Litigiu privind funcționarii publici (legea nr.188/1999) . Decizia 4856/2009. Curtea de Apel Craiova
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CRAIOVA
SECȚIA contencios ADMINISTRATIV SI FISCAL
DECIZIE Nr. 4856
Ședința publică de la 18 2009
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Carmen Ilie
JUDECĂTOR 2: Costinel Moțîrlichie
JUDECĂTOR 3: Gabriel Viziru
Grefier - -
xxxxxxxxxxxxx
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamantul împotriva sentinței nr. 1317 din 08 iulie 2009 pronunțată de Tribunalul Dolj în dosarul nr- în contradictoriu cu intimata pârâtă INSTITUȚIA PREFECTULUI JUDEȚULUI
La apelul nominal făcut în ședința publică s-a prezentat avocat pentru recurentul reclamant, lipsind intimata pârâtă INSTITUȚIA PREFECTULUI JUDEȚULUI
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează că recursul este declarat în termenul legal și este scutit de la plata taxei de timbru.
Curtea constatând cauza în stare de soluționare a acordat cuvântul asupra recursului.
Avocat pentru recurentul reclamant solicită admiterea recursului așa cum a fost formulat, modificarea sentinței și pe fond admiterea acțiunii, fără cheltuieli de judecată.
CURTEA
Asupra recursului de față;
Prin sentința nr. 1317 din 08 iulie 2009 pronunțată de Tribunalul Dolj în dosarul nr- a fost respinsă acțiunea formulată de reclamantul.
Pentru pronunțarea hotărârii tribunalul a reținut că dispozițiile art. 31 alin. 1 din 188/1999 rep. stabilesc în mod generic compunerea salariului la care este îndreptățit funcționarul public, arătând că acesta include salariul de bază, sporul de vechime în muncă, suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare. În privința ultimelor două componente, prin art. 44 din OUG 92/2004 și art. 48 din OG 2/2006 s-a dispus suspendarea succesivă a acestora, suspendare ce a operat până la intrarea în vigoare a OG 6/2007 act normativ care nu a mai preluat dispozițiile legale anterioare ce privesc suspendarea suplimentului postului și suplimentului corespunzător treptei de salarizare.
În acest context legal, se pune problema aplicării dispozițiilor art. 31 din 188/1999 rep.
În vederea aplicării și interpretării unitare a legislației în materia contenciosului administrativ și fiscal, în raport de dispozițiile art. 126 alin. 3 din Constituție și ale art. 18 alin.2 din 304/2004 privind organizarea judiciară, Înalta Curte de Casație și Justiție - plenul judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a adoptat, în ședința din 6 aprilie 2009, ca soluție pentru unificarea practicii judiciare neunitare sub aspectul acordării suplimentului postului și suplimentului corespunzător treptei de salarizare, soluția de principiu a respingerii cererii având ca obiect acordarea acestor componente ale salariului funcționarilor publici.
Având în vedere rolul instanței supreme de a reglementa contradicțiile existente în jurisprudență cu privire la aplicarea unor dispoziții legale ce au comportat interpretări diferite date de instanțele de fond, ( cauza Beian împotriva României, cererea nr. 30658/2005) instanța are în vedere considerentele expuse de în adoptarea soluției pentru unificarea practicii judiciare. Astfel, apreciază că, în interpretarea art. 31 alin. 1 lit. c și lit. d din 188/1999 republicată, este neîntemeiată solicitarea funcționarilor publici de a li se plăti retroactiv și pentru viitor drepturile salariale reprezentând suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare.
Pentru a fi posibilă acordarea respectivelor sporuri în primul rând este absolut necesară posibilitatea cuantificării celor două sporuri, ca părți componente ale salariului funcționarilor publici. Având în vedere lipsa unei astfel de cuantificări în cuprinsul textului de lege menționat, este necesară existența unor dispoziții date în aplicarea sau executarea art. 31 alin.1 lit. c și d din 188/1999, atribuție ce revine fie legiuitorului, în cazul promovării unui act normativ cu forță juridică de lege, fie Guvernului, în cazul promovării unei hotărâri date în executarea prevederilor menționate din 188/1999.
Sub acest aspect, practica judiciară este în sensul că, în condițiile art. 1 din 554/2004, este inadmisibilă cererea de chemare în judecată prin care se solicită obligarea Guvernului să emită un act normativ cu conținut special (decizia nr. 1257/28.02.2007, în Jurisprudența Secției de Contencios Administrativ și Fiscal a pe anul 2007 - semestrul I, pag. 17-20).
