Litigiu privind funcționarii publici (legea nr.188/1999) . Decizia 581/2009. Curtea de Apel Tg Mures
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TÂRGU MUREȘ
SECȚIA COMERCIALĂ, DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr-
DECIZIA nr. 581/
Ședința publică din 26 mai 2009
Completul compus din:
- Președinte
- Judecător
- - Judecător
Grefier -
Pe rol judecarea recursurilor formulate de pârâții MEF -ANAF - Direcția Generală a Finanțelor Publice, cu sediul în Târgu-M,--3, județul M și de Ministerul - și Libertăților, cu sediul în B,-, sector 5, împotriva sentinței civile nr. 328/20.05.2008, pronunțată de Tribunalul Mureș - Secția contencios administrativ în dosarul nr-.
La apelul nominal se constată lipsa părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, constatându-se că recursurile sunt declarate și motivate în termenul procedural, recursul DGFP M fiind scutit de plata taxei de timbru, conform art.17 al Legii nr.146/1997, iar recursul Ministerului - este timbrat cu o taxă judiciară în sumă de 2,00 lei și cu un timbru judiciar în valoare de 0,15 lei, ambii recurenți solicitând judecarea cauzei și în lipsă, conform art.242 alin.2 Cod procedură civilă.
De asemenea, se mai constată depunerea unor Note de ședință din partea intimatelor-reclamante, precum și faptul că nici unul din recurenți nu și-a exprimat în scris poziția cu privire la excepția de neconstituționalitate a prevederilor: 1) art.109 din Legea nr.188/199, a art.20 qlin.1 din Legea nr.554/2004, a art.3 pct.1 lit.d) Cod procedură civilă ca fiind contrare dispozițiilor art.129, art.124 alin.2 și art.21 alin.3 din Constituție; 2) art.2 alin.3, art.3 alin.2 din Legea nr.47/1992 ca fiind contrare disp. art.146 lit.d), art.147 alin.1, art.61 alin.1, art.126 alin.3, art.124 din Constituție; 3) art.V din OUG nr.75/2008 ca fiind contrare disp. art.16 alin.1 raportat la art.1 alin.3 și 5 din Constituție, coroborat cu art.11 și art.20 din Constituție, raportat la art.14 din Convenția europeană și Protocolul nr.12 al acesteia, la Directivele nr.43 și 78 din 2000 ale CE, la art.2 alin.1, art.7 și art.23 pct.2 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, la Convenția nr.111/1958, și toate celelalte convenții privind nondiscriminarea în materie de remunerare, invocată de intimatele-reclamante prin întâmpinarea depusă la dosar la data de 22.04.2009 și prin care s-a făcut precizarea de către intimate că în cazul respingerii excepției de neconstituționalitate, declară recurs împotriva hotărârii de respingere și solicită înaintarea dosarului cauzei spre soluționare la Înalta Curte de Casație și Justiție.
În raport de actele și lucrările dosarului, instanța reține cauza în pronunțare, urmând să se pronunțe asupra excepției de neconstituționalitate.
CURTEA,
Prin sentința civilă nr. 328/20.05.2008, pronunțată de Tribunalul Mureș în dos. nr-, s-a dispus respingerea excepției inadmisibilității invocate de prin reprezentant
De asemenea, a admis acțiunea introdusă de reclamantele, C, precum și a cererii de intervenție în interes propriu formulată de în contradictoriu cu pârâții Tribunalul Mureș, Curtea de APEL TÂRGU MUREȘ, Ministerul -, Ministerul Economiei și Finanțelor, cu citarea obligatorie a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, și, ca atare, a obligat pârâții Tribunalul Mureș, Curtea de APEL TÂRGU MUREȘ și Ministerul -, în solidar, la calcularea și plata către fiecare reclamant și către intervenientă de despăgubiri în cuantum egal cu drepturile bănești reprezentând spor de încadrare pe perioada cuprinsă între data de 01.03.2005 și 01.02.2007, sume ce ar fi actualizate în funcție de inflație la data plății.
