Litigiu privind funcționarii publici (legea nr.188/1999) . Decizia 5220/2009. Curtea de Apel Craiova
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CRAIOVA
SECȚIA contencios ADMINISTRATIV SI FISCAL
DECIZIE Nr. 5220
Ședința publică de la 09 2009
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Sanda Lungu
JUDECĂTOR 2: Gabriel Viziru
JUDECĂTOR 3: Carmen Ilie
Grefier - -
xxxxxxxxxx
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanții, A, împotriva sentinței nr. 2337 din 15 octombrie 2009 pronunțată de Tribunalul Mehedinți în dosarul nr- în contradictoriu cu intimata pârâtă PRIMĂRIA COMUNEI PRIN PRIMAR.
La apelul nominal făcut în ședința publică au lipsit recurenții reclamanți, A, și intimata pârâtă PRIMĂRIA COMUNEI PRIN PRIMAR.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează instanței că recursul este declarat în termenul legal și este scutit de la plata taxei de timbru.
S-au arătat precizările depuse de către recurenți, întâmpinarea formulată de intimata pârâtă și cererea de judecarea cauzei în lipsă formulată de recurenți în temeiul art.242 (2)
Curtea constatând cauza în stare de judecată a trecut la deliberări.
CURTEA
Asupra recursului de față;
Prin sentința nr. 2337 din 15 octombrie 2009 Tribunalul Mehedinția respins acțiunea reclamanților, A,.
Pentru pronunțarea sentinței tribunalul a reținut că reclamanții la data menționată în dispozițiile de numire în funcția publică și în prezent se află în raporturi de serviciu cu pârâtul, având calitatea de funcționari publici.
În perioada menționată nu au primit suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare.
Conform disp.art.31 alin 1 din Legea nr 188/1999 privind statutul funcționarilor publici, pentru activitatea desfășurată funcționarii publici au dreptul la un salariu compus din salariul de bază, sporul de vechime în muncă, suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare.
Art.31 alin.3 din Legea nr 188/1999, prevede că salarizarea funcționarilor publici se face în conformitate cu prevederile legii care stabilește sistemul unitar de salarizare pentru funcționarii publici.
Până în prezent, nu a fost adoptată o lege de salarizare a funcționarilor publici, anual fiind reglementate drepturile salariale și alte drepturi ale acestei categorii profesionale.
În cadrul actelor normative emise au fost enumerate sporurile, premiile, primele și alte drepturi de natură salarială ce se acordă funcționarilor publici precum și cuantumul acestora prin stabilirea unui procent din salariul de bază.
Procentul celor două suplimente salariale, nu a fost stabilit prin actele normative subsecvente Legii nr 188/1999 astfel încât cuantificarea acestor drepturi este arbitrară.
Pentru a face posibilă cuantificarea suplimentului postului și suplimentului corespunzător treptei de salarizare ca părți componente ale salariului funcționarilor publici, este necesară existența unor dispoziții date în aplicarea art.31 alin.1 lit.c și d din Legea nr 188/1999 republicată, atribuție care revine legiuitorului prin emiterea unui act normativ cu forță de lege sau guvernului prin emiterea unei hotărâri în executarea prevederilor cuprinse în Legea nr 188/1999.
În condițiile în care modalitatea de calculare a suplimentului postului și a suplimentului corespunzător treptei de salarizare nu este reglementată printr-un act normativ, acordarea acestor drepturi presupune obligarea angajatorului la plata unor sume de bani care nu sunt certe, ceea ce reprezintă un fapt contrar deciziei 820 din 3 iulie 2008 Curții Constituționale.
Prin decizia sus menționată, Curtea Constituțională a precizat că dispozițiile art.1, 2 alin.3 și art.27 alin.1 din OG nr.137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, sunt neconstituționale în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau prevederi cuprinse în alte acte normative.
În mod ipotetic este lipsită de eficiență și soluția de a dispune plata celor două suplimente salariale în mod generic așa cum s-a procedat anterior deoarece față de lipsa unor criterii minime de cuantificare în condițiile în care autoritatea publică persistă într-o acțiune de pasivitate, hotărârea pronunțată nu ar putea fi executată.
