Litigiu privind funcționarii publici (legea nr.188/1999) . Decizia 5218/2009. Curtea de Apel Craiova
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CRAIOVA
SECȚIA contencios ADMINISTRATIV SI FISCAL
DECIZIE Nr. 5218
Ședința publică de la 09 2009
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Sanda Lungu
JUDECĂTOR 2: Gabriel Viziru
JUDECĂTOR 3: Carmen Ilie
Grefier - -
S-au luat în examinare recursurile formulate de pârâții O și Ministerul Finanțelor Publice, împotriva sentinței numărul 495 din data de 19 iunei 2009, pronuțată de Tribunalul O l t, în dosarul nr-.
La apelul nominal făcut în ședința publică au lipsit recurenții pârâți O, Ministerul Finanțelor Publice și intimatul reclamant.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, care învederează că recursurile au fost declarate în termenul legal și sunt scutite de taxa de timbru iar recurenții au solicitat judecarea cauzei în lipsă conform art.242 (2)
Curtea constatând cauza în stare de soluționare a trecut la deliberări.
CURTEA
Asupra recursurilor de față;
Prin sentința nr. 495 din data de 19 iunei 2009, pronuțată de Tribunalul O l t, în dosarul nr- a fost admisă acțiunea reclamantului fiind obligați pârâții O și Ministerul Finanțelor Publice la plata suplimentului postului și a suplimentului corespunzător treptei de salarizare în procent de câte 25% din salariul de bază pentru perioada 1.06.2006 - 31.07.2008, actualizate în raport cu indicele de inflație până la plata efectivă.
Pentru pronunțarea sentinței tribunalul a reținut că reclamantul a avut calitatea de funcționar public în cadrul intimatei - DGFP O, conform adeverinței nr.12463/05.06.2009 emisă de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului O, în perioada 1.06.2006 - 31.07.2008 și nu a beneficiat de suplimentul postului și suplimentul treptei de salarizare, iar potrivit art.40 alin.2 lit.c Codul muncii intimata are obligația de a acorda salariaților săi toate drepturile ce decurg din lege, din contractul de muncă aplicabil și din contractele individuale de muncă încheiate.
Pe de altă parte, funcționarii publici sunt salarizați în conformitate cu dispozițiile Legii nr.188/1999 - care reprezintă Statutul funcționarilor publici - și au dreptul să primească pe lângă celelalte drepturi și cele două sporuri respectiv suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare, în conformitate cu dispozițiile art.31 alin.1 lit.c și d din actul normativ anterior menționat, cele două suplimente fiind introduse prin Legea nr.161/19.04.2003 și publicată în Monitorul oficial în data de 21.04.2003.
Prin art.44 din OG nr.92/2004, publicată în Monitorul Oficial în data de 23.11.2004, s-a prevăzut că la data intrării în vigoare a acesteia, se suspendă aplicarea dispozițiilor art.29 (devenit ulterior, prin republicare, art.31) din Legea nr.188/1999-R, suspendarea acestor dispoziții continuând conform OG nr.2/2006 până la finele anului 2006, după care nu s-a mai dispus în acest sens iar reclamanții nu au primit respectivele suplimente așa cum recunoaște și intimata prin întâmpinare.
Ca atare începând cu data de 23.11.2004 (când a intrat în vigoare OUG nr.92/2004) și până la sfârșitul anului 2006, dreptul privind acordarea celor două suplimente a fost suspendat însă suspendarea exercițiului dreptului la suplimente nu echivalează cu însăși înlăturarea dreptului respectiv, art.38 din Codul muncii prevăzând în mod imperativ că drepturile persoanelor încadrare în muncă nu pot face obiectul vreunei tranzacții, renunțări sau limitări, ele fiind apărate de stat împotriva oricăror încălcări, a manifestărilor de subiectivism, abuz sau arbitrariu.
prevăzute de art.31 alin.1 lit.c și d au fost doar suspendate prin actele normative respective, acte ce nu conțin vreo referire la desființarea dreptului respectiv, situație în care suspendarea exercițiului dreptului la suplimente nu echivalează cu însăși înlăturarea lui câtă vreme prin nici o dispoziție legală nu i-a fost înlăturată existența și nici nu s-a constatat neconstituționalitatea textului de lege privitoare la acest drept.