De asemenea, a obligat pârâtul Tribunalul Mureș să înscrie în carnetele de muncă ale reclamantelor și intervenientei mențiunile corespunzătoare drepturilor acestora.
A obligat Ministerul Economiei și Finanțelor să aloce sumele necesare plății acestor drepturi.
Pentru a pronunța în acest sens, instanța de fond a reținut următoarele:
La data de 04.03.2008 reclamantele au formulat acțiune introductivă de instanță împotriva pârâților prin care au solicitat, se arată în considerentele hotărârii atacate, cele acordate de instanță prin hotărârea mai sus - menționată, începând cu luna septembrie 2004 și până la data de 01.02.2007, actualizat cu rata inflației la data plății. De asemenea, a mai solicitat obligarea pârâților la recunoașterea discriminării efective; obligarea pârâților la efectuarea mențiunilor corespunzătoare în carnetele de muncă; obligarea pârâtului la alocarea sumelor necesare plății sumelor solicitate, motivând că în calitatea lor de funcționari publici încadrați la departamentul economico - financiar și administrativ al Tribunalului Mureș, calitate în care ar beneficia de sporul prevăzut de art. 47 din Legea nr. 50/1996 republicată, corelat cu dispozițiile art. 41 din OG6/2007, acest din urmă text de lege prevăzând că funcționarii publici beneficiază și de sporurile sau de alte drepturi salariale prevăzute de legislația specifică autorității sau instituției publice în care își desfășoară activitatea. În continuare, reclamantele arată că în condițiile în care magistrații și personalul auxiliar beneficiază de sporul pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, de acest drept ar trebui să beneficieze și funcționarii publici încadrați la instanțe deoarece își desfășoară activitatea în aceleași condiții de risc și suprasolicitare neuropsihică în care își desfășoară activitatea primele două categorii de personal.
Prin întâmpinarea formulată, pârâtul Ministerul - a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, argumentând, reține prima instanță, că drepturile solicitate cu titlu de spor sunt specifice judecătorilor, procurorilor și personalului auxiliar și nu poate fi acordat prin extindere și altor categorii de personal, cum sunt funcționarii publici.
Pârâtul a invocat excepția inadmisibilității acțiunii pentru lipsa calității procesual pasive, pe care instanța a unit-o cu fondul. Această excepție a fost respinsă, așa cum s-a arătat mai sus, de instanța de fond, reținând că potrivit art. 3 din HG208/2005 pârâtul are atribuții de gestionare a bugetului de stat și de administrare a acestuia conform Legii nr. 500/2002 privind finanțele publice. De asemenea, prima instanță a făcut referire și la dispozițiile art. 1 din OUG22/2002 care prevede că executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, în temeiul titlurilor executorii, se realizează din sumele aprobate prin bugetele acestora cu titlu executoriu, se realizează din sumele aprobate prin bugetele acestora cu titlu de cheltuieli la care se încadrează obligația de plată respectivă.
Ulterior, a formulat cerere de intervenție și intervenienta, solicitând în contradictoriu cu pârâții aceleași drepturi ca și reclamantele.
Pe fondul cauzei, prima instanță a reținut că acțiunea este întemeiată. În acest sens, a invocat dispozițiile art. 41 din OG6/2007, amintite mai sus, pe care instanța de fond le caracterizează ca fiind imperative și care trebuie interpretate în sensul că funcționarii publici beneficiază pe lângă drepturile salariale prevăzută de Legea 188/1999 și de alte drepturi specifice instituției în care își desfășoară activitatea, cum sunt și cele prevăzute de art. 47 din Legea 50/1996 republicată.
De asemenea, instanța de fond reține că asupra legalității acestui spor s-a pronunțat Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 21/10.03.2008 dată asupra recursului în interesul legii cu care a fost sesizată de Procurorul General al României.
Prin încheierea dată în camera de consiliu din 17.02.2009 instanța, în temeiul art. 281 Cod procedură civilă, a admis cererea de îndreptare a erorii materiale în sensul în care a completat la aliniatul 3 al dispozitivului despăgubirile la care se referă art. 47 din Legea 50/1996 republicată, respectiv drepturi bănești reprezentând spor pentru risc și solicitare neuropsihică de 50% din indemnizația brută lunară de încadrare.
