Litigiu privind funcționarii publici (legea nr.188/1999) . Decizia 4913/2009. Curtea de Apel Craiova
| Comentarii |
|
DOSAR NR-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CRAIOVA
SECȚIA contencios ADMINISTRATIV SI FISCAL
DECIZIA NR. 4913
ȘEDINȚA PUBLICĂ DE - 2009
COMPLETUL DIN:
PREȘEDINTE: Costinel Moțîrlichie
JUDECĂTOR 2: Robert Emanoil Condurat
JUDECĂTOR 3: Alina
GREFIER -
XXX
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanta C împotriva sentinței nr.552 din data de 22 septembrie 2009, pronunțată în dosarul nr- al Tribunalului O l
La apelul nominal au lipsit recurenta reclamantă C și intimatul pârât PRIMARUL MUNICIPIULUI
Procedura legal îndeplinită.
S-a prezentat referatul cauzei de către grefier care învederează că recursul a fost declarat și motivat în termen.
S-a arătat că s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă, conform art.242 alin.2 Cod procedură Civilă.
Curtea constatând cauza în stare de judecată, a trecut la deliberări.
CURTEA:
Asupra recursului de față;
Prin sentința nr.552 din data de 22 septembrie 2009, pronunțată în dosarul nr- al Tribunalului Olt s-a respins excepția lipsei procedurii prealabile invocată de pârâtul PRIMARUL MUNICIPIULUI S, ca neîntemeiată. S-a admis excepția prescripției dreptului la acțiune pentru perioada 01.01.2004 - 22.06.2006 și s-a respins cererea reclamantei privind acordarea suplimentelor pentru această perioadă. De asemenea s-a respins cererea formulată de reclamanta C, pentru acordarea suplimentelor postului si treptei de salarizare pentru perioada 23.06.2006-17.06.2007, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunța această sentință s-au reținut următoarele:
Cu privire la excepția neîndeplinirii procedurii contestației administrative prealabile, reglementată de art. 31 din OG nr. 2/2006 invocate de pârâtă tribunalul a apreciat că aceasta este neîntemeiată, art 1 din OG 2/2006 stabilind drepturile salariale pentru anul 2006 și având aplicabilitate doar pentru anul 2006, constatându-se că reclamanta a făcut dovada îndeplinirii procedurii prealabile, prevăzută de art. 7 din Legea 554/2004 atașând la dosar adresa înregistrată la instituția pârâtă sub nr. 13186/28.05.2009, prin care, în baza art. 31 alin 1 lit c și d din legea 188/1999 a solicitat pârâtei sporurile salariale cuvenite, constând în suplimentul postului în procent de 25% din salariul de bază și suplimentul corespunzător treptei de salarizare în procent de 25% din salariul de bază, începând cu data de 01.01.2004 si până la 17.06.2007, actualizate la zi cu indicele de inflație.
În ceea ce privește privește solicitarea reclamantei privind plata celor două suplimente pentru perioada 01.01.2004 - 22.06.2006, s-a apreciat că dreptul la acțiune pentru plata acestor sume este prescris.
Legea l88/l999 privind statutul funcționarului public, care prevede dreptul la acordarea acestor sporuri, se completează cu prevederile legislației muncii precum și cu reglementările de drept comun civile, administrative sau penale, după caz, și cum nu există dispoziții specifice în materia prescripției, sunt aplicabile dispozițiile dreptului comun respectiv art.3 și 7 din Decretul nr.167/1958 potrivit cărora termenul general de prescripție este de 3 ani și începe să curgă de la data nașterii dreptului la acțiune, respectiv la finalul anului când încetează suspendarea anuală, reclamanta neaflându-se in vreunul din cazurile expres prev. de art.13 și 14 din Decretul nr.167/1958 referitor la suspendarea prescripției.
Pe fond, cererea reclamantei privind obligarea pârâtei la plata suplimentelor de treaptă și de salariu pentru perioada 23.06.2006 - l7.06.2007 este neîntemeiată.
Reclamanta a avut calitatea de funcționar public și a fost salarizată în conformitate cu dispoz. legii 188/l999 privind statutul funcționarilor publici, a OUG 92/2004, OG 2/2006 și OG 6/2007.
Dispozițiile art 3l alin din lega l88/99 stabilesc in mod generic compunerea salariului la care este îndreptățit funcționarul public în sensul că acesta este compus din salariul de bază, sporul de vechime în muncă, suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare pentru ultimele două componente dispunându-se suspendarea acordării acestora prin art. 44 din OUG 92/2004 și art. 48 din OG 2/2006, suspendare ce a operat până la intrarea in vigoare a OG 6/2007, acest din urmă act normativ nemaipreluând dispozițiile legale anterioare referitoare la suspendarea suplimentului postului și suplimentului corespunzător treptei de salarizare.
