Litigiu privind funcționarii publici (legea nr.188/1999) . Decizia 4655/2009. Curtea de Apel Craiova
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CRAIOVA
SECȚIA contencios ADMINISTRATIV SI FISCAL
DECIZIE Nr. 4655
Ședința publică de la 10 2009
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Gabriela Carneluti
JUDECĂTOR 2: Robert Emanoil Condurat
JUDECĂTOR 3: Laura
Grefier
S-au luat în examinare recursurile declarate de pârâții AUTORITATEA NAȚIONALĂ PENTRU PROTECȚIA CONSUMATORILOR și COMISARIATUL REGIONAL PENTRU PROTECȚIA CONSUMATORILOR împotriva sentinței nr.182 din 27 februarie 2009, pronunțată de Tribunalul O l t, în dosar nr-.
La apelul nominal făcut în ședința publică au răspuns recurentul pârât COMISARIATUL REGIONAL PENTRU PROTECȚIA CONSUMATORILOR prin consilier juridic și intimatul reclamant SINDICATUL NAȚIONAL AL FUNCȚIONARILOR PUBLICI prin avocat lipsind recurenta pârâtă AUTORITATEA NAȚIONALĂ PENTRU PROTECȚIA CONSUMATORILOR.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier după care, apreciindu-se dosarul în stare de soluționare, s-a acordat cuvântul asupra recursurilor.
Consilier juridic pentru COMISARIATUL REGIONAL PENTRU PROTECȚIA CONSUMATORILOR solicită admiterea recursurilor conform motivelor scrise
Avocat pentru intimatul reclamant SINDICATUL NAȚIONAL AL FUNCȚIONARILOR PUBLICI solicită respingerea recursurilor.
CURTEA:
Asupra recursurilor de față;
Tribunalul O l t, prin sentința nr.182 din 27 februarie 2009, pronunțată în dosar nr- a admis excepția prescripției dreptului la acțiune cu privire la drepturile bănești solicitate pentru perioada 22.03.2005- 16.12.2005 și a respins capătul de cerere ca fiind prescris.
A respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei AUTORITATEA NAȚIONALĂ PENTRU PROTECȚIA CONSUMATORILOR.
A respins excepția de necompetență materială a Tribunalului O l
A admis în parte acțiunea formulată de reclamantul SINDICATUL NAȚIONAL AL FUNCȚIONARILOR PUBLICI, în calitate de reprezentant legal al membrilor de sindicat:, n, și a obligat pârâții AUTORITATEA NAȚIONALĂ PENTRU PROTECȚIA CONSUMATORILOR, și INSPECTORATUL REGIONAL PENTRU PROTECȚIA CONSUMATORILOR să plătească membrilor de sindicat în funcție de perioada lucrată, suplimentul postului în procent de 25% din salariul de bază și suplimentul corespunzător treptei de salarizare în procent de 25% din salariul de bază, începând cu 17.12.2005- 27.02.2009, actualizate cu indicele de inflație la data plății efective.
Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut că în conformitate cu preved,art 2 pct. l lit. pr.civ. competența materială revine Tribunalului O l t, fiind astfel respinsă excepția invocată de către pârâta ANPC, excepția lipsei competenței materiale a Tribunalului Olt și a lipsei calității procesuale pasive a Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor, avându-se în vedere că reclamanții au calitatea de funcționari publici în cadrul OJPC
Cu privire la excepția lipse calității procesuale pasive,Tribunalul a constatat că aceasta este neîntemeiată, având in vedere faptul că potrivit art 7 alin l din HG 748/2007 privind organizarea și funcționarea ANPC, Inspectoratele regionale pentru Protecția Consumatorului, ca entități cu personalitate juridică se află în subordinea autorității naționale pentru protecția consumatorului, instituție de asemenea cu personalitate juridică.
Tribunalul din oficiu a invocat excepția prescripției dreptului la acțiune privind plata drepturilor bănești pentru perioada 22.03.-l6.l2.2005, reținându-se incidența în cauză a prevederilor art.3 și 7 Decretul nr.167/1957, termenul general de prescripție este de 3 ani și începe să curgă de la data nașterii dreptului la acțiune.
