OPERAȚIUNI VAMALE.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de la 26 Octombrie 2009.
Președinte, - - - | Judecător, - - | Judecător, - |
Grefier, |
red. jud.I
ex.2//3.11.2009
jud. fond GDD.
Președinte:Adina Calotă PoneaJudecători:Adina Calotă Ponea, Mihaela Cotora, Constantin