Față de această hotărâre au declarat, în termen, recurs atât Ministerul - și Libertăților, cât și Ministerul Finanțelor prin reprezentant
Ambii recurenți reiau, în esență, excepțiile și apărările formulate în primul ciclu procesual. În esență, se arată că deși se invocă decizia nr. 21/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, din lectura acesteia nu rezultă ca din categoria personalului avut în vedere de decizie să se facă referire și la funcționarii publici.
La data de 22.04.2009 intimatele - reclamante au invocat excepții de neconstituționalitate: 1) a prevederilor art. 109 din Legea 188/1999, art. 20 alin. 1 din Legea 554/2004, art. 3 pct. 1 lit. d Cod procedură civilă ca fiind contrare dispozițiilor art. 129, art. 124 alin. 2 și art. 21 alin. 3 din Constituția României, susținând că sunt private de dreptul la calea de atac a apelului, drept de care se bucură toți justițiabilii, astfel că nu se bucură de o justiție unică și egală pentru toți, de un proces echitabil și de o cale de atac garantată de lege celorlalți cetățeni; 2) a prevederilor art. 2 alin. 3 și art. 3 alin. 2 din Legea 47/1992 republicată ca fiind contrare dispozițiilor art. 146 lit. d, art. 147 alin. 1, art. 61 alin. 1, art. 126 alin. 3 și art. 124 alin. 1 din Constituție, argumentând că Curtea Constituțională și-a stabilit propria competență de a interpreta actele normative supuse controlului, deși Constituția acordă acestei instanțe constituționale doar posibilitatea de a declara sau nu un text legal ca fiind neconstituțional fără a putea trece la interpretarea lui; 3) a prevederilor art. V din OUG75/2008 ca fiind contrare dispozițiilor art. 16 alin. 1 raportat la art. 1 alin. 3 și 5 din Constituție, coroborat cu art. 11 și art. 20 din Constituție cu raportare la art. 14 din Convenția europeană a drepturilor omului și Protocolul 12 al acesteia, la directivele 43 și 78/2000 ale, art. 2 alin. 1, art. 7 și 23 pct. 2 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, la Convenția nr. 111/1958, fără o motivare precisă. Întrucât, susțin intimatele, prin excepția absolută și peremptorie se contestă însăși competența instanței de a soluționa prezentul litigiu de muncă și calea de atac cu care este sesizată, instanța nu poate ține seama de deciziile interpretative ale Curții Constituționale fiind obligată să ceară expertiza Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării. Se mai solicită recalificarea recursului ca fiind calea de atac a apelului, cu consecința admiterii excepției greșitei compuneri a completului de judecată, ca urmare a excepțiilor de neconstituționalitate invocate. În final, mai solicită suspendarea de drept a judecării recursului și înaintarea cauzei Curții Constituționale.
Instanța de recurs a înaintat excepțiile de neconstituționale celorlalte părți în vederea unui punct de vedere.
Intimatele au depus la dosar hotărâri judecătorești, care nu au rămas irevocabile, de la diferite instanțe din țară ce au acordat drepturile, obiect al prezentei cauze, unor persoane aflate în aceeași situație.
În ce privește excepțiile de neconstituționalitate invocate de intimate, pentru ca instanța să sesizeze Curtea Constituțională, este necesar să verifice din punctul de vedere al admisibilității acestora, în sensul dacă sunt în acord cu prevederile art. 29 alin. 1, 2 sau 3 din Legea nr. 47/1992 republicată privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale. Această obligație îi revine instanței în virtutea dispozițiilor art. 29 alin. 6 din Legea 47/1992 republicată.
În raport cu fiecare excepție invocată, instanța reține următoarele:
1) Nu cade în sarcina instanței căreia i se cere sesizarea Curții Constituționale de a cerceta pe fond pretinsul conflict de neconstituționalitate invocat fie din oficiu, fie de părți, însă îi revine sarcina legală de a cerceta dacă acest conflict are legătură cu cauza și, din acest motiv, dacă este admisibilă și, deci, poate fi sesizată cu excepția de neconstituționalitate Curtea Constituțională.