Cum acțiunea a fost introdusă la data de 17.12.2008, și având în vedere că reclamanții nu se află in vreunul din cazurile expres prev. de art l3 și l4 din Decretul nr.167/1958 în care cursul prescripției extinctive se suspendă ori întrerupe, instanța a admis excepția și a respins ca fiind prescris dreptul la plata drepturilor bănești pentru perioada susmenționată.
Instanța analizând înscrisurile depuse la dosar a reținut că membrii de sindicat au avut calitatea de funcționari publici în cadrul OJPC O, începând cu data de 22.03.2004 conform cărților de muncă depusă la dosar și a tabelului nr. 5/8.l2.2008.
Potrivit art. 40 alin. 2 lit. c din Codul muncii, obligația de a acorda salariaților toate drepturile ce decurg din lege, din contractul de muncă aplicabil și din contractele individuale de muncă încheiate revine angajatorului, respectiv ordonatorilor de credite.
În acest context, membrii de sindicat având calitatea de funcționari publici, sunt salarizați în conformitate cu prevederile Legii nr. 188/1999 și au dreptul să primească, pe lângă celelalte drepturi, cele două sporuri, respectiv suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare, așa cum au fost reglementate prin art. 31 alin. 1 lit. c și d din actul normativ citat.
Cele două suplimente au fost introduse prin Legea nr. 161/19.04.2003 publicată în Monitorul Oficial în data de 21.04.2003.
Prin art. 44 din OUG nr. 92/2004, publicată în Monitorul Oficial în data de 23.11.2004, s-a prevăzut că la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, se suspendă aplicarea dispozițiilor art. 29 (devenit ulterior, prin republicare, art. 31) din Legea 188/1999 Apoi, suspendarea acestor dispoziții a continuat, conform prevederilor OG 2/2006, până la finele anului 2006.
Așadar, începând cu data de 23.11.2004 (data intrării în vigoare a OUG 92/2004) și până la sfârșitul anului 2006, exercitarea dreptului de acordare a celor două suplimente a fost suspendat.
Suspendarea exercițiului dreptului la suplimente, nu echivalează cu însăși înlăturarea lui.
Prin art. 38 din Codul muncii se prevede, în mod imperativ, că drepturile persoanelor încadrate în muncă nu pot face obiectul vreunei tranzacții renunțări sau limitări, ele fiind apărate de stat împotriva oricăror încălcări a manifestărilor de subiectivism, abuz sau arbitrariul.
Fiind un drept câștigat, derivat dintr-un raport de muncă, suplimentele nu puteau fi anulate prin actele normative de suspendare, acte ce nu conțin vreo referire la desființarea dreptului la suplimente.
În atare situație, suspendarea exercițiului dreptului la suplimente nu echivalează cu însăși înlăturarea lui, cât timp prin nici o dispoziție legală nu i-a fost înlăturată existența și nici nu s-a constatat neconstituționalitatea textului de lege ce prevede acest drept.
O soluție contrară ar însemna ca un drept prevăzut de lege să devină pentru cealaltă parte doar o obligație lipsită de conținut și s-ar ajunge la situația ca un drept patrimonial a cărui existență este recunoscută, să fie vidat de substanța sa și practic, să devină lipsit de orice valoare.
Este de principiul că o normă legală, odată reglementată, trebuie să producă efectele, fiind împotriva rațiunii de a exista a legilor să aibă doar caracter formal.
Potrivit art. 1 din Protocolul adițional 1 la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale: "Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea drepturilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitare publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului".
Astfel, dreptul membrilor de sindicat la sporurile salariale reprezentând suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare este un drept de creanță și, prin urmare, un bun în sensul art. 1 din Protocolul adițional 1 la Convenția menționată.
Împotriva acestei sentințe au declarat recursuri pârâții AUTORITATEA NAȚIONALĂ PENTRU PROTECȚIA CONSUMATORILOR și COMISARIATUL REGIONAL PENTRU PROTECȚIA CONSUMATORILOR D, criticându-le pentru netemeinicie și nelegalitate.
În motivele de recurs pârâta AUTORITATEA NAȚIONALĂ PENTRU PROTECȚIA CONSUMATORILOR a susținut că în mod greșit instanța de fond a respins excepția privind lipsa competenței materiale a Tribunalului Olt și excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor.
