Litigiu privind funcționarii publici (legea nr.188/1999) . Decizia 5014/2009. Curtea de Apel Craiova
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CRAIOVA
SECȚIA contencios ADMINISTRATIV SI FISCAL
DECIZIE Nr. 5014
Ședința publică de la 26 2009
Completul constituit din:
Președinte: - - Judecător
- - Judecător
- - JUDECĂTOR 1: Carmina Mitru
Grefier:
**********
S-a luat în examinare recursul declarat de pârâtul împotriva sentinței nr. 1854 din 08.07.2009 pronunțată de Tribunalul Gorj în dosarul nr- în contradictoriu cu intimatul reclamant.
La apelul nominal făcut în ședința publică au lipsit părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează că recursul este motivat și declarat în termenul legal; de asemenea arată că recurenta pârâtul a solicitat judecarea cauzei în lipsă potrivit dispozițiilor art. 242 alin. 1 pct. 2 Codul d e procedură civilă;
Apreciindu-se îndeplinite dispozițiile art. 150 Codul d e procedură civilă, instanța reține cauza spre soluționare.
Deliberând,
CURTEA
Asupra cauzei de față
Prin sentința nr. 1854 din 08.07.2009 pronunțată de Tribunalul Gorj în dosarul nr- a fost admisă acțiunea intentată de reclamantul împotriva pârâtului
S-a constatat prescris dreptul la acțiune pentru perioada 01.01.2000 până la 10.06.2006.
A fost obligată instituția pârâtă să calculeze și să plătească reclamantului drepturile salariale reprezentând suplimentul postului și treptei de salarizare pentru perioada 11.06.2006 - 28.09.2006, sumele restante urmând a fi actualizate cu indicele de inflație.
A fost obligată instituția pârâtă să efectueze mențiunile despre plata acestor drepturi în carnetul de muncă.
Pentru a pronunța această soluție, Tribunalul a reținut următoarele:
Prin cererea adresată acestei instanțe la data de 10.06.2009, reclamantul a chemat în judecată pe pârâtul Inspectoratul Teritorial d e Muncă G, solicitând obligarea acestora la plata drepturilor bănești reprezentând suplimentul postului în cuantum de 25% din salariul de bază și suplimentul treptei de salarizare în cuantum de 25% din salariul de bază, începând cu data angajării în funcție publică și până la încetarea raporturilor de serviciu, actualizate la zi cu indicele de inflație.
În motivarea acțiunii reclamantul a susținut că nu a beneficiat de cele două sporuri solicitate, deși prin art.31 alin.1 din Legea nr.188/1999 se prevede că funcționarii publici au dreptul la plata acestor sporuri, pentru considerentul că prin acte normative succesive, respectiv prin art.44 din nr.OUG92/2004 și art.48 din nr.OG2/2006 aplicarea prevederilor Legii nr.188/1999 a fost suspendată.
Reclamantul a considerat că textele de lege prin care s-a dispus suspendarea acordării sporurilor sunt în contradicție cu normele constituționale, pentru prevederile unei legi organice nu pot fi suspendate printr-o ordonanță de guvern.
De asemenea, s-a susținut că pentru anii 2007 și 2008 această suspendare nu s-a mai menținut și cu toate acestea, în mod nelegal, sporurile nu au fost acordate.
Din dispozițiile nr.OG6/2007 și nr.OG9/2008 a reieșit că acordarea acestui drept nu este suspendată și, de asemenea, aceste acte normative prevăd și că salariile funcționarilor publici nu pot face obiectul vreunei limitări sau renunțări, sub sancțiunea nulității absolute.
Reclamantul a susținut că sunt incidente și dispozițiile art.117 din Legea nr.188/1999 potrivit cu care prevederile acestei legi se completează cu prevederile legislației muncii, astfel încât apare ca evident că suspendarea acordării acestor sporuri contravine și dispozițiilor art.18, 38 și 39 alin.1 lit. d din Legea nr.53/2003.
În cauză nu a formulat întâmpinare pârâta.
Acțiunea a fost apreciată că este întemeiată în parte.
Astfel, potrivit art.31 din Legea nr.188/1999, pentru activitatea desfășurată funcționarii publici au dreptul la un salariu compus din: salariul de bază, sporul pentru vechime în muncă, suplimentul postului și suplimentul gradului.
Acordarea ultimelor două drepturi salariale, suplimentul postului și suplimentul gradului, a fost suspendată succesiv, după cum urmează: pentru anul 2005 prin art.44 din nr.OUG92/2004 privind reglementarea drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici, iar pentru anul 2006 prin art.48 din nr.OG2/2006 privind reglementarea drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici.