În condițiile în care nu este reglementată modalitatea de calculare a suplimentului postului și a suplimentului treptei de salarizare, suntem în prezența unui drept virtual, ceea ce presupune că acordarea acestor sporuri ar însemna, pe de o parte, obligarea angajatorului la plata unor sume de bani imposibil de calculat, iar pe de altă parte, cuantificarea de către instanță în raport de diverse criterii stabilite pe cale jurisprudențială. Procedând în această modalitate, ar însemna ca instanțele să nesocotească Decizia Curții Constituționale nr. 820/2008, în cuprinsul căreia s-a reținutexpresis verbiscă "instanțele judecătorești nu au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative".
Totodată instanțele nu au competența de a se substitui legiuitorului ori executivului, în privința acordării efective a unui drept prevăzut de lege, dar care în prezent nu este pasibil de exercitare efectivă.
Împotriva sentinței a declarat recurs reclamantul.
În motivarea recursului recurentul a arătata că instanța de fond a pronunțat o hotărâre ce se sprijină pe motive străine de natura pricini, cu aplicarea greșită a legii.
A arătat că au fost încălcate de către instanță dispozițiile art.3 cod civil întrucât după ce în mod corect a reținut că are calitatea de funcționar public fiind salariat și în raport de dispozițiile 188/99 însă a considerat că drepturile solicitate nu se pot acorda din simplu motiv că nu există reglementată nici o procedură de calcul expresă a acestora făcând din aceste drepturi niște drepturi cu caracter "virtual".
De asemenea, a mai arătat recurentul că, străină de natura cauzei este și motivarea că este inadmisibilă cererea de chemare în judecată prin care se solicită obligarea Guvernului să emită act normativ cu conținut special, întrucât în cuprinsul cererii de chemare în judecată nu există un capăt de cerere în acest sens.
A mai susținut că instanța a făcut o aplicare greșită a legii considerând că drepturile prevăzute de art.31 din 188/99 sunt drepturi virtuale ce nu sunt pasibile de exercitare efectivă aspect infirmat chiar de legiuitor care a ales să suspende aplicarea acestor prevederi pentru anii 2005-2006, suspendare ce nu a mai fost menținută pe anii 2007,2008 și 2009 ori aceste suspendări succesive ale acestor drepturi nu ar fi fost necesare în cazul în care ar fi fost drepturi generice, virtuale, așa cum le consideră prima instanță.
S-a mai arătata că în cauză au fost încălcate și prevederile Art.40 alin.2 lit c din Codul Muncii conform cărora angajatorii au obligația de a acorda salariaților toate drepturile ce decurg din lege, din contractul colectiv de muncă aplicabil și din contractele individuale de muncă.
Ca urmare, un drept consacrat prin lege nu poate fi considerat că nu a existat în perioada în care nu a căpătat o reglementare suficient de clară.
A solicitat admiterea recursului și pe fond admiterea acțiunii de chemare în judecată așa cum a fost formulată.
Examinând recursul formulat de reclamant, Curtea îl găsește nefondat, așa cum se va arăta în continuare.
Reclamantul are calitatea de funcționar public, fiind salarizat în raport de dispozițiile Legii nr. 188/1999 rep. prin Statutul funcționarilor publici, OUG 92/2004, OG 2/2006 și OG 6/2007 modificată prin OG 9/2008.
Dispozițiile art. 31 alin. 1 din 188/1999 rep. stabilesc în mod generic compunerea salariului la care este îndreptățit funcționarul public, arătând că acesta include salariul de bază, sporul de vechime în muncă, suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare.
În privința ultimelor două componente, prin art. 44 din OUG 92/2004 și art. 48 din OG 2/2006 s-a dispus suspendarea succesivă a acestora, suspendare ce a operat până la intrarea în vigoare a OG 6/2007 act normativ care nu a mai preluat dispozițiile legale anterioare ce privesc suspendarea suplimentului postului și suplimentului corespunzător treptei de salarizare.
În acest context legal, se pune problema aplicării dispozițiilor art. 31 alin. 1 din 188/1999 rep. la calculul salariului cuvenit funcționarilor publici.
