Litigiu privind funcționarii publici (legea nr.188/1999) . Decizia 4604/2009. Curtea de Apel Craiova
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CRAIOVA
SECȚIA contencios ADMINISTRATIV SI FISCAL
DECIZIE Nr. 4604
Ședința publică de la 09 2009
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Alina Răescu
JUDECĂTOR 2: Robert Emanoil Condurat
JUDECĂTOR 3: Gabriel
Grefier
S-a luat în examinare recursurile formulate de recurenta pârâtă PRIMĂRIA COMUNEI și recurenta reclamantă, împotriva sentinței nr. 2020 din 1 iunie 2009, pronunțată de Tribunalul Mehedinți, în dosarul nr-.
La apelul nominal făcut în ședința publică de către grefierul de ședință au lipsit recurenta pârâtă PRIMĂRIA COMUNEI și recurenta reclamantă.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează că recursurile au fost declarate în termen și motivate, după care, s-a trecut la soluționare.
CURTEA
Asupra recursurilor de față:
Prin sentința nr.2020 din 1 iunie 2009 Tribunalul Mehedinția admis în parte acțiunea precizată formulată de reclamanta, împotriva pârâtei Primăria Comunei prin Primar, jud.
A obligat pârâta să plătească reclamantei cheltuielile de transport aferente perioadei mai 2008-februarie 2009, suplimentul postului în procent de 25% din salariul de bază și suplimentul corespunzător treptei de salarizare în procent de 25% din salariul de bază aferente perioadei 01.01.2004-16.02.2007, sume ce vor fi actualizate cu indicele de inflație până la data plății efective.
În considerentele sentinței s-a reținut că reclamanta este funcționar public în cadrul Primăriei com. în funcția de referent superior începând cu data de 19.12.2001.
Prin cererile adresate Primarului com. în cursul anului 2008 reclamanta a solicitat aprobarea efectuării concediului de odihnă aferent acestui an.
Prin adresa nr. 1969/28.07.2008 i s-a comunicat reclamantei că i s-a aprobat efectuarea concediului de odihnă începând cu data de 12.08.2008 după efectuarea documentelor necesare plății salariilor, ajutoarelor sociale, deconturilor și altor situații care prevăd termene de soluționare.
Conform mențiunilor din statele de salarii pe anul 2008 reclamanta a primit indemnizația de concediu de odihnă în luna mai 2008 (445 lei - 4 zile concediu odihnă), iar în luna august 2008 nu a avut concediu de odihnă și nu a primit indemnizație, aceasta fiind în concediu medical timp de 5 zile în perioada 11.08.-15.08.2008.
Conform art. 22 alin. 3 din nr.OG 6/2007 în cazul în care funcționarul public din motive justificate nu poate efectua integral sau parțial concediul de odihnă la care avea dreptul în anul calendaristic respectiv cu acordul persoanei în cauză, autoritatea sau instituția publică este obligată să acorde concediul de odihnă neefectuat până la sfârșitul anului următor.
Cum reclamanta nu a efectuat integral concediul de odihnă aferent anului 2008 în anul calendaristic respectiv aceasta are posibilitatea să solicite efectuarea concediului până la sfârșitul anului 2009, iar Primăria com. prin Primar este obligată să acorde reclamantei până la sfârșitul anului 2009 concediul neefectuat aferent anului 2008.
În ceea ce privește compensarea în bani a concediului de odihnă neefectuat aceasta este posibilă numai la încetarea raporturilor de serviciu ale funcționarului public conform art. 22 alin. 4 din nr.OG 6/2007.
Referitor la premiul lunar în limita a 10% din cheltuielile cu salariul aferente funcțiilor publice prevăzute în statul de funcții, cererea reclamantei este neîntemeiată.
Conform art. 19 din nr.OG 6/2007 ordonatorii de credite pot acorda premii lunare în limita a 10% din cheltuielile cu salariile aferente funcțiilor publice prevăzute în statul de funcții cu încadrarea în fondurile aprobate anual prin buget cu această destinație. se acordă în cursul anului funcționarilor publici care au realizat sau au participat direct la obținerea unor rezultate în activitatea apreciată ca valoroase.