Așadar, se invocă ca nefiind constituțional textul art. 109 din Legea nr. 188/1999 rep. pe motiv că în raport cu acest text nu s-ar bucura ca toți justițiabilii de calea de atac a apelului și că, astfel, nu s-ar bucura de o justiție unică și egală pentru toți, de un proces echitabil și de o cale de atac garantată de lege celorlalți cetățeni (art. 21 paragraf 3, art. 124 paragraf 2 și art. 129 din Constituție).
Cu alte cuvinte, intimatele pretind că li se încalcă un drept constituțional prin faptul că nu pot exercita calea intermediară a apelului.
Din lectura art. 109 din Legea 188/1999 rep. nu rezultă că acest text de lege se referă la exercitarea căii de atac:"Cauzele care au ca obiect raportul de serviciu al funcționarului public sunt de competența instanțelor de contencios administrativ, cu excepția situațiilor pentru care este stabilită expres prin lege competența altor instanțe". Din această perspectivă, faptul că textul de lege considerat de intimate ca fiind în coliziune cu textele constituționale amintite din punctul de vedere al căii de atac exercitate, rezultă că de fapt art. 109 din Legea 188/199 rep. se referă la competența instanțelor specializate în soluționarea contenciosului administrativ și nicidecum la soluționarea căii de atac a recursului, fapt pentru care instanța constată că excepția invocată în raport cu acest text de lege nu are legătură cu soluționarea cauzei (din punctul de vedere al exercitării căii de atac) astfel că va respinge această cerere de sesizare a Curții Constituționale ca inadmisibilă.
Art. 20 alin. 1 din Legea nr. 554/2004, în schimb, are în vedere exercitarea căii de atac:"Hotărârea pronunțată în primă instanță poate fi atacată cu recurs, în termen de 15 zile de la comunicare".
Intimatele consideră că sunt private de dreptul de a exercita calea de atac a apelului, în condițiile în care alți justițiabili se bucură de exercitarea căii de atac a apelului. Fără a cerceta constituționalitatea textului în acord cu textele art. 21 par. 3, art. 124 paragraf 2 și art. 129 din Constituție, trebuie observat că art. 20 alin. 1 din Legea 554/2004 are în vedere, fără excepție, pe toți justițiabilii ale căror cauze sunt soluționate în materia contenciosului administrativ. Așadar, însăși legiuitorul nu face nicio excepție pentru vreo categorie de justițiabili în sensul invocat de intimate, adică să fi prevăzut calea de atac intermediară a apelului, ci toți justițiabilii au deschisă calea de atac a recursului, care, în condițiile art. 304 Cod procedură civilă, este o cale devolutivă de atac.
Rezultă că nici din această perspectivă excepția nu are legătură cu cauza tocmai pentru că intimatele ca toți justițiabilii ale căror cauze sunt soluționate în materia contenciosului administrativ, astfel cum este reglementată de Legea 554/2004, beneficiază la fel cu aceștia din urmă de aceeași cale de atac extraordinară a recursului, legiuitorul neprevăzând calea ordinară de atac a apelului în materia contenciosului administrativ.
Motiv pentru care instanța va respinge ca inadmisibilă și această sesizare cu pretinsa neconstituționalitate a art. 20 alin. 1 din Legea 554/2004;
2) În ce privește sesizarea cu excepția de neconstituționalitate a art. 2 alin. 3 și art. 3 lin. 2 din Legea nr. 47/1992 republicată, pe motiv că și-ar fi stabilit, Curtea Constituțională, propria competență de a interpreta actele normative supuse controlului, este evident că această pretinsă excepție nu are legătură cu cauza dedusă judecății întrucât excepția se referă la un cu totul alt obiect decât cel dedus judecății, și anume la activitatea și modul de soluționare de către o autoritatea jurisdicțională constituțională alta decât instanțele aparținând autorității judecătorești. Ca atare, instanța va respinge și această sesizare ca inadmisibilă în raport de dispozițiile art. 29 alin. 1 coroborat cu aliniatul ultim al aceluiași articol din Legea nr. 47/1992 republicată;
3) În fine, instanței i s-a cerut sesizarea Curții Constituționale cu privire la neconstituționalitatea art. V din OUG75/2008.
