Litigiu privind funcționarii publici (legea nr.188/1999) . Decizia 564/2009. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA Operator 2928
SECȚIA contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DOSAR NR--05.02.2009
DECIZIA CIVILĂ NR.564
Ședința publică din 09.04.2009
PREȘEDINTE: Maria Cornelia Dascălu
JUDECĂTOR 2: Adina Pokker
JUDECĂTOR 3: Claudia LIBER
GREFIER:
S-au luat în examinare recursurile declarate de reclamantul și pârâtul Municipiul A prin Primarul Municipiului A, împotriva sentinței civile nr.1085/02.12.2008 pronunțată de Tribunalul Arad în dosar nr-, în contradictoriu cu pârâtul intimat Primarul Municipiului A, având ca obiect litigiu privind funcționarii publici.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă avocat aflat în substituirea av. I - în reprezentarea pârâtului recurent Municipiul A prin Primarul Municipiului A, lipsă fiind celelalte părți.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care se constată că prin serviciul de registratură al instanței reclamantul recurent a depus concluzii scrise.
Reprezentantul pârâtului recurent Municipiul A prin Primarul Municipiului A depune împuternicire avocațială și împuternicire avocațială de substituire.
Nemaifiind alte cereri de formulat, instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pentru dezbateri.
Reprezentantul pârâtului recurent Municipiul A prin Primarul Municipiului A solicită admiterea recursului și modificarea sentinței în sensul respingerii acțiunii introductive de instanță, solicitând totodată respingerea recursului formulat de reclamant ca neîntemeiat. Mai arată că își rezervă dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.
CURTEA
Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.1085/02.12.2008 pronunțată de Tribunalul Arad în dosar nr-, a fost admisă în parte acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamantul în contradictoriu cu pârâții Municipiul A și Primarul Municipiului A și în consecință:
A obligat pârâții să plătească reclamantului despăgubiri reprezentând drepturi salariale neacordate, respectiv suplimentul postului și suplimentul treptei de salarizare pentru perioada 01.01.2004 - 01.02.2006, sporuri ce se vor actualiza cu indicele de inflație de la data scadenței până la data plății efective și să efectueze cuvenitele mențiuni în carnetul de muncă al reclamantului.
A respins acțiunea cu privire la cuantumul sporurilor de 25% din salariul de bază. Fără cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul Arada reținut că reclamantul a fost funcționar public în cadrul pârâtei Primăriei Municipiului A și a formulat prezenta acțiune întrucât începând cu 01.01.2004 până în prezent nu a beneficiat de drepturile salariale la care avea dreptul potrivit art. 31 alin. 1 lit. c și d din Legea nr. 188/1999.
Instanța a înlăturat susținerile pârâtei privind procedura prealabilă prevăzută de art.31 din nr.OG6/2007, întrucât această procedură se aplică numai în legătură cu drepturile salariale stabilite prin această ordonanță.
Potrivit art. 29 alin. 1 din Legea nr. 188/1999 (după republicarea legii devenind art. 31 alin. 1) "pentru activitatea desfășurată funcționarii publici au dreptul la un salariu cuprins din: a) salariu de bază; b) sporul pentru vechime în muncă; c) suplimentul postului; d) suplimentul corespunzător treptei de salarizare".
Aplicarea dispozițiilor art. 29 alin. 1 lit. c și d au fost suspendate în perioada 01.01.2004-30.12.2006 în baza art. 44 din OUG nr. 92/2004 și art.48 din OG nr. 2/2006aprobat cu modificări și completări prin Legea nr. 417/2006.
Prin Legea nr.251/2006, art.13, pentru modificare și completarea Legea nr. 188/1999, prevederile art. 29 alin. 1 lit. c și d au reintrat în vigoare începând cu data de 01.01.2007.
Succesiunea în timp a actelor normative la care s-a făcut referire a impus să se rețină că dreptul la plata sporului reprezentând suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare, a fost introdus prin art. 29 alin. 1 lit. c și d din Legea nr. 188/1999 și a produs efecte de la data de 01.01.2004 iar suspendarea exercițiului dreptului nu echivalează cu însăși înlăturarea lui, cât timp prin nici o dispoziție legală nu i-a înlăturat existența pentru anii 2004-2007.