Fiind de principiu că o normă legală, odată reglementată, trebuie să producă efectele, o soluție contrară ar însemna ca un drept prevăzut de lege să devină pentru cealaltă parte doar o obligație lipsită de conținut, ajungându-se ca un drept patrimonial recunoscut de lege să fie lipsit de substanța sa și practic lipsit de valoare.
Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale, pot prevede în art.1 din Protocolul adițional nr.1 că orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea drepturilor sale și nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului, dreptul reclamantului la sporurile salariale reprezentând suplimentul postului și suplimentul treptei de salarizare fiind un drept de creanță și prin urmare, un bun în sensul Convenției menționate, urmează a se acorda pe perioada solicitată în cuantum de câte 25% din salariul de bază aferentă perioadei menționate anterior, drepturile bănești urmând a fi actualizate în funcție de indicele de inflație până la plata efectivă.
De asemenea s-a reținut că aceste drepturi au fost recunoscute și celorlalți salariați din cadrul pârâtei în acest sens existând dovada atașată la fila 7 dosar.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs pârâții DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE O și MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate.
În motivele de recurs recurenții au susținut că instanța a interpretat greșit faptul că acest spor de 25% trebuia acordat conform art. 31 din Legea nr.188/1999 modificată, fără a ține cont că sumele necesare acordării acestor sporuri nu au fost prevăzute în buget, iar art. 31 nu prevede cuantumul acestora, nefiind cuprinse nici în nr.OG 6/2007 modificată, ce reprezintă legea de salarizare a funcționarilor publici.
Examinând recursurile formulate de pârâți, Curtea le găsește fondate, așa cum se va arăta în continuare.
Reclamantul are calitatea de funcționar public, fiind salarizat în raport de dispozițiile Legii nr. 188/1999 rep. prin Statutul funcționarilor publici, OUG 92/2004, OG 2/2006 și OG 6/2007 modificată prin OG 9/2008.
Dispozițiile art. 31 alin. 1 din 188/1999 rep. stabilesc în mod generic compunerea salariului la care este îndreptățit funcționarul public, arătând că acesta include salariul de bază, sporul de vechime în muncă, suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare.
În privința ultimelor două componente, prin art. 44 din OUG 92/2004 și art. 48 din OG 2/2006 s-a dispus suspendarea succesivă a acestora, suspendare ce a operat până la intrarea în vigoare a OG 6/2007 act normativ care nu a mai preluat dispozițiile legale anterioare ce privesc suspendarea suplimentului postului și suplimentului corespunzător treptei de salarizare.
În acest context legal, se pune problema aplicării dispozițiilor art. 31 alin. 1 din 188/1999 rep. la calculul salariului cuvenit funcționarilor publici.
Astfel, se apreciază că Statutul funcționarilor publici reglementează în mod generic funcția publică, evoluția carierei funcționarilor publici, drepturile și îndatoririle acestora, context în care definește structura salariului cuvenit funcționarilor fără să stabilească, în concret, modalitatea de calcul a acestuia.
Faptul că, alin. 3 al art. 31 din 188/1999 stabilește că salarizarea funcționarilor publici se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilitatea sistemului unitar de salarizare pentru funcționarii publici, determină instanța să aprecieze că, în concret, modalitatea de stabilire a salariului funcționarilor se realizează prin lege organică în raport de cadrul legal general stabilit de Statut.
Mai mult decât atât, Statutul nu prevede criterii concrete de determinare a drepturilor bănești solicitate, procentul de 25% indicat de reclamant în petitul cererii sale fiind fără susținere legală.