Deci acordarea acestor premii lunare este la latitudinea ordonatorului de credite care stabilește oportunitatea acordării unor astfel de prime, cuantumul primelor și funcționarii publici cărora li se acordă.
Acordarea primelor nu este obligatorie pentru ordonatorii de credite așa cum nu este obligatorie nici acordarea acestora tuturor funcționarilor publici din cadrul autorității sau instituției publice.
Prin urmare instanța nu se poate substitui ordonatorului de credite și să stabilească funcționarii publici îndreptățiți să primească prime.
Referitor la cheltuielile de transport aferente deplasărilor efectuate în interesul Primăriei com. s-a reținut că pârâta a recunoscut pretențiile reclamantei, susținând că nu a efectuat plata din cauza lipsei fondurilor.
Conform art. 13 lit. f din nr.HG 1860/2006 personalul autorităților și instituțiilor publice delegat și detașat de conducerea acestora să îndeplinească anumite sarcini de serviciu în localități situate la distanțe mai mari de 5 km. de localitatea în care își are locul permanent de muncă are dreptul la decontarea cheltuielilor de transport dus-întors cu autoturismul proprietate personală.
Prin urmare și reclamanta este îndreptățită la plata cheltuielilor de transport aferente deplasărilor efectuate în perioada mai 2008-februarie 2009.
În ceea ce privește cererea referitoare la plata suplimentului postului și suplimentului corespunzător treptei de salarizare în procent de 25% pentru fiecare supliment s-a reținut că este întemeiată.
Potrivit art.31 alin.1 din Legea 188/1999 republicată, pentru activitatea desfășurată funcționarii publici au dreptul la un salariu compus din salariul de bază, sporul pentru vechimea în muncă, suplimentul postului, suplimentul corespunzător treptei de salarizare.
Plata celor două suplimente a fost suspendată succesiv după cum urmează: prin art.50 indice 1 din Legea nr.164/2004 prin care a fost aprobată cu modificări și completări OUG nr.123/2003, prin art.44 din OUG nr.92/2004 pentru anul 2005 și prin art.48 din OG nr.2/2006 pentru anul 2006.
Suspendarea prevăzută de actele normative anterior menționate nu a mai fost anterior menținută și pentru anii 2007,2008,2009.
Deci, dreptul funcționarului public la plata suplimentului postului și suplimentului corespunzător treptei de salarizare a fost prevăzut de lege începând cu data de 01.01.2004 și a fost suspendat până la data de 01.01.2007, fără a fi însă abrogat.
Potrivit art.1 alin.2 din OG 6/2007 privind drepturile salariale și alte drepturi ale funcționarilor publici, până la intrarea în vigoare a legii privind sistemul unitar al legii de salarizare și altor drepturi ale funcționarilor publici, precum și drepturile salariale care se acordă funcționarilor publici în anul 2007, sistemul de salarizare cuprinde salariile de bază, sporurile, premiile, stimulentele și alte drepturi.
OG 6/2007 nu a abrogat prevederile art.31 al.1 din Legea nr.188/1999, prin care s-a stabilit structura salariului, ci dimpotrivă în art.48 al acestui act normativ se arată că dispozițiile ordonanței se completează cu dispozițiile Legii 188/1999 republicată.
Suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei fiind elemente componente ale salariului funcționarului public sunt aplicabile prevederile art.37 din OG 6/2007 potrivit căruia salariile funcționarilor publici se plătesc înaintea oricăror alte obligații de plată ale autorității sau instituției publice și ele nu pot face obiectul vreunei limitări sau renunțări.
Având în vedere că reclamanta este îndreptățită la plata suplimentului postului și suplimentului corespunzător treptei de salarizare pentru perioada de la data intrării în vigoare a actului normativ care prevede plata acestor suplimente (01.01.2004) și până la încetarea raporturilor de serviciu, acțiunea acestuia este întemeiată.
Nu s-a putut reține că dreptul la acțiune este prescris întrucât dreptul la acțiune pentru calculul și plata suplimentului postului și suplimentului corespunzător treptei de salarizare s-a născut la 01.01.2007 când a încetat orice cauză de suspendare a prevederilor art.31 lit. c și d din Legea nr.188/1999 republicată.