Este neîndoielnic că prin art. 29 din Legea 188/1999, legiuitorul a reglementat mecanismul de stabilire a salariului funcționarilor publici compus din cele 5 componente enumerate limitativ, respectiv salariul de bază, suplimentul postului, sporul de vechime, suplimentul corespunzător treptei de salarizare.
Este la fel de relevant că reclamantul are un drept subiect recunoscut și ocrotit de Legea nr. 188/1999.
Astfel, pentru ca un drept să nu devină doar o obligație lipsită de conținut, ceea ce ar constitui o îngrădire nelegitimă a exercitării lui, un atare drept nu poate fi considerat că nu a existat în perioada 2004-31.12.2006, pentru că exercițiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat, întrucât s-ar ajunge la situația că un drept patrimonial, a cărui existență este recunoscută să devină lipsit de orice valoare.
Ca atare, este evident și de necontestat faptul că legiuitorul, prin norma legală pe care își întemeiază reclamantul cererea, a recunoscut funcționarilor publici un astfel de drept salarial precum suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare.
Pornind de la izvorul însuși al dreptului invocat este incontestabil că ceea ce legea a reglementat este corect și obligatoriu a fi respectat și de către angajator, acesta având obligația legală de a acorda salariaților toate drepturile ce decurg din lege.
În aplicarea principiului că norma legală trebuie aplicată în sensul în care legiuitorul a edictat-o și nu în sensul înlăturării acesteia, instanța a apreciat că întrucât reclamantul nu a primit până în prezent de la apariția actului normativ sporurile solicitate, acest drept tinde să fie lipsit de conținut, ceea ce contravine în mod vădit principiului enunțat în condițiile în care o normă legală reglementată, trebuie să producă efectele fiind împotriva rațiunii de a exista a legilor, ca acestea să aibă doar caracter formal lipsit de conținut.
Potrivit art. 1 din Protocolul adițional la Convenția pentru Apărarea
Drepturilor Omului și al Fundamentale, "Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea drepturilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului".
Astfel, dreptul reclamantului la sporurile salariale reprezentând suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare sunt un drept de creanță și prin urmare, sunt un bun în sensul art. 1 din Protocolul adițional la convenția menționată.
Ca atare, dreptul subiectiv al reclamantului fiind recunoscut de legiuitor printr-o normă legală dincolo de competența constatatoare a instanței de judecată, instanța a reținut că reclamantului i se cuvin aceste drepturi salariale reglementate în art. 29 din Legea 188/1999 alături de celelalte sporuri și drepturi salariale.
Cu privire la cuantumul de 25% a sporurilor solicitate, instanța a reținut ca inadmisibilă cererea reclamantului și a dat eficiență Deciziei nr.820/2008 a Curții Constituționale care a statuat că "instanțele judecătorești nu au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative".
Instanța nu s-a putut pronunța cu privire la stabilirea cuantumului acestor sporuri întrucât nu are nici competența de a se substitui legiuitorului ori executivului în privința acordării efective a unui drept prevăzut de lege și cu privire la care legea nu reglementează modalitatea de calcul cu atât mai mult cu cât salarizarea funcționarilor publici se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare pentru funcționarii publici și nicidecum în mod arbitrar de către instanțele judecătorești.
acestor drepturi salariale impune o valorificare, o corectă și justă apreciere a nivelului salarial raportat la atribuțiile și responsabilitățile fiecărui funcționar public în parte, or, aceste aspecte exced competenței legale cu care este învestită instanța de judecată.
Ca urmare, instanța a apreciat că cererea reclamantului este întemeiată, acesta fiind îndreptățit la plata dreptului salarial reprezentând suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare.
Având în vedere prevederile art.93 din Legea nr.188/1999 republicată, potrivit cărora prevederile acestei legi se completează cu prevederile legislației muncii precum și cu reglementările de drept comun civile, administrative sau penale, după caz, în măsura în care nu contravin legislației specifice funcției publice și prevederile art.161 alin.4, art.292 alin.1 și art.295 alin.2 din Legea nr.53/2002 Codul Muncii și art.1082 Cod civil, instanța a acordat reclamantului daune interese compensatorii pentru acoperirea prejudiciului suferit ca urmare a devalorizării monedei naționale în perioada scursă de la nașterea dreptului până la data plății efective.