Fiind în discuție problema aplicării dispozițiilor art. 3l alin l din leg.l88/99 la calculul salariului cuvenit funcționarilor publici, se apreciază că Statutul funcționarilor publici reglementează în mod generic funcția publică, evoluția carierei funcționarilor publici, drepturile și îndatoririle acestora, stabilindu-se de asemenea structura salariului cuvenit fără a se menționa in mod concret modalitatea de calcul a acestuia.
De asemenea, art. 3l alin. 3 din leg.l88/99 statuează că salarizarea funcționarilor publici se face in conformitate cu prevederile legii privind sistemul unitar de salarizare pentru funcționarii publici rezultând astfel că modalitatea de stabilire a salariului acestora se realizează prin lege organică în raport de cadrul legal general stabilit de Statut care însă nu prevede criterii concrete de determinare a drepturilor bănești solicitate, procentul de 25 % solicitat de reclamantă în cererea de față neavând temei legal.
Se constată așadar că Statutul funcționarilor publici, prin art. 3l alin stabilește doar cadrul general al salarizării funcționarilor publici, determinarea concretă a drepturilor salariale urmând a fi stabilită ulterior, sens în care, instanța nu poate crea pentru reclamantă o creanță al cărui cuantum nu este stabilit de lege, nefiind determinat și nici determinabilă iar pronunțarea unei astfel de hotărâri ar lipsi-o pe aceasta de posibilitatea punerii în executare.
Pe de altă parte instanța de judecată nici nu poate să treacă la o eventuală cuantificare a drepturilor solicitate în raport cu diverse criterii întrucât aceasta ar reprezenta o nesocotire a dispozițiilor.l47 alin 4 din Constituția României potrivit cărora deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii și au putere pentru viitor începând cu data publicării lor, prin decizia 820/3.07.2008 Curtea Constituțională arătând că dispoz. art. l, 2 (alin 3) și art 27 alin l din OG l37/2000/R privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare sunt neconstituționale în măsura în care din acestea s-ar desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse in alte acte normative.
Jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție care asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești potrivit art l8 alin 2 din leg.304/2004, este în același sens, aceasta determinând schimbarea jurisprudenței și de către Curtea de Apel Craiova și Tribunalul O l t, care în această materie a fost contrară soluției adoptate în prezenta cauză, ținându-se cont și de jurisprudența CEDO care a statuat că divergențele de jurisprudență constituie, prin natură, consecința inerentă a oricărui sistem judiciar care se bazează pe un ansamblu de instanțe de fond având autoritate asupra competenței lor teritoriale și cu toate acestea rolul instanței supreme este tocmai acela de a reglementa aceste contradicții ale jurisprudenței.
Împotriva sentinței a declarat recurs reclamanta C, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
În motivele de recurs a arătat că prin OUG nr.92/2004 a fost suspendat numai dreptul la acțiune, nu și dreptul subiectiv la cele două suplimente. Că actul normativ nu conține nicio referire la desființare, iar suspendarea acestora nu echivalează cu înlăturarea.
A solicitat admiterea recursului, modificarea sentinței în sensul admiterii acțiunii și obligării pârâtului la acordarea drepturilor solicitate.
Examinând recursul formulat de reclamantă, Curtea îl găsește nefondat, așa cum se va arăta în continuare.
Reclamanta are calitatea de funcționar public, fiind salarizată în raport de dispozițiile Legii nr. 188/1999 rep. prin Statutul funcționarilor publici, OUG 92/2004, OG 2/2006 și OG 6/2007 modificată prin OG 9/2008.
Dispozițiile art. 31 alin. 1 din 188/1999 rep. stabilesc în mod generic compunerea salariului la care este îndreptățit funcționarul public, arătând că acesta include salariul de bază, sporul de vechime în muncă, suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare.
În privința ultimelor două componente, prin art. 44 din OUG 92/2004 și art. 48 din OG 2/2006 s-a dispus suspendarea succesivă a acestora, suspendare ce a operat până la intrarea în vigoare a OG 6/2007 act normativ care nu a mai preluat dispozițiile legale anterioare ce privesc suspendarea suplimentului postului și suplimentului corespunzător treptei de salarizare.
În acest context legal, se pune problema aplicării dispozițiilor art. 31 alin. 1 din 188/1999 rep. la calculul salariului cuvenit funcționarilor publici.
