Litigiu privind funcționarii publici (legea nr.188/1999) . Decizia 486/2009. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA OPERATOR 2928
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA
SECȚIA contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr- - 27.01.2009
DECIZIA CIVILĂ NR. 486
Ședința publică de la 26 Martie 2009
PREȘEDINTE: Adina Pokker
JUDECĂTOR 2: Claudia LIBER
JUDECĂTOR 3: Maria Cornelia Dascălu
GREFIER.- -
Pe rol se află pronunțarea asupra recursului declarat de către reclamanta recurentă Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale în numele și pentru Autoritatea Națională a Vămilor împotriva sentinței civile nr.854/11.11.2008 pronunțată de Tribunalul Arad în dosar nr- în contradictoriu cu pârâții intimați G și, având ca obiect litigiu privind funcționarii publici (Legea Nr.188/1999).
La apelul nominal, lipsă părțile.
Procedura este legal îndeplinită. Dată fără citarea părților.
dezbaterilor și concluziile orale ale părților au fost consemnate în încheierea de ședință de la termenul din 12.03.2008, care face parte integrantă din prezenta hotărâre, potrivit căreia instanța a amânat pronunțarea cauzei la data de 19.03.2009, respectiv 26.03.200, când,
CURTEA
Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Arad la data de 14 aprilie 2005 reclamanta Autoritatea Națională a Vămilor a chemat în judecată pe pârâții G și, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligați la plata sumei de 32.504.308.167 lei cu titlu de despăgubiri ce reprezintă datorie vamală, majorări de întârziere și penalități calculate până la data de 5 aprilie 2005 și în continuare până la plata efectivă a acestora.
Temeiul de drept al acțiunii invocate de reclamantă îl constituie art. 998,999 Cod civil.
Prin Sentința civilă nr. 543/7 iunie 2005 pronunțată de Tribunalul Arad Secția civilă a fost respinsă ca tardivă acțiunea formulată de reclamanta Autoritatea Națională a Vămilor. Totodată reclamanta a fost obligată la câte 50.000.000 lei cheltuieli de judecată pârâților.
Instanța de fond a reținut că natura litigiului cu care a fost investită este civilă în raport de care s-a analizat excepția de prescripție a dreptului la acțiune invocat de pârâți( fila 190-192 dosar 2475/2005).
Prin Decizia civilă nr. 1787 pronunțată la data de 12 oct.2005 în dosarul nr. 9074/2005 Curtea de APEL TIMIȘOARAa respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta împotriva sentinței civile nr. 543/07.06.2005 pronunțată de Tribunalul Arad în dosarul nr. 2479/2005 și a obligat recurenta la 30 milioane lei cheltuieli de judecată în apel către intimați ( fila 24-26 dosar 9074/2005).
Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția Civilă și de Proprietate Intelectuală, prin decizia nr. 6658/6 iulie 2006 pronunțată în dosar nr- a admis recursul declarat de reclamanta Autoritatea Națională a Vămilor împotriva deciziei civile nr. 1787 din 12 oct. 2005 Curții de APEL TIMIȘOARA Secția civilă și a casat decizia atacată și sentința civilă nr. 543/ 7 iunie 2005 Tribunalului Arad Secția civilă și a trimis cauza spre rejudecare la același tribunal.
În motivarea hotărârii s-a reținut că nelegal Curtea de Apel a considerat că acțiunea este prescrisă luând în calcul ca moment al curgerii termenul de prescripție a dreptului la acțiune data de 17 august 1999 când s-a constatat existența prejudiciului apreciind că acțiunea introdusă de reclamantă la data de 14 aprilie 2005 se situează înlăuntrul termenului de prescripție de 3 ani prevăzut de Decretul 167/1958 care a început să curgă de la data de 3 iunie 2002.