Dispozițiile Legii nr.164/2004, OUG nr.92/2004 și OG nr.2/2006 au întrerupt cursul prescripției dreptului la acțiune pentru plata suplimentului postului și suplimentului corespunzător treptei de salarizare prevăzute de art.31 lit. c și d din Legea nr.188/1999 a căror punere în aplicare a fost suspendată prin actele normative anterior menționate.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs recurenta pârâtă PRIMĂRIA COMUNEI și recurenta reclamantă, criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate.
Primăria comunei, reprezentată prin primar, a criticat soluția Tribunalului Mehedinți sub două aspecte.
În primul rând, recurenta a arătat că în mod greșit i-au fost acordate reclamantei cheltuielile de transport aferente perioadei mai 2008-februarie 2009 în condițiile în care aceasta nu posedă carnet de conducere pentru a se deplasa cu autoturismul proprietate personală în interes de serviciu, fiind totuși de acord cu decontarea doar a diurnei aferente.
În al doilea rând, recurenta-pârâtă a criticat hotărârea ca fiind nelegală deoarece au fost acordate reclamantei drepturi salariale reprezentând plata suplimentului postului în procent de 25% din salariul de bază și suplimentul corespunzător treptei de salarizare în procent de 25% din același salariu, în condițiile în care aceste drepturi nu sunt prevăzute în legea specială de salarizare.
Reclamanta a arătat că hotărârea instanței de fond este nelegală și netemeinică deoarece aceasta a făcut o greșită interpretare și aplicare a legii( motiv de recurs prevăzut de art.304 pct.9 ) în ceea ce privește obligarea pârâtului la plata premiului lunar de 10% din cheltuielile cu salariile aferente funcțiilor actualizat cu indicele de inflație până la data plății efective. În acest sens, recurenta a precizat că este singurul funcționar public din cadrul primăriei care nu primește acest premiu lunar- fără a exista o justificare legală în activitatea depusă, cu atât mai mult cu cât acordarea acestui drept nu este facultativă sau lăsată la latitudinea exclusivă a ordonatorului de credite, cum eronat apreciază Tribunalul, ci este prevăzută expres în Acordul colectiv de muncă( art.16,lit.(e) și art.27,lit.(d)].
Examinând recursurile formulate, Curtea urmează ca în baza art.312C. să admită recursul pârâtei, să respingă pe cel al reclamantei, cu consecința modificării în totalitate a sentinței, pentru considerente ce vor fi arătate în continuare.
Tribunalul Mehedinția admis cererea reclamantei și a obligat pârâta la plata către aceasta a cheltuielilor de transport aferente perioadei mai 2008-februarie 2009, la pronunțarea hotărârii avându-se în vedere atât recunoașterea acestora de către pârâtă cât și dispozițiile art.13 lit.f din HG nr. 1860/2006, instanța apreciind că reclamanta, cu înscrisurile depuse la dosar, a făcut dovada efectuării acestor cheltuieli în interesul serviciului.
Potrivit art. 1169 Cod civil, cel care are o pretenție în fața instanței, trebuie să o și dovedească. Prin acțiunea introductivă, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la acordarea cheltuielilor de transport urmare a emiterii de delegații în interesul serviciului, invocând în acest sens existența delegațiilor depuse la dosarul cauzei, însă, nici la fond și nici în fața instanței de recurs, aceasta nu a făcut dovada certă că în aceste delegații s-a deplasat cu autoturismul proprietate personală.
În sensul celor de mai sus, dispozițiile art.13 lit. f din HG nr.1860/2006 sunt extrem de clare, respectiv decontarea cheltuielilor de transport dus-întors se poate realiza doar dacă persoana vizată s-a deplasat cu autoturismul proprietate personală, dovadă pe care însă reclamanta nu a făcut-o în nici un mod(actul de proprietate al autoturismului, chitanțe privind aprovizionarea cu combustibil etc.).
În aceste condiții, Curtea v-a constata că hotărârea instanței de fond a fost dată cu încălcarea legii(HG nr.1860/2006) în ceea ce privește capătul de cerere privitor la restituirea cheltuielilor de transport, fiind incident în cauză motivul de modificare prevăzut de art.304 pct.9 din
De asemenea, recursul pârâtului este admisibil și în ceea ce privește a doua critică formulată, respectiv cea privitoare la plata celor două suplimente la salariul de bază, fiind incidente în cauză tot dispozițiile art.304 pct.9din,însă în teza primă, adică atunci când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal.