Având în vedere că nici Legea nr.188/1999 și nici alt act normativ nu prevede procentul în care se acordă sporul cerut de reclamant, instanța a respins capătul de cerere pentru plata suplimentelor salariale cerute ca fiind în cuantum de 25% fiecare din salariul de bază, ca fiind lipsită de temei legal.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs atât reclamantul cât și pârâtul, primul solicitând modificarea în parte a sentinței civile atacate în sensul admiterii acțiunii sale în totalitate iar pârâtul solicitând modificarea în totalitate, în sensul respingerii acțiunii.
În motivarea recursului, reclamantul a învederat Curții argumentele expuse în fața primei instanțe în ceea ce privește fondul raporturilor juridice dintre părți, argumente care, din considerente de operativitate nu vor mai fi reluate.
Cât privește soluția primei instanțe cu privire la acordarea drepturilor fără indicarea cuantumului de 25%, reclamantul recurent a arătat că practica judiciară a instanțelor este în sensul admiterii acțiunilor având același obiect, cu acordarea cuantumului de 25%, că drepturile solicitate constituie un bun în sensul art.1 din Protocolul adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, că potrivit politicii CEDO, există discriminare atâta timp cât diferența de tratament aplicat unor subiecte de drept aflate în situații analoage nu are o justificare legitimă, obiectivă și rezonabilă, că potrivit art.6 alin.2 din Codul Muncii și art.23 alin.2 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, toți oamenii, fără nici o discriminare, au dreptul la salariu egal, pentru muncă egală, principiul egalității în drepturi fiind reconfirmat și prin Deciziile nr. XXXVI/07.05.2007 și nr. XXI/10.03.2008 de Înalta Curte de Casație și Justiție.
La rândul său, recurentul pârât Municipiul A prin Primarul Municipiului A, a arătat că hotărârea primei instanțe se bazează pe o interpretare eronată a textelor care au suspendat punerea în aplicare a dispozițiilor art.29 (actualmente art.31) din Legea nr.188/1999, interpretarea corectă fiind în sensul că legiuitorul, în exercitarea puterii sale, a înțeles să amâne punerea în aplicare, consecința suspendării fiind neacordarea dreptului care-l consacră nu a produs efecte.
Analizând recursurile prin prisma motivelor invocate de către recurenți, cât și în conformitate cu dispozițiile art. 3041Cod procedură civilă, care impun analizarea cauzei sub toate aspectele, Curtea apreciază ca acestea sunt neîntemeiate, pentru considerentele ce urmează a fi expuse:
Din examinarea hotărârii instanței de fond, rezultă că prima instanță a reținut corect starea de fapt pe baza actelor și probelor de la dosar și în mod legal a admis în parte acțiunea reclamantului și a obligat pârâtul la plata drepturilor bănești reprezentând suplimentul postului și suplimentul corespunzător al treptei de salarizare, pe perioada în care reclamantul a avut calitatea de funcționar public.
Prima instanță a reținut în mod corect că dreptul reclamantului la suplimentul postului și suplimentul corespunzător al treptei de salarizare este reglementat prin art.31 alin.1 lit. c) și d) din Legea nr.188/1999 privind Statutul Funcționarilor Publici. Împrejurarea că prin nr.OUG92/2004 și nr.OG2/2006, s-a dispus suspendarea aplicării acestor dispoziții legale pentru anii 2004 - 2006, nu înseamnă că s-a dispus și înlăturarea acestui drept, așa încât în mod corect prima instanță a apreciat că suspendarea în două rânduri succesive a aplicării dispozițiilor art.31 alin.1 lit. c) și d) din Legea nr.188/1999, nu echivalează cu abrogarea acestei dispoziții legale.
În spiritul celor reținute de prima instanță și, așa cum rezultă fără echivoc din interpretarea dispozițiilor art.31 alin 1 lit. c) și d) din Legea nr.188/1999, trebuie observat că cele două suplimente fac parte integrantă din salariul cuvenit pentru activitatea desfășurată, norma juridică menționată folosind sintagma "salariu compus dinsuplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare." A nega dreptul la aceste suplimente ar echivala cu o atingere adusă salariului din care acestea fac parte, în condițiile în care nici un act normativ nu le-a abrogat.