În rejudecare, prin Sentința 1382/29 noiembrie 2007 pronunțată de Tribunalul Arad Secția civilă în dosarul nr- a fost respinsă excepția prescrierii acțiunii invocate de pârâții G și și a fost respinsă ca inadmisibilă acțiunea civilă formulată de reclamanta Autoritatea Națională a Vămilor împotriva pârâților având ca obiect despăgubiri reprezentând datorie vamală și a obligat reclamanta să achite pârâților cheltuieli de judecată în sumă de 61.666 lei.
Curtea de APEL TIMIȘOARA prin Decizia civilă nr. 881/11 aprilie 2008 pronunțată în dosarul nr- a admis recursul declarat de recurenta Direcția Regională pentru Accize și operațiuni vamale T împotriva sentinței civile nr. 382/29 nov. 2007 Tribunalului Arad dată în dosar nr-, a casat sentința și a trimis cauza spre rejudecare aceluiași tribunal, secția contencios administrativ și fiscal.
Instanța de control judiciar în motivarea hotărârii a admis din oficiu excepția necompetenței materiale a instanței de fond, dată fiind calitatea de funcționari publici a pârâților invocându-se ca temei legal Legea nr.188/8 dec.1999 privind statutul funcționarilor publici.
În rejudecare Tribunalul Arad Secția contencios administrativ și fiscal, litigii de muncă și asigurări sociale pe baza actelor și lucrărilor de la dosar a constatat următoarele:
Prin întâmpinare, ( fila 8 dosar nr. 336.1/2005) pârâții G și invocă excepția inadmisibilității acțiunii, motivat de faptul că acțiunea exercitată de reclamantă invocă o răspundere fondată pe art. 998, 999 Cod civil, aceste texte de lege, susțin pârâții, nefiind aplicabile raporturilor dintre aceștia și reclamantă.
Pârâții au invocat și prescrierea dreptului la acțiune la data introducerii ei deoarece în speță sunt aplicabile normele speciale privind prescripția din Codul muncii.
Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale T în numele și pentru Autoritatea Națională a Vămilor prin notele de ședință depuse la dosarul cauzei (fila 14), a invocat excepția lipsei competenței funcționale a Secției de contencios administrativ și fiscal, litigii de muncă și asigurări sociale solicitând admiterea excepției și transpunerea dosarului secției civile, cu motivarea că acțiunea exercitată este de natură civilă fiind întemeiată pe prevederile art. 998-999 Cod civil. În speță, arată reclamanta fiind evident o acțiune civilă de drept comun, nu pot fi incidente dispozițiile art. 73 alin. 2 din legea 188/1999 republicată, pentru a atrage competența secției de contencios administrativ fiscal.
Secția de Contencios administrativ fiscal, litigii de muncă și asigurări sociale în soluționarea excepțiilor cu care a fost sesizată în rejudecarea cauzei a reținut că litigiul a fost recalificat ca litigiu administrativ prin decizia Curții de APEL TIMIȘOARA.Conform art. 315(1) Cod procedură civilă, în caz de casare hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept deplasate precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.
Prin sentința civilă nr.854 Tribunalul Arada respins excepția prescripției acțiunii, excepția invocată de pârâții G și și a respinge ca inadmisibilă acțiunea în contencios administrativ formulată și exercitată de reclamanta Autoritatea Națională a Vămilor prin Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni vamale T, în contradictoriu cu pârâții G și, pentru obligarea la repararea integrală a prejudiciului în cuantum de 32.504.308.167 lei reprezentând datorie vamală, majorări de întârziere și penalități de întârziere calculate până la data de 05.04.2005 și în continuare până la plata efectivă.
Tribunalul a respins excepția prescrierii acțiunii, întrucât prin Decizia nr. 6658/06 iulie 2006 Înaltei Curți de Casație și Justiție, sentința civilă a statuat cu autoritate de lucru judecat asupra prescripției acțiunii civile reținând că data luării la cunoștință de către reclamantă a imposibilității recuperării prejudiciului de la societatea importatoare este data de 03 iunie 2002, astfel că raportat la data introducerii acțiunii, de 14 aprilie 2005, sesizarea instanței a fost făcută înlăuntrul termenului legal de 3 ani reglementat de Decretul nr. 167/1957.