În acest sens, se înscrie și jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, care asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești potrivit art.18 alin.2 din Legea nr 304/2004, soluția de principiu pentru unificarea practicii fiind adoptată la data de 6 aprilie 2009.
În condițiile menționate necesitatea schimbării jurisprudenței sa impus atât prin raportare la dispozițiile art.18 alin.2 din Legea nr.304/2004 cât și la jurisprudența CEDO, care prin hotărârea nr.6 din 06.12.2007, pronunțată în cauza Beian împotriva României, a statuat că divergențele de jurisprudență constituie prin natură consecința inerentă a oricărui sistem judiciar care se bazează pe un ansamblu de instanță de fond având autoritate asupra competenței lor teritoriale. Cu toate acestea, rolul unei instanțe supreme este tocmai aceea de a reglementa aceste contradicții ale jurisprudenței.
În raport de cele menționate,instanța a apreciat că reclamanții nu a făcut dovada că drepturile solicitate au caracterul unei creanțe certe, lichide și exigibile, astfel încât cererea pentru acordarea pretinselor sporuri a fost respinsă.
Împotriva sentinței au declarat recurs reclamanții, A, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
În motivarea recursului au susținut că în mod greșit prima instanță a reținut că nu au făcut dovada că drepturile solicitate au caracterul unei creanțe certe, lichide și exigibile.
Această motivare nu poate fi reținută cât timp la dosar au depus înscrisuri din care reiese, fără niciun fel de dubiu, că sumele la care sunt îndreptățiți pot fi suportate de pârâte. Singurul impediment pentru instanță ar fi fost cuantumul acestora, însă dacă aceasta ar fi dat dovadă de rol activ, acest cuantum ar fi fost determinat prin efectuarea unei expertize de specialitate.
De asemenea, au arătat că a avut loc o încălcare a art.1 din Protocolul adițional la CEDO, prin lipsirea de un drept legitim pe care ar fi trebuit să îl dobândească efectiv, precum și a încălcării dreptului la egalitate de șanse și tratament.
La data de 03.12.2009 recurenții au depus precizări ca urmare a intrării în vigoare începând cu data de 12.11.2009 a art.50 al 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fondurile publice în sensul că solicită analizarea cererii privind drepturile salariale doar pentru trecut respectiv de la data angajării și până la data de 31.10.2009, fără actualizarea acestora cu rata inflației conform cuantumurilor calculate de compartimentul contabil al primăriei, anexate la cerere.
Analizând recursul, înscrisurile depuse la dosar, precum și legislația aplicabilă, instanța reține că reclamantul are calitatea de funcționar public, fiind salarizată în raport de dispozițiile Legii nr. 188/1999 rep. prin Statutul funcționarilor publici, OUG 92/2004, OG 2/2006 și OG 6/2007 modificată prin OG 9/2008.
Analizând temeinicia susținerilor reclamanților recurent privind plata drepturilor bănești solicitate, instanța reține că dispozițiile art. 31 alin. 1 din 188/1999 rep. stabilesc în mod generic compunerea salariului la care este îndreptățit funcționarul public, arătând că acesta include salariul de bază, sporul de vechime în muncă, suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare.
În privința ultimelor două componente, prin art. 44 din OUG 92/2004 și art. 48 din OG 2/2006 s-a dispus suspendarea succesivă a acestora, suspendare ce a operat până la intrarea în vigoare a OG 6/2007 act normativ care nu a mai preluat dispozițiile legale anterioare ce privesc suspendarea suplimentului postului și suplimentului corespunzător treptei de salarizare.
În acest context legal, se pune problema aplicării dispozițiilor art. 31 alin. 1 din 188/1999 rep. la calculul salariului cuvenit funcționarilor publici.
Astfel, se apreciază că Statutul funcționarilor publici reglementează în mod generic funcția publică, evoluția carierei funcționarilor publici, drepturile și îndatoririle acestora, context în care definește structura salariului cuvenit funcționarilor fără să stabilească, în concret, modalitatea de calcul a acestuia.