Pe fondul cauzei a solicitat admiterea recursului formulat, modificarea sentinței pronunțate, iar pe fond respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
Recurentul COMISARIATUL REGIONAL PENTRU PROTECȚIA CONSUMATORILOR Das usținut în motivele de recurs că hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea competenței altei instanțe, motiv de recurs prevăzut de art.304 pct.3 Cod pr.civilă.
A arătat că dreptul pretins de reclamanți este un drept lipsit de conținut, singura culpă pentru această situație aparținând legiuitorului, dar în cauză reclamanții nu se judecă cu statul român, ci cu angajatorul care este o instituție publică bugetară care nu poate să plătească drepturi salariale neprevăzute de legea salarizării funcționarilor publici, fără a suporta consecințele prevăzute de Legea nr.500/2002.
Examinând recursurile formulate de pârâți, Curtea le găsește fondate, așa cum se va arăta în continuare.
În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive invocate, se constată că este neîntemeiată, întrucât aceștia au calitatea de ordonator principal de credite, respectiv ordonator secundar de credite, care repartizează credite bugetare ordonatorului terțiar.
Or, în conformitate cu dispozițiile art.1 din OG nr.22/2002, creanțele stabilite prin titluri executorii în sarcina instituțiilor publice se achită din sumele aprobate prin bugetele acestora, de la titlurile de cheltuieli la care se încadrează obligația de plată respectivă.
Curtea constată că excepția de necompetență materială a instanței de contencios administrativ este neîntemeiată.
Prin Legea 251/2006, s-a modificat și completat Legea nr.188/1999 privind Statutul funcționarilor publici.
În conformitate cu art.911din actul normativ menționat, cauzele care au ca obiect raportul de serviciu al funcționarilor publici sunt de competența instanțelor de contencios administrativ, cu excepția situațiilor pentru care este stabilită expres prin lege competența altor instanțe.
In speță, competența aparține tribunalului, ca instanță cu plenitudine de competență în materia contenciosului administrativ fiscal.
Obligația de plată drepturilor de natură salarială aparține instituției față de care s- născut raportul de funcție.
Astfel fiind, în raport de prevederile art. 10 din Legea nr. 554/2004 și art. 2 din Codul d procedură civilă, competența de soluționare cauzei aparține tribunalului, autoritatea publică cu obligație directă față de reclamant fiind o instituție la nivelul județean.
Pe fond, s-a reținut că reclamanții au calitatea de funcționari publici, fiind salarizați în raport de dispozițiile Legii nr. 188/1999 rep. prin Statutul funcționarilor publici, OUG 92/2004, OG 2/2006 și OG 6/2007 modificată prin OG 9/2008.
Dispozițiile art. 31 alin. 1 din 188/1999 rep. stabilesc în mod generic compunerea salariului la care este îndreptățit funcționarul public, arătând că acesta include salariul de bază, sporul de vechime în muncă, suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare.
În privința ultimelor două componente, prin art. 44 din OUG 92/2004 și art. 48 din OG 2/2006 s-a dispus suspendarea succesivă a acestora, suspendare ce a operat până la intrarea în vigoare a OG 6/2007 act normativ care nu a mai preluat dispozițiile legale anterioare ce privesc suspendarea suplimentului postului și suplimentului corespunzător treptei de salarizare.
În acest context legal, se pune problema aplicării dispozițiilor art. 31 alin. 1 din 188/1999 rep. la calculul salariului cuvenit funcționarilor publici.
Astfel, se apreciază că Statutul funcționarilor publici reglementează în mod generic funcția publică, evoluția carierei funcționarilor publici, drepturile și îndatoririle acestora, context în care definește structura salariului cuvenit funcționarilor fără să stabilească, în concret, modalitatea de calcul a acestuia.
Faptul că, alin. 3 al art. 31 din 188/1999 stabilește că salarizarea funcționarilor publici se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilitatea sistemului unitar de salarizare pentru funcționarii publici, determină instanța să aprecieze că, în concret, modalitatea de stabilire a salariului funcționarilor se realizează prin lege organică în raport de cadrul legal general stabilit de Statut.