Reclamanta a calitatea de funcționar public, fiind salarizată în raport de dispozițiile Legii nr. 188/1999 rep. prin Statutul funcționarilor publici, OUG 92/2004, OG 2/2006 și OG 6/2007 modificată prin OG 9/2008.
Dispozițiile art. 31 alin. 1 din 188/1999 rep. stabilesc în mod generic compunerea salariului la care este îndreptățit funcționarul public, arătând că acesta include salariul de bază, sporul de vechime în muncă, suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare.
În privința ultimelor două componente, prin art. 44 din OUG 92/2004 și art. 48 din OG 2/2006 s-a dispus suspendarea succesivă a acestora, suspendare ce a operat până la intrarea în vigoare a OG 6/2007 act normativ care nu a mai preluat dispozițiile legale anterioare ce privesc suspendarea suplimentului postului și suplimentului corespunzător treptei de salarizare.
În acest context legal, se pune problema aplicării dispozițiilor art. 31 alin. 1 din 188/1999 rep. la calculul salariului cuvenit funcționarilor publici.
Astfel, se apreciază că Statutul funcționarilor publici reglementează în mod generic funcția publică, evoluția carierei funcționarilor publici, drepturile și îndatoririle acestora, context în care definește structura salariului cuvenit funcționarilor fără să stabilească, în concret, modalitatea de calcul a acestuia.
Faptul că, alin. 3 al art. 31 din 188/1999 stabilește că salarizarea funcționarilor publici se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilitatea sistemului unitar de salarizare pentru funcționarii publici, determină instanța să aprecieze că, în concret, modalitatea de stabilire a salariului funcționarilor se realizează prin lege organică în raport de cadrul legal general stabilit de Statut.
Mai mult decât atât, Statutul nu prevede criterii concrete de determinare a drepturilor bănești solicitate, procentul de 25% indicat de reclamantă în petitul cererii lor fiind fără susținere legală.
Aceste aspecte conduc la concluzia că Statutul funcționarilor publici, prin art. 31 alin. 1 stabilește cadrul general al salarizării funcționarilor publici, urmând ca determinarea concretă a drepturilor salariale să fie stabilită ulterior.
În atare situație, reclamantul este în imposibilitate de a realiza prin intermediul instanței o creanță al cărei cuantum nu este stabilit de lege pentru a putea fi determinat sau determinabil, iar recunoașterea vocației generale la acordarea drepturilor solicitate ar lipsi hotărârea judecătorească de scopul său final - punerea în executare, și pe de altă parte o eventuală cuantificare de către instanță în raport cu diverse criterii ar reprezenta o nesocotire a dispozițiilor art. 147 alin. 4 din Constituia României, conform căruia deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii și au putere pentru viitor, începând cu data publicării acestora.
În acest sens, prin Decizia nr.820/3 iulie 2008 publicată în Of. 537/16.07.2008, Curtea Constituțională a arătat că dispozițiile art.1, 2 (alin. 3) și art. 27 alin. 1 din OG 137/2000 R privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare sunt neconstituționale în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
Nu poate fi reținută susținerea reclamantei din acțiune privind faptul că drepturile solicitate constituie "un bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Instanța Europeană a decis în jurisprudența sa că atât timp cât acțiunile reclamanților se află "pendinte" pe rolul jurisdicțiilor interne, acestea nu făceau să se nască nici un drept de creanță, ci numai eventualitatea dobândirii unei asemenea creanțe.
Astfel, s-a stabilit cu valoare de principiu că "o creanță nu poate fi considerată "bun" în sensul art. 1 din Protocolul 1, decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat" (decizia din 18 octombrie 2002, - și alții contra Spaniei).
Prin urmare, creanța invocată de reclamantă nefiind constatată printr-o hotărâre irevocabilă, nu beneficiază de protecția art. 1 din Protocolul l la CEDO.
În același sens este și jurisprudența constantă a Înaltei Curți de Casație și Justiție ce asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești potrivit art. 18 alin. 2 din Legea 304/2004 (soluția de principiu pentru unificarea practicii adoptată la data de 6 aprilie 2009).