Cu privire la excepția inadmisibilității acțiunii, Tribunalul a reținut că este întemeiată pentru următoarele considerente:.
Raporturile dintre reclamantă și autoritatea vamală erau reglementate de OG nr.16/1998 privind statutul personalului vamal, act normativ abrogat prin OUG nr. 10/18.03.2004.
Potrivit art. 108 din acest act normativ răspunderea materială a personalului vamal era angajată potrivit dispozițiilor legale din vechiul cod al muncii prin care arau reglementate raporturile de muncă, inclusiv răspunderea materială pentru prejudiciile materiale cauzate de salariați, prin emiterea unei decizii de impunere conform art. 107 alin. 1.
Art. 111 din Legea nr. 10/1972( vechiul cod al muncii), enumeră ca forme ale răspunderii personalului vamal: răspunderea materială ca răspundere specifică a raporturilor de serviciu care înlătură răspunderea civilă precum și răspunderea contravențională și răspunderea penală.
Ordonanța de Guvern nr.16/1998 nu reglementa atragerea răspunderii civile delictuale în nici o ipoteză iar Codul muncii excludea posibilitatea răspunderii civile delictuale a angajatului față de angajator.
Prin urmare, singura modalitate de recuperare a prejudiciului de la cei doi pârâți era instituită de răspunderea materială pe calea emiterii unei decizii de impunere.
În aceste condiții, raportat la momentul producerii pretinsului prejudiciu, recuperarea acestuia pe calea unei acțiuni directe fondată pe răspunderea civilă delictuală prev. de art. 998, 999 Cod civil, reprezintă o eludare a legislației incidente în litigiul dedus judecății aplicabile cu data de 03 iunie 2002.
Chiar dacă OUG nr. 10/18.03.2004- noul statut vamal, în art. 25 prevede răspunderea civilă delictuală, instanța de contencios administrativ își însușește considerentele Deciziei nr. 1787/2005 a Curții de APEL TIMIȘOARA care nu lasă loc de nici o interpretare și care statuează că dispozițiile legale menționate conform art. 998 cod civil nu pot retroactiva, raporturile juridice ale părților fiind supuse legilor în vigoare la data nașterii lor, iar în raport de această dată, 03.06.2002, nu putea fi antrenată decât răspunderea materială.
Pe cale de consecință, instanța de contencios administrativ a apreciat că prevederile Legii nr. 188/1999 privind statutul funcționarilor publici nu sunt aplicabile litigiului dedus judecății întrucât raportat la natura raporturilor juridice dintre păți la momentul producerii prejudiciului acestea erau așa cum s-a arătat, reglementate de legi speciale, în speță, Legea 10/1072 și OG nr. 16/ 1998, privind statutul personalului vamal. Cum normele materiale nu se pot aplica retroactiv, situațiile născute înainte de intrarea în vigoare a legii, se aplică legea specială în materia răspunderii personalului vamal și anume OG nr. 16/1998, respectiv Legea nr. 10/1972, acte normative care excludeau răspunderea civilă delictuală ca formă de răspundere a funcționarilor vamali.
Este relevant și totodată și justă aprecierea reclamantei potrivit căreia temeiul de drept indicat de reclamantă de la art. 998 și 999 Cod civil sunt norme de drept privat iar aplicarea lor într-un raport de drept public este posibilă doar atunci când o normă de drept public face trimitere la ele, or, în speță, nu există nici o normă legală conform căreia răspunderea civilă delictuală era instituită în sarcina funcționarilor vamali conform normelor de drept civil. Că este așa, rezultă neîndoios chiar și din susținerile reclamantei care prin notele de ședință depuse la dosarul cauzei fără nici un echivoc arată, că dispozițiile art. 73 alin. 2 din Legea 188/1999 republicată, nu pot fi incidente speței deduse judecății, întrucât autoritatea publică nu a emis ordin sau dispoziție de imputare în vederea angajării răspunderii civile delictuale a pârâților.