Ori, având în vedere faptul că ulterior, pentru anii 2007-2008 suspendarea prevăzută de aceste două acte normative nu a mai fost menținută, iar potrivit art.37 alin.3 din nr.OG6/2007 privind unele măsuri de reglementare a drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici nu pot face obiectul vreunei limitări sau renunțări, se reține de către instanță că dreptul la aceste sporuri subzistă, iar după încetarea suspendării el devine actual, suspendarea neavând efectul încetării acestor drepturi.
Așadar, neplata celor două sporuri fiind o situație temporară, s-a impus acordarea acestora retroactiv.
Cu toate acestea, instanța a constatat că prin nici un act normativ ulterior Legii nr.188/1999 nu este reglementat mecanismul de stabilire a componentelor salariale suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare.
Ori, în aceste condiții de vid de reglementare, cuantificarea de către instanța de judecată în raport de diverse criterii obiective sau prin aplicarea unor principii ce țin de dreptul procesual, ar echivala unei adăugări la lege, ceea ce nu este permis, determinând crearea unor norme juridice pe cale judiciară sau aplicarea unor acte normative care nu sunt incidente în cauză.
Din modul în care este stabilită vocația funcționarilor publici la plata acestor suplimente bănești prin legea cadru rezultă fără echivoc faptul că legislativul a avut în vedere să lase în seama administrației, ce are ca activitate fundamentală organizarea executării și executarea în concret a legii, stabilirea criteriilor de cuantificare a acestor suplimente bănești.
Așa fiind, în lipsa unui act normativ emis sau adoptat de administrație, prin care să fie stabilit cuantumul celor două suplimente solicitate prin acțiune, orice determinare de către instanța de judecată a întinderii acestor drepturi ar încălca principiul separației puterilor în stat, consacrat de art.1 alin.4 din Constituția României.
În același sens, pronunțându-se asupra excepției de neconstituționalitate a prevederilor art.1, art.2 alin.(3) și art.27 alin.(1) din Ordonanța Guvernului nr.137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare prin decizia nr.820 din 3 iulie 2008, publicată în Monitorul Oficial nr.537 din 16.07.2008, Curtea Constituțională a stabilit că "a conferi instanțelor judecătorești competența de a desființa norme juridice instituite prin lege și de a crea în locul acestora alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, este evident neconstituțional, întrucât încalcă principiul separației puterilor, consacrat în art.1 alin.(4) din Constituție, ca și prevederile art.61 alin.(1), în conformitate cu care Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării.
În virtutea textelor constituționale menționate, Parlamentul și, prin delegare legislativă, în condițiile art.115 din Constituție, Guvernul au competența de a institui, modifica și abroga norme juridice de aplicare generală. Instanțele judecătorești nu au o asemenea competență, misiunea lor constituțională fiind aceea dea realiza justiția - art.126 alin.(1) din Legea fundamentală -,adică de a soluționa, aplicând legea, litigiile dintre subiectele de drept cu privire la existența, întinderea și exercitarea drepturilor lor subiective".
De asemenea, în raport de caracterul acțiunii de față, ce are un obiect patrimonial și tinde la valorificarea unui drept de creanță pe care funcționarul public îl are față de instituția publică angajatoare, sunt incidente dispozițiile art.1 alin.1 și art.3 alin.1 din Decretul nr.167/1958, texte de lege care sancționează cu prescrierea în termenul general de 3 ani, în lipsa unui termen special, dreptul la acțiune.
A fost apreciat ca fiind neîntemeiat și capătul de cerere privind obligarea la plata pentru viitor, în raport de faptul că nașterea obligației de plată nu este certă.
Împotriva acestei sentințe, a declarat recurs pârâtul G, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
În motivele de recurs, s-a apreciat că hotărârea primei instanțe a fost dată cu aplicarea greșită a legii.
S-a arătat că instituția pârâtă nu are fonduri disponibile pentru acordarea acestor sporuri.
Examinând recursul formulat de pârâtă, Curtea îl găsește fondat, așa cum se va arăta în continuare.
Reclaman tul are calitatea de funcționar public, fiind salarizat în raport de dispozițiile Legii nr. 188/1999 rep. prin Statutul funcționarilor publici, OUG 92/2004, OG 2/2006 și OG 6/2007 modificată prin OG 9/2008.
Dispozițiile art. 31 alin. 1 din 188/1999 rep. stabilesc în mod generic compunerea salariului la care este îndreptățit funcționarul public, arătând că acesta include salariul de bază, sporul de vechime în muncă, suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare.
În privința ultimelor două componente, prin art. 44 din OUG 92/2004 și art. 48 din OG 2/2006 s-a dispus suspendarea succesivă a acestora, suspendare ce a operat până la intrarea în vigoare a OG 6/2007 act normativ care nu a mai preluat dispozițiile legale anterioare ce privesc suspendarea suplimentului postului și suplimentului corespunzător treptei de salarizare.