Astfel, deși jurisprudența Curții de APEL CRAIOVA în această materie a fost contrară soluției adoptate în prezenta cauză, necesitatea schimbării acesteia s-a impus atât prin prisma dispozițiilor art. 18 alin. 2 din Legea 304/2004 cât și a jurisprudenței CEDO, care în Hotărârea din 6 decembrie 2007, pronunțată în cauza Beian împotriva României a statuat că "divergențele de jurisprudență constituie, prin natură, consecința inerentă a oricărui sistem judiciar care se bazează pe un ansamblu de instanțe de fond având autoritate asupra competenței lor teritoriale. Cu toate acestea, rolul unei instanțe supreme este tocmai acela de a reglementa aceste contradicții ale jurisprudenței".
În raport de aspectele analizate, se apreciază că reclamanta nu a făcut dovada că drepturile solicitate constituie o creanță certă, lichidă și exigibilă împotriva pârâtei, astfel încât acordarea acestora pentru reclamantă nu are nici un suport legal actual.
Referitor la recursul reclamantei, Curtea constată că respingerea cererii acesteia privind acordarea premiului lunar în limita a 10% din cheltuielile cu salariul aferente funcțiilor publice prevăzute în statul de funcții, a avut în vedere dispozițiile art.19 din nr.OG6/2007 care prevede posibilitatea ordonatorilor de credite să acorde premii lunare în limita a 10% din cheltuielile cu salariile cu condiția încadrării în fondurile aprobate anual prin buget cu această destinație.
De asemenea, instanța de fond a mai avut în vedere și faptul că acordarea acestor premii funcționarilor publici depinde de realizările acestora sau de participarea directă la obținerea unor rezultate în activitate apreciate ca valoroase. În recurs, reclamanta a invocat existența a două articole în Acordul colectiv de muncă încheiat între părți și care prevăd, în opinia sa, obligativitatea acordării acestui premiu în favoarea sa.
Curtea, fără a pune la îndoială valabilitatea acestui Acord pentru părți, constată că și în cuprinsul textelor invocate de către reclamantă se face trimitere la două condiționări pentru acordarea acestui premiu, respectiv necesitatea încadrării în fondurile aprobate anual prin buget cu această destinație și dispozițiile din OG nr.6/2007.
Ori tocmai aceste condiționări au fost avute în vedere și de către instanța de fond atunci când a apreciat ca fiind nelegală solicitarea reclamantei, instanța de judecată neputându-se substitui ordonatorului de credite în aprecierea oportunității acordării premiului lunar deoarece altfel și-ar depăși atribuțiile constituțional stabilite.
De altfel, Curtea apreciază că stabilirea în competența exclusivă a ordonatorilor de credite(în cauză, primarul) a posibilității acordării acestui premiu lunar este în spiritul legii atâta vreme cât aceștia sunt singurii care pe de o parte, au o imagine completă asupra situației economico-financiare a instituției pe care o gestionează, iar, pe de altă parte, cunosc cel mai bine modul de implicare al fiecărui funcționar public în activitatea autorității unde își desfășoară activitatea.
Concluzionând, Curtea consideră soluția instanței de fond ca fiind legală în ceea ce privește modul de soluționare a cererii reclamantei referitoare la acordarea premiului lunar în limita a 10% din cheltuielile cu salariul aferente funcției publice prevăzute în statul de funcții, astfel încât urmează a respinge recursul aceste.
Pentru considerentele expuse anterior, urmează ca în baza art.312 să fie admis recursul pârâtei, respins recursul reclamantei, cu consecința modificării in totalitate a sentinței recurate în sensul respingerii acțiunii reclamantei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul recurentei pârâte PRIMĂRIA COMUNEI, împotriva sentinței nr. 2020 din 1 iunie 2009, pronunțată de Tribunalul Mehedinți, în dosarul nr-.
Respinge recursul declarat de recurenta reclamantă împotriva aceleiași sentințe.
Modifică în tot sentința, în sensul că respinge acțiunea.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de la 09 2009
Președinte, - - | Judecător, - - - | Judecător, - |
Grefier, |
Red. Jud. CER
Ex.3//
Jud. fond A
11 2009
Președinte:Alina RăescuJudecători:Alina Răescu, Robert Emanoil Condurat, Gabriel