Pentru toate considerentele de drept arătate, instanța de contencios administrativ fiscal sesizată cu soluționarea prezentului litigiu, a respins ca inadmisibilă acțiunea reclamantei.
Văzând disp. art. 274 Cod procedură civilă, instanța a obliga reclamanta să plătească pârâților cheltuieli de judecată în sumă de 63.332 lei, reprezentând onorariu de avocat, după cum urmează: 61.666 lei în fazele anterioare, iar 1666 lei, în prezentul dosar, conform chitanțelor depuse la dosarul cauzei la data de 4.11.2008.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta Agenția Națională a Vămilor B prin Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale T, prin care a solicitat respingerea excepției inadmisibilității acțiunii exercitată de autoritatea vamală invocată de pârâți, casarea hotărârii judecătorești recurate ce netemeinică și nelegală sub aspectul soluționării excepției inadmisibilității acțiunii și pe cale de consecință trimiterea cauzei spre rejudecare în fond la Tribunalul Arad.
În motivarea recursului se arată că hotărârea atacate a fost dată cu aplicarea greșită a legii în condițiile în care a fost respinsă ca inadmisibilă acțiunea motivat de faptul că legislația specială în materie și anume OG nr. 16/1998 și Legea 10/1972excludeau răspunderea civilă delictuală ca formă de răspundere a funcționarilor vamali.
Recurenta arată astfel că răspunderea materială se antrenează pentru acoperirea pagubei aduse unității(patrimoniului acesteia sau pentru restituirea sumelor nedatorate prin analiza prev art. 102 alin. 1 din Legea 10/1972 rezultă că pentru a exista răspunder5e materială trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiții: calitatea de persoană încadrată în muncă la constatarea pagubei, fapta ilicită și personală a celui încadrat, săvârșită în legătură cu munca sa, prejudiciul cauzat patrimoniului unității, raportul de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu precum și vinovăția persoanei încadrate în muncă.
Așadar, decizia de imputare trebuie să aibă întotdeauna la bază o diminuare reală a patrimoniului unității, or în speța de față nu poate fi vorba despre un prejudiciu adus patrimoniului Autorității Naționale a Vămilor ci despre un prejudiciu adus bugetului de stat la României astfel încât recuperarea patrimoniului se putea face numai pe calea unei acțiuni civile.
Se mai arată că temeiul juridic al acțiunii promovate este art. 998-999 Cod civil fiind îndeplinite cumulativ condițiile necesare pentru angajarea răspunderii civile delictuale și anume: existența unui prejudiciu cert și exigibil, nereparat până în prezent,fapta ilicită, legătura de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, existența vinovăției.
În speță, de vreme ce prin Decizia nr. 339/23.05.2001 a s-a admis contestația formulată de SC SA pentru suma de 14.313.131.271 lei întrucât prin adresa 2801/31.05.2006 Direcția Vamală Aac omunicat acestei societăți faptul că este îndreptățită să beneficieze de scutire de la plata taxelor vamale pentru importurile efectuate începând cu 28.02.1996, acest fapt conducând la acordarea de facilități peste cei 2 ani prevăzuți de lege. Prin comunicarea acestei adrese, culpa legal prezumată a importatorului pentru neplata taxelor vamale nu există, fiind susținută de culpa organului vamal care a luat măsura respectivă. Fapta ilicită constă în aplicarea greșită a legii de către pârâți motiv pentru care autoritatea vamală s-a întors împotriva funcționarilor publici vinovați printr- adresă în răspundere civilă delictuală.
Persoana juridică răspunde pentru prejudiciile cauzate prin fapta ilicită săvârșită de organele sale iar persoanele fizice ce au această calitate sau alcătuiesc organele respective au o răspundere proprie în acest sens.
În drept, s-au invocat dispozițiile art. 299, 3041, 304 pct. a) și 312 Cod procedură civilă.