Aceste aspecte conduc la concluzia că Statutul funcționarilor publici, prin art. 31 alin. 1 stabilește cadrul general al salarizării funcționarilor publici, urmând ca determinarea concretă a drepturilor salariale să fie stabilită ulterior.
În atare situație, reclamantul este în imposibilitate de a realiza prin intermediul instanței o creanță al cărei cuantum nu este stabilit de lege pentru a putea fi determinat sau determinabil, iar recunoașterea vocației generale la acordarea drepturilor solicitate ar lipsi hotărârea judecătorească de scopul său final - punerea în executare, și pe de altă parte o eventuală cuantificare de către instanță în raport cu diverse criterii ar reprezenta o nesocotire a dispozițiilor art. 147 alin. 4 din Constituia României, conform căruia deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii și au putere pentru viitor, începând cu data publicării acestora.
În acest sens, prin Decizia nr. 820/3 iulie 2008 publicată în Of. 537/16.07.2008, Curtea Constituțională a arătat că dispozițiile art. 1, 2 (alin. 3) și art. 27 alin. 1 din OG 137/2000 R privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare sunt neconstituționale în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
Nu poate fi reținută susținerea reclamantului din acțiune privind faptul că drepturile solicitate constituie "un bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Instanța Europeană a decis în jurisprudența sa că atât timp cât acțiunile reclamanților se află "pendinte" pe rolul jurisdicțiilor interne, acestea nu făceau să se nască nici un drept de creanță, ci numai eventualitatea dobândirii unei asemenea creanțe. Astfel, s-a stabilit cu valoare de principiu că "o creanță nu poate fi considerată "bun" în sensul art. 1 din Protocolul 1, decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat" (decizia din 18 octombrie 2002, - și alții contra Spaniei).
Prin urmare, creanța invocată de reclamant nefiind constatată printr-o hotărâre irevocabilă, nu beneficiază de protecția art. 1 din Protocolul l la CEDO.
În același sens este și jurisprudența constantă a Înaltei Curți de Casație și Justiție ce asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești potrivit art. 18 alin. 2 din Legea 304/2004 (soluția de principiu pentru unificarea practicii adoptată la data de 6 aprilie 2009).
Astfel, deși jurisprudența Curții de APEL CRAIOVA în această materie a fost contrară soluției adoptate în prezenta cauză, necesitatea schimbării acesteia s-a impus atât prin prisma dispozițiilor art. 18 alin. 2 din Legea 304/2004 cât și a jurisprudenței CEDO, care în Hotărârea din 6 2007, pronunțată în cauza Beian împotriva României a statuat că "divergențele de jurisprudență constituie, prin natură, consecința inerentă a oricărui sistem judiciar care se bazează pe un ansamblu de instanțe de fond având autoritate asupra competenței lor teritoriale. Cu toate acestea, rolul unei instanțe supreme este tocmai acela de a reglementa aceste contradicții ale jurisprudenței".
În raport de aspectele analizate, se apreciază că reclamantul nu a făcut dovada că drepturile solicitate constituie o creanță certă, lichidă și exigibilă împotriva pârâtei.
Pentru considerentele expuse anterior, Curtea, în baza art. 312 alin.1, va admite recursul formulat de pârâți și va modifica sentința în sensul că va respinge acțiunea.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de pârâții O și Ministerul Finanțelor Publice, împotriva sentinței numărul 495 din data de 19 iunei 2009, pronuțată de Tribunalul O l t, în dosarul nr-.
Modifică sentința.
Respinge acțiunea reclamantului.
Decizie irevocabilă
Pronunțată în ședința publică de la 09 2009
Președinte, - - | Judecător, - - | Judecător, - - |
Grefier, - - |
Red jud -
16 2009/2 ex.
Jud fond
Președinte:Sanda LunguJudecători:Sanda Lungu, Gabriel Viziru, Carmen Ilie