În acest context legal, se pune problema aplicării dispozițiilor art. 31 alin. 1 din 188/1999 rep. la calculul salariului cuvenit funcționarilor publici.
Astfel, se apreciază că Statutul funcționarilor publici reglementează în mod generic funcția publică, evoluția carierei funcționarilor publici, drepturile și îndatoririle acestora, context în care definește structura salariului cuvenit funcționarilor fără să stabilească, în concret, modalitatea de calcul a acestuia.
Faptul că, alin. 3 al art. 31 din 188/1999 stabilește că salarizarea funcționarilor publici se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilitatea sistemului unitar de salarizare pentru funcționarii publici, determină instanța să aprecieze că, în concret, modalitatea de stabilire a salariului funcționarilor se realizează prin lege organică în raport de cadrul legal general stabilit de Statut.
Mai mult decât atât, Statutul nu prevede criterii concrete de determinare a drepturilor bănești solicitate, procentul de 25% indicat de reclamantă în petitul cererii sale fiind fără susținere legală.
Aceste aspecte conduc la concluzia că Statutul funcționarilor publici, prin art. 31 alin. 1 stabilește cadrul general al salarizării funcționarilor publici, urmând ca determinarea concretă a drepturilor salariale să fie stabilită ulterior.
În atare situație, reclaman tul este în imposibilitate de a realiza prin intermediul instanței o creanță al cărei cuantum nu este stabilit de lege pentru a putea fi determinat sau determinabil, iar recunoașterea vocației generale la acordarea drepturilor solicitate ar lipsi hotărârea judecătorească de scopul său final - punerea în executare, și pe de altă parte o eventuală cuantificare de către instanță în raport cu diverse criterii ar reprezenta o nesocotire a dispozițiilor art. 147 alin. 4 din Constituia României, conform căruia deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii și au putere pentru viitor, începând cu data publicării acestora.
În acest sens, prin Decizia nr. 820/3 iulie 2008 publicată în Of. 537/16.07.2008, Curtea Constituțională a arătat că dispozițiile art. 1, 2 (alin. 3) și art. 27 alin. 1 din OG 137/2000 R privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare sunt neconstituționale în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
Nu poate fi reținută susținerea reclamantului privind faptul că drepturile solicitate constituie "un bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Instanța Europeană a decis în jurisprudența sa că atât timp cât acțiunile reclamanților se află "pendinte" pe rolul jurisdicțiilor interne, acestea nu făceau să se nască nici un drept de creanță, ci numai eventualitatea dobândirii unei asemenea creanțe. Astfel, s-a stabilit cu valoare de principiu că "o creanță nu poate fi considerată "bun" în sensul art. 1 din Protocolul 1, decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat" (decizia din 18 octombrie 2002, - și alții contra Spaniei).
Prin urmare, creanța invocată de reclamant nefiind constatată printr-o hotărâre irevocabilă, nu beneficiază de protecția art. 1 din Protocolul l la CEDO.
În același sens este și jurisprudența constantă a Înaltei Curți de Casație și Justiție ce asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești potrivit art. 18 alin. 2 din Legea 304/2004 (soluția de principiu pentru unificarea practicii adoptată la data de 6 aprilie 2009).
Astfel, deși jurisprudența Curții de APEL CRAIOVA în această materie a fost contrară soluției adoptate în prezenta cauză, necesitatea schimbării acesteia s-a impus atât prin prisma dispozițiilor art. 18 alin. 2 din Legea 304/2004 cât și a jurisprudenței CEDO, care în Hotărârea din 6 decembrie 2007, pronunțată în cauza Beian împotriva României a statuat că "divergențele de jurisprudență constituie, prin natură, consecința inerentă a oricărui sistem judiciar care se bazează pe un ansamblu de instanțe de fond având autoritate asupra competenței lor teritoriale. Cu toate acestea, rolul unei instanțe supreme este tocmai acela de a reglementa aceste contradicții ale jurisprudenței".
În raport de aspectele analizate, s-a apreciat că reclamantul nu a făcut dovada că drepturile solicitate constituie o creanță certă, lichidă și exigibilă împotriva pârâtei.
Pentru considerentele expuse anterior, Curtea, în baza art. 312 alin.1, va admite recursul pârâtului.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de pârâtul împotriva sentinței nr. 1854 din 08.07.2009 pronunțată de Tribunalul Gorj în dosarul nr- în contradictoriu cu intimatul reclamant.
Modifică sentința în sensul că respinge acțiunea.
Decizie irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de la 26 2009.
PREȘEDINTE: Carmina Mitru - - | JUDECĂTOR 2: Teodora Bănescu - - | JUDECĂTOR 3: Magdalena Fănuță - - |
Grefier, |
Red. Jud..
2 ex/MB/09.12.2009
Președinte:Carmina MitruJudecători:Carmina Mitru, Teodora Bănescu, Magdalena Fănuță