Intimații nu au depus întâmpinare dar prin concluziile scrise depuse la dosar au solicitat respingerea recursului și menținerea hotărârii primei instanțe arătând că dispozițiile din Codul muncii exclud posibilitatea antrenării răspunderii civile dintre angajați și instituția angajatoare iar răspunderea materială putea fi angajată întrucât prejudiciul s-a produs în patrimoniul recurentei, sumele datorate cu titlu de taxe fiind vărsate în conturile acesteia.
Analizând hotărârea recurată prin prisma motivelor de recurs, a probelor administrate și a dispozițiilor legale incidente inclusiv prevederile art. 304 indic. 1 Cod procedură civilă instanța reține că recursul este neîntemeiat după cum urmează:
Tribunalul Arada procedat la respingerea ca inadmisibilă a acțiunii formulate de reclamanta Agenția Națională a Vămilor B pentru antrenarea răspunderi civile delictuale a pârâților conform art. 998 - 999 Cod civil în vederea reparării integrale a prejudiciului în cuantum de 32.504.308.167 lei reprezentând datorie vamală, majorări de întârziere și penalități de întârziere.
Soluția primei instanțe este legală și temeinică în condițiile în care a reținut că recuperarea prejudiciului pretins de reclamantă de la pârâți nu se putea realiza decât sub forma antrenării răspunderii materiale a pârâților cu consecința emiterii unei decizii de imputare conform prevederilor cuprinse în Legea nr.10/1972(vechiul Cod al muncii).
Recurenta critică soluția primei instanțe apreciind că nu se putea proceda la antrenarea răspunderii materiale întrucât prejudiciul nu s-a cauzat instituției angajatoare( B) ci s-a produs în bugetul Statului Român.
Raportat la aceste susțineri instanța de recurs reține că prin Decizia nr. 339/23.05.2001 emisă de B s-a admis contestația formulată de către contestatoarea SC SA împotriva măsurilor dispuse prin actele contestatoare nr. 353-767 din 2.06.1999 încheiate de Biroul Vamal A I, măsuri vizând recuperarea unei datorii vamale de 6.666.385.836 lei, la care se adaugă majorări de întârziere de 9.976.373.229 lei.
În urma admiterii contestației, societatea contestatoare a fost exonerată de plata sumei de 14.313.131.271 lei reprezentând datorie vamală aferentă importurilor de necesare fabricii de și majorările de întârziere aferente. S-a decis astfel că " în fapt contestatoarea a apreciat facilitățile ce i-au fost conferite de organul vamal, respectiv Direcția Regională Vamală A care prin adresa nr. 280/31.05.1996 i-a comunicat pentru fabrica de că reprezintă un nou obiectiv de producție, societatea poate beneficia de facilitățile vamale pe o perioadă de încă doi ani începând cu 26.02.1996. Liberul de vamă s-a acordat de autoritatea vamală în repetate rânduri iar importatorul nu poate fi suspus consecințelor decurgând din decizia eronată a organului vamal, răspunderea pentru acestea revenind organelor vamale în baza art. 10 din Legea nr. 30/1978. Culpa legal prezumată a importatorului pentru neplata taxelor vamale nu există, fiind substituită prin culpa organului vamal care a luat măsura respectivă".
În urma acestei decizii s-a procedat la efectuarea unui control de către inspectori din cadrul Serviciului Verificări Interne și Direcția Supraveghere Vamală din cadrul Autorității Naționale Vamale la Direcția Regională Vamală A, control finalizat prin Nota nr. 2607/1/22.03.2005 prin care s-a propus luarea măsurilor necesare pentru repararea prejudiciului, dar nu prin antrenarea răspunderii civile așa cum sugerează recurenta ci se face vorbire expresă despre eventuala stabilire a răspunderii materiale a celor vinovați de nașterea prejudiciului.