Mai mult decât atât, Statutul nu prevede criterii concrete de determinare a drepturilor bănești solicitate, procentul de 25% indicat de reclamanți în petitul cererii lor fiind fără susținere legală.
Aceste aspecte conduc la concluzia că Statutul funcționarilor publici, prin art. 31 alin. 1 stabilește cadrul general al salarizării funcționarilor publici, urmând ca determinarea concretă a drepturilor salariale să fie stabilită ulterior.
În atare situație, reclamanții sunt în imposibilitate de a realiza prin intermediul instanței o creanță al cărei cuantum nu este stabilit de lege pentru a putea fi determinat sau determinabil, iar recunoașterea vocației generale la acordarea drepturilor solicitate ar lipsi hotărârea judecătorească de scopul său final - punerea în executare, și pe de altă parte o eventuală cuantificare de către instanță în raport cu diverse criterii ar reprezenta o nesocotire a dispozițiilor art. 147 alin. 4 din Constituia României, conform căruia deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii și au putere pentru viitor, începând cu data publicării acestora.
În acest sens, prin Decizia nr.820/3 iulie 2008 publicată în Of. 537/16.07.2008, Curtea Constituțională a arătat că dispozițiile art.1, 2 (alin. 3) și art. 27 alin. 1 din OG 137/2000 R privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare sunt neconstituționale în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
Nu poate fi reținută susținerea reclamanților privind faptul că drepturile solicitate constituie "un bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Instanța Europeană a decis în jurisprudența sa că atât timp cât acțiunile reclamanților se află "pendinte" pe rolul jurisdicțiilor interne, acestea nu făceau să se nască nici un drept de creanță, ci numai eventualitatea dobândirii unei asemenea creanțe. Astfel, s-a stabilit cu valoare de principiu că "o creanță nu poate fi considerată "bun" în sensul art. 1 din Protocolul 1, decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat" (decizia din 18 octombrie 2002, - și alții contra Spaniei).
Prin urmare, creanța invocată de reclamanți nefiind constatată printr-o hotărâre irevocabilă, nu beneficiază de protecția art. 1 din Protocolul l la CEDO.
În același sens este și jurisprudența constantă a Înaltei Curți de Casație și Justiție ce asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești potrivit art. 18 alin. 2 din Legea 304/2004 (soluția de principiu pentru unificarea practicii adoptată la data de 6 aprilie 2009).
Astfel, deși jurisprudența Curții de APEL CRAIOVA în această materie a fost contrară soluției adoptate în prezenta cauză, necesitatea schimbării acesteia s-a impus atât prin prisma dispozițiilor art. 18 alin. 2 din Legea 304/2004 cât și a jurisprudenței CEDO, care în Hotărârea din 6 decembrie 2007, pronunțată în cauza Beian împotriva României a statuat că "divergențele de jurisprudență constituie, prin natură, consecința inerentă a oricărui sistem judiciar care se bazează pe un ansamblu de instanțe de fond având autoritate asupra competenței lor teritoriale. Cu toate acestea, rolul unei instanțe supreme este tocmai acela de a reglementa aceste contradicții ale jurisprudenței".
În raport de aspectele analizate, se apreciază că reclamanții nu au făcut dovada că drepturile solicitate constituie o creanță certă, lichidă și exigibilă împotriva pârâtei.
Pentru considerentele expuse anterior, Curtea, în baza art. 312 alin.1, va admite recursurile formulate de pârâți și va modifica sentința în sensul că va respinge acțiunea.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de pârâții AUTORITATEA NAȚIONALĂ PENTRU PROTECȚIA CONSUMATORILOR și COMISARIATUL REGIONAL PENTRU PROTECȚIA CONSUMATORILOR împotriva sentinței nr.182 din 27 februarie 2009, pronunțată de Tribunalul O l t, în dosar nr-.
Modifică sentința în sensul că respinge acțiunea.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de la 10 2009
Președinte, - - | Judecător, - - - | Judecător, - - |
Grefier, |
Red.jud.-
LF/ 2 ex/26.11.2009
Jud.fond:
Președinte:Gabriela CarnelutiJudecători:Gabriela Carneluti, Robert Emanoil Condurat, Laura