Astfel, se apreciază că Statutul funcționarilor publici reglementează în mod generic funcția publică, evoluția carierei funcționarilor publici, drepturile și îndatoririle acestora, context în care definește structura salariului cuvenit funcționarilor fără să stabilească, în concret, modalitatea de calcul a acestuia.
Faptul că, alin. 3 al art. 31 din 188/1999 stabilește că salarizarea funcționarilor publici se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilitatea sistemului unitar de salarizare pentru funcționarii publici, determină instanța să aprecieze că, în concret, modalitatea de stabilire a salariului funcționarilor se realizează prin lege organică în raport de cadrul legal general stabilit de Statut.
Mai mult decât atât, Statutul nu prevede criterii concrete de determinare a drepturilor bănești solicitate, procentul de 25% indicat de reclamantă în petitul cererii sale fiind fără susținere legală.
Aceste aspecte conduc la concluzia că Statutul funcționarilor publici, prin art. 31 alin. 1 stabilește cadrul general al salarizării funcționarilor publici, urmând ca determinarea concretă a drepturilor salariale să fie stabilită ulterior.
În atare situație, reclamanta este în imposibilitate de a realiza prin intermediul instanței o creanță al cărei cuantum nu este stabilit de lege pentru a putea fi determinat sau determinabil, iar recunoașterea vocației generale la acordarea drepturilor solicitate ar lipsi hotărârea judecătorească de scopul său final - punerea în executare, și pe de altă parte o eventuală cuantificare de către instanță în raport cu diverse criterii ar reprezenta o nesocotire a dispozițiilor art. 147 alin. 4 din Constituia României, conform căruia deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii și au putere pentru viitor, începând cu data publicării acestora.
În acest sens, prin Decizia nr. 820/3 iulie 2008 publicată în Of. 537/16.07.2008, Curtea Constituțională a arătat că dispozițiile art. 1, 2 (alin. 3) și art. 27 alin. 1 din OG 137/2000 R privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare sunt neconstituționale în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
Nu poate fi reținută susținerea reclamantei privind faptul că drepturile solicitate constituie "un bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Instanța Europeană a decis în jurisprudența sa că atât timp cât acțiunile reclamanților se află "pendinte" pe rolul jurisdicțiilor interne, acestea nu făceau să se nască nici un drept de creanță, ci numai eventualitatea dobândirii unei asemenea creanțe. Astfel, s-a stabilit cu valoare de principiu că "o creanță nu poate fi considerată "bun" în sensul art. 1 din Protocolul 1, decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat" (decizia din 18 octombrie 2002, - și alții contra Spaniei).
Prin urmare, creanța invocată de reclamantă nefiind constatată printr-o hotărâre irevocabilă, nu beneficiază de protecția art. 1 din Protocolul l la CEDO.
În același sens este și jurisprudența constantă a Înaltei Curți de Casație și Justiție ce asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești potrivit art. 18 alin. 2 din Legea 304/2004 (soluția de principiu pentru unificarea practicii adoptată la data de 6 aprilie 2009).
Astfel, deși jurisprudența Curții de Apel Craiova în această materie a fost contrară soluției adoptate în prezenta cauză, necesitatea schimbării acesteia s-a impus atât prin prisma dispozițiilor art. 18 alin. 2 din Legea 304/2004 cât și a jurisprudenței CEDO, care în Hotărârea din 6 2007, pronunțată în cauza Beian împotriva României a statuat că "divergențele de jurisprudență constituie, prin natură, consecința inerentă a oricărui sistem judiciar care se bazează pe un ansamblu de instanțe de fond având autoritate asupra competenței lor teritoriale. Cu toate acestea, rolul unei instanțe supreme este tocmai acela de a reglementa aceste contradicții ale jurisprudenței".
În raport de aspectele analizate, s-a apreciat că reclamanta nu a făcut dovada că drepturile solicitate constituie o creanță certă, lichidă și exigibilă împotriva pârâtei.
Pentru considerentele expuse anterior, Curtea, în baza art. 312 alin.1, va respinge recursul reclamantei.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
D E CI D E:
Respinge recursul declarat de reclamanta C împotriva sentinței nr.552 din data de 22 septembrie 2009, pronunțată în dosarul nr- al Tribunalului O l
Decizie irevocabilă
Pronunțată în ședința publică de la 23 2009
Președinte, | Judecător, | Judecător, |
Grefier, |
Red.
/2EX/ 02 2009
Fond
Președinte:Costinel MoțîrlichieJudecători:Costinel Moțîrlichie, Robert Emanoil Condurat, Alina