Astfel, se apreciază că Statutul funcționarilor publici reglementează în mod generic funcția publică, evoluția carierei funcționarilor publici, drepturile și îndatoririle acestora, context în care definește structura salariului cuvenit funcționarilor fără să stabilească, în concret, modalitatea de calcul a acestuia.
Faptul că, alin. 3 al art. 31 din 188/1999 stabilește că salarizarea funcționarilor publici se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilitatea sistemului unitar de salarizare pentru funcționarii publici, determină instanța să aprecieze că, în concret, modalitatea de stabilire a salariului funcționarilor se realizează prin lege organică în raport de cadrul legal general stabilit de Statut.
Mai mult decât atât, Statutul nu prevede criterii concrete de determinare a drepturilor bănești solicitate, procentul de 25% indicat de reclamant în petitul cererii sale fiind fără susținere legală.
Aceste aspecte conduc la concluzia că Statutul funcționarilor publici, prin art. 31 alin. 1 stabilește cadrul general al salarizării funcționarilor publici, urmând ca determinarea concretă a drepturilor salariale să fie stabilită ulterior.
În atare situație, reclamantul este în imposibilitate de a realiza prin intermediul instanței o creanță al cărei cuantum nu este stabilit de lege pentru a putea fi determinat sau determinabil, iar recunoașterea vocației generale la acordarea drepturilor solicitate ar lipsi hotărârea judecătorească de scopul său final - punerea în executare, și pe de altă parte o eventuală cuantificare de către instanță în raport cu diverse criterii ar reprezenta o nesocotire a dispozițiilor art. 147 alin. 4 din Constituia României, conform căruia deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii și au putere pentru viitor, începând cu data publicării acestora.
În acest sens, prin Decizia nr. 820/3 iulie 2008 publicată în Of. 537/16.07.2008, Curtea Constituțională a arătat că dispozițiile art. 1, 2 (alin. 3) și art. 27 alin. 1 din OG 137/2000 R privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare sunt neconstituționale în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
Nu poate fi reținută susținerea reclamantului prin acțiune privind faptul că drepturile solicitate constituie "un bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Instanța Europeană a decis în jurisprudența sa că atât timp cât acțiunile reclamanților se află "pendinte" pe rolul jurisdicțiilor interne, acestea nu făceau să se nască nici un drept de creanță, ci numai eventualitatea dobândirii unei asemenea creanțe. Astfel, s-a stabilit cu valoare de principiu că "o creanță nu poate fi considerată "bun" în sensul art. 1 din Protocolul 1, decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat" (decizia din 18 octombrie 2002, - și alții contra Spaniei).
Prin urmare, creanța invocată de reclamant nefiind constatată printr-o hotărâre irevocabilă, nu beneficiază de protecția art. 1 din Protocolul l la CEDO.
În același sens este și jurisprudența constantă a Înaltei Curți de Casație și Justiție ce asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești potrivit art. 18 alin. 2 din Legea 304/2004 (soluția de principiu pentru unificarea practicii adoptată la data de 6 aprilie 2009).
Astfel, deși jurisprudența Curții de APEL CRAIOVA în această materie a fost contrară soluției adoptate în prezenta cauză, necesitatea schimbării acesteia s-a impus atât prin prisma dispozițiilor art. 18 alin. 2 din Legea 304/2004 cât și a jurisprudenței CEDO, care în Hotărârea din 6 decembrie 2007, pronunțată în cauza Beian împotriva României a statuat că "divergențele de jurisprudență constituie, prin natură, consecința inerentă a oricărui sistem judiciar care se bazează pe un ansamblu de instanțe de fond având autoritate asupra competenței lor teritoriale. Cu toate acestea, rolul unei instanțe supreme este tocmai acela de a reglementa aceste contradicții ale jurisprudenței".
În raport de aspectele analizate, s-a apreciat că reclamantul nu a făcut dovada că drepturile solicitate constituie o creanță certă, lichidă și exigibilă împotriva pârâtei.
Pentru considerentele expuse anterior, Curtea, în baza art. 312 alin.1, va respinge recursul.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamantul împotriva sentinței nr. 1317 din 08 iulie 2009 pronunțată de Tribunalul Dolj în dosarul nr-
Decizie irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de la 18 2009
Președinte, - - | Judecător, - - | Judecător, - - |
Grefier, - - |
Red -
26 2009/2 ex.
Jud fond
Președinte:Carmen IlieJudecători:Carmen Ilie, Costinel Moțîrlichie, Gabriel Viziru