Susținerea recurentei potrivit căreia răspunderea materială a pârâților nu putea fi antrenată întrucât aceasta presupunea ca necesitate existența unui prejudiciu produs în patrimoniul recurentei, or prejudiciul prin neplata datoriei vamale s-a produs bugetului de stat nu poate fi reținută în cauză întrucât prejudiciul constă în speță în imposibilitatea recuperării datoriei vamale de la societatea importatoare, s-a produs nu în patrimoniul Statului Român ci însăși în patrimoniul recurentei. Aceasta deoarece recurenta reprezenta ca și în prezent o instituție a statului însărcinată cu colectarea taxelor vamale având și atribuții în recuperarea datoriei vamale prin emiterea actelor de constatare depuse la dosar. Faptul că ulterior încasării taxelor vamale acestea erau vărsate la bugetul de stat nu poate conduce la concluzia existenței a două instituții cu patrimonii diferite sub aspectul antrenării răspunderii materiale a funcționarilor publici pârâți. Recurenta reprezintă astfel un veritabil împuternicit al statului în încasarea și recuperarea datoriei vamale astfel încât sub acest aspect instanța de recurs reține că prejudiciul s-a cauzat direct acestei instituții prin fapta reținută în cuprinsul Deciziei nr.339/2002 a Ministerului Finanțelor Publice
Ca atare, nu poate fi reținută situația în care prejudiciul s-a produs indirect în sarcina unității respectiv atunci când în calitatea sa de comitent, unitatea este obligată să despăgubească un terț pentru daunele produse acestuia de un salariat printr-o faptă săvârșită cu prilejul atribuțiilor de serviciu. Această situație ar fi presupus că recurenta ar fi răspuns față de terț, potrivit regulii răspunderii civile delictuale iar recuperarea sumelor plătite cu titlu de despăgubiri s-ar fi realizat de la cei doi vinovați tot pe calea normelor de drept comun. Or, în speță nu se identifică o atare situație întrucât recurenta nu a fost obligată la repararea prejudiciului față de un terț, prejudiciul producându-se în însăși patrimoniul acesteia ca organ al statului investit cu încasarea și recuperarea taxelor vamale.
Raporturile dintre părți la momentul producerii prejudiciului erau guvernate de Codul muncii (Legea nr. 10/1972) și OG nr. 16/1998 privind Statutul personalului vamal ale cărei dispoziții se completau cu cele din Codul muncii privind stabilirea răspunderii materiale a patrimoniului vamal iar fapta a fost săvârșită de pârâți cu ocazia exercitării atribuțiilor de serviciu, astfel încât răspunderea acestora în condițiile date putea fi antrenată numai sub forma răspunderii materiale.
Instanța de recurs mai reține că sunt contradictorii susținerile recurentei legate de faptul că prejudiciul s-a produs în patrimoniul Statului Român întrucât în această ipoteză recurenta nu și-ar justifica calitatea procesuală activă în promovarea unei acțiuni bazată pe răspunderea civilă delictuală.
Prin promovarea acestei acțiuni se prezumă că-și recunoaște calitatea de instituție prejudiciată prin fapta pârâților și dacă are această calitate rezultă evident că prejudiciul s-a produs în patrimoniul său și deci se poate vorbi despre răspunderea materială a pârâților, reclamanta neavând alegere între răspunderea materială și cea delictuală.
Pentru aceste considerente de fapt și de drept și văzând și dispozițiile art. 312 alin.1, teza a II-a Cod procedură civilă instanța, apreciind că hotărârea primei instanțe nu relevă motive de casare sau modificare de natura celor cuprinse la art. 304 Cod procedură civilă, va respinge ca neîntemeiat recursul declarat de reclamantă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de recurenta VBp rin VTî mpotriva sentinței civile nr.854/11.11.2008 pronunțată de Tribunalul Arad în dosar nr.336.1/- în contradictoriu cu intimații G și.
Obligă recurenta la plata cheltuielilor de judecată către intimata în sumă de 6664 lei și către intimatul Gos umă de 833 lei.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 26.03.2009
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
- - - LIBER, - - -
GREFIER
- -
Red.AP-27.03.2009
Tehnored.L-30.03.2009
2 expl/SM
Prima instanță - Tribunalul Arad
Judecător -
Președinte:Adina PokkerJudecători:Adina Pokker, Claudia, Maria Cornelia Dascălu