În plus, în confirmarea hotărârii pronunțate de Tribunalul Timiș și a interpretării date textului legal mai sus menționat, se situează și considerentele Deciziei nr. XIV/18.02.2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii, decizie care, chiar dacă se referă la un alt drept al funcționarilor public decât cel dedus judecății din prezentul dosar, se impune a fi menționată. Astfel, în considerentele acestei decizii, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că, pentru activitatea desfășurată, funcționarii publici au dreptul la un salariu compus din salariul de bază, sporul de vechime în muncă, suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare.
Prin urmare, având în vedere această argumentație juridică, inclusă într-o decizie pronunțată în recursul în interesul legi, precum și împrejurarea că art. 31 alin.1 lit. c) și d) din Legea nr. 188/1999 nu prevede aceste drepturi în mod condiționat, Curtea apreciază că drepturile solicitate de către reclamant nu pot avea un caracter formal, fiind necesar a fi recunoscute de vreme ce au fost prevăzute de lege. Această concluzie se impune chiar și în lipsa reglementării procentului în care trebuie acordate, neindicarea de către legiuitor a acestor procente nefiind de natură a suprima dreptul legiferat.
Mai mult decât atât, ele au fost reconfirmate și prin actul normativ special care reglementează drepturile salariale ale funcționarilor publici, respectiv OG nr.6/2007 care, la art. 48 stipulează că dispozițiile ordonanței se completează cu prevederile Legii nr.188/1999, iar la fiecare Anexa prevede că personalul menționat în cadrul acestor anexe beneficiază și de sporurile prevăzute de dispozițiile legale în vigoare.
Așadar, apar ca neîntemeiate susținerile recurentului potrivit cărora textul din Legea nr.188/1999 care consacră drepturile solicitate nu și-ar fi produs efectele.
Cât privește criticile de recurs formulate de reclamant cu privire la neacordarea procentului de 25%, Curtea de asemenea le apreciază ca fiind neîntemeiate, găsind pertinente observațiile primei instanțe potrivit cărora este atributul exclusiv al Legiuitorului sau Administrației de a executa în concret dispozițiile cuprinse în art.31 din Legea nr.188/1999, instanța neavând, în lipsa unei legi sau a unui act emis sau adoptat de către autoritatea administrativă care să stabilească cuantumul celor două suplimente, puterea juridică de a determina ea însăși întinderea suplimentelor salariale, deoarece s-ar substitui puterii executive, ipoteză în care ar încălca principiul separației puterilor în stat, consacrat în art.1 alin.4 din Constituția României.
Concluzia se impune cu atât mai mult cu cât Curtea Constituțională a reținut necompetența instanțelor de judecată de a înlocui dispozițiile legale cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative, prin Decizia nr.820/2008. Pe cale de consecință, nici practica judiciară invocată de reclamantul recurent nu poate fi reținută de această C, de vreme ce Decizia nr.820/2008 a Curții Constituționale este obligatorie pentru instanțele judecătorești potrivit dispozițiilor art.147 din Constituția României, de la data de 16.07.2008, când a fost publicată în Monitorul Oficial. În același sens sunt și considerentele Deciziei Curții Constituționale nr.1325/04.12.2008, care de această dată se referă la întreg conținutul actului normativ ce reglementează prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare.
Rezultă din cele expuse că motivele de recurs invocate de ambii recurenți sunt neîntemeiate, astfel că, în temeiul prevederilor art.312 pct.1 din Codul d e procedură civilă, Curtea va respinge recursurile acestora ca nefondate și va menține sentința tribunalului ca temeinică și legală, luând totodată act că nu au fost solicitate cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursurile declarate de reclamantul și pârâtul Municipiul A prin Primarul Municipiului A, împotriva sentinței civile nr.1085/02.12.2008 pronunțată de Tribunalul Arad în dosar nr-.
Fără cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică azi, 09.04.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
- - - - - - LIBER
GREFIER
Red./07.05.2009
Tehnored./10.05.2009
Ex.2
Primă instanță: Tribunalul Arad - judecător
Președinte:Maria Cornelia DascăluJudecători:Maria Cornelia Dascălu, Adina Pokker, Claudia