Faptul că, alin. 3 al art. 31 din 188/1999 stabilește că salarizarea funcționarilor publici se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilitatea sistemului unitar de salarizare pentru funcționarii publici, determină instanța să aprecieze că, în concret, modalitatea de stabilire a salariului funcționarilor se realizează prin lege organică în raport de cadrul legal general stabilit de Statut.
Mai mult decât atât, Statutul nu prevede criterii concrete de determinare a drepturilor bănești solicitate, procentul de 25% indicat de reclamant în petitul cererii lor fiind arbitrar și fără susținere legală.
Aceste aspecte conduc la concluzia că Statutul funcționarilor publici, prin art. 31 alin. 1 stabilește cadrul general al salarizării funcționarilor publici, urmând ca determinarea concretă a drepturilor salariale să fie stabilită ulterior.
În atare situație, reclamanții sunt în imposibilitate de a realiza prin intermediul instanței o creanță al cărei cuantum nu este stabilit de lege pentru a putea fi determinat sau determinabil, iar recunoașterea vocației generale la acordarea drepturilor solicitate ar lipsi hotărârea judecătorească de scopul său final - punerea în executare, și pe de altă parte o eventuală cuantificare de către instanță în raport cu diverse criterii ar reprezenta o nesocotire a dispozițiilor art. 147 alin. 4 din Constituia României, conform căruia deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii și au putere pentru viitor, începând cu data publicării acestora.
În acest sens, prin Decizia nr.820/3 iulie 2008 publicată în Of. 537/16.07.2008, Curtea Constituțională a arătat că dispozițiile art.1, 2 (alin.3 ) și art.27 alin.1 din OG 137/2000 R privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare sunt neconstituționale în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
Nu pot fi reținute susținerile reclamanților privind faptul că drepturile solicitate constituie "un bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului Instanța Europeană a decis în jurisprudența sa că atât timp cât acțiunile reclamanților se află "pendinte" pe rolul jurisdicțiilor interne, acestea nu făceau să se nască nici un drept de creanță, ci numai eventualitatea dobândirii unei asemenea creanțe. Astfel, s-a stabilit cu valoare de principiu că "o creanță nu poate fi considerată "bun" în sensul art. 1 din Protocolul 1, decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat" (decizia din 18 octombrie 2002, - și alții contra Spaniei).
Prin urmare, creanța invocată de reclamanți nefiind constatată printr-o hotărâre irevocabilă, nu beneficiază de protecția art. 1 din Protocolul l la CEDO.
În același sens este și jurisprudența constantă a Înaltei Curți de Casație și Justiție ce asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești potrivit art. 18 alin. 2 din Legea 304/2004 (soluția de principiu pentru unificarea practicii adoptată la data de 6 aprilie 2009).
Astfel, deși jurisprudența Curții de APEL CRAIOVA în această materie a fost contrară soluției adoptate în prezenta cauză, necesitatea schimbării acesteia s-a impus atât prin prisma dispozițiilor art. 18 alin. 2 din Legea 304/2004 cât și a jurisprudenței CEDO, care în Hotărârea din 6 2007, pronunțată în cauza Beian împotriva României a statuat că "divergențele de jurisprudență constituie, prin natură, consecința inerentă a oricărui sistem judiciar care se bazează pe un ansamblu de instanțe de fond având autoritate asupra competenței lor teritoriale. Cu toate acestea, rolul unei instanțe supreme este tocmai acela de a reglementa aceste contradicții ale jurisprudenței".
În raport de aspectele analizate, apreciind că recurenții reclamanți nu au făcut dovada că drepturile solicitate constituie o creanță certă, lichidă și exigibilă împotriva pârâtei, în baza art. 312 alin.1, se va respinge recursul.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanții, A, împotriva sentinței nr. 2337 din 15 octombrie 2009 pronunțată de Tribunalul Mehedinți în dosarul nr-.
Decizie irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de la 09 2009
Președinte, - - | Judecător, - - | Judecător, - - |
Grefier, - - |
Red.jud. -
17 2009/2 ex.
Jud fond A
Președinte:Sanda LunguJudecători:Sanda Lungu, Gabriel Viziru, Carmen Ilie