Însă, la data invocării excepției de neconstituționalitate, respectiv data de 22.04.2008, acest articol a fost abrogat de punctul 3 al articolului unic din Legea nr. 76/01.04.2009, lege publicată în Monitorul oficial al României nr. 231/08.04.2009.
Rezultă că, practic, la data invocării excepției de neconstituționalitate, prin abrogarea acestui text de Legea 76/2009 această pretinsă excepție nu mai avea obiect din moment ce nu mai era în vigoare textul considerat de intimate ca nefiind în acord cu anumite texte ale Constituției.
Ca atare, instanța va respinge ca inadmisibilă și această cerere de sesizare cu această excepție de neconstituționalitate, ea neavând legătură cu soluționarea prezentei cauze.
În concluzie, instanța va respinge cererea de sesizare a Curții Constituționale cu privire la excepțiile de neconstituționale invocate, urmând ca intimatele, în termenul defipt de lege, să aibă posibilitatea să formuleze recurs împotriva acestei dispoziții a instanței.
În ce privește recursurile formulate în cauză, analizând toate actele de la dosar, prin prisma dispozițiilor art. 304 Cod procedură civilă, instanța de recurs reține următoarele:
Recurentul, prin reprezentantul M, susține că nu poate avea calitate procesuală pasivă în cauză, excepție susținută și în fața instanței de fond, respinsă de instanță, pentru că nu există un raport juridic direct între intimat și recurentă care să dea naștere la drepturi și obligații reciproce între părți. În ce privește fondul cauzei, recurenta consideră că în primul rând nu se specifică cuantumul despăgubirilor solicitate, deși orice cerere de chemare în judecată ar trebui să cuprindă un obiect bine determinat. De asemenea, arată că dreptul la prima de concediu a fost suspendat succesiv prin legile bugetului asigurărilor de stat.
În ce privește primul motiv de recurs, instanța nu-l va reține, urmând a-l respinge ca nefondat.
În acest sens, Ministerul Finanțelor Publice are un rol bine determinat în elaborarea și aprobarea bugetului de stat anual, buget în care sunt prevăzute propunerile de cheltuieli detaliate ale ordonatorilor principali de credite (art. 16 și art. 28 lit. e din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice).
Cu alte cuvinte, Ministerul Finanțelor Publice poate să respingă propunerile de buget ale ordonatorilor principali de credite, în cazul de față Ministerul - și Libertăților.
Din acest punct de vedere, instanța constată că Ministerul Finanțelor Publice poate avea calitate procesuală pasivă în raport cu obligațiile sale legale prevăzute de art. 16 și 28 lit. e din Legea nr. 500/2002 și, ca atare, poate fi obligat la prevederea (și acceptarea propunerilor făcute de ordonatorii principali de credite) în bugetul anual sau în rectificările bugetare, care se adoptă de asemenea prin lege la propunerea și fundamentarea făcută de Ministerul Finanțelor Publice, a acestor sume ce concretizează drepturile solicitate de reclamantele - intimate.
În ce privește fondul cauzei, în raport cu care recurentul argumentează că hotărârea primei instanțe este neîntemeiată, instanța de recurs va avea în vedere și motivele invocate de cealaltă recurentă, respectiv Ministerul - și Libertăților, ca și apărările invocate de intimate.
Prin decizia nr. 23/12.05.2008, publicată în Monitorul oficial al României nr. 895/30.12.2008, a Înaltei Curți de Casație și Justiție, dată în recurs în interesul legii, a fost admis acest recurs în sensul în care, printre alte dispoziții, și dispoziția conținută de art. 41 din OG6/2007 privind unele măsuri de reglementare a drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici până la intrarea în vigoare a legii privind sistemul unitar de salarizare și alte drepturi ale funcționarilor publici a fost interpretată în sensul că funcționarii publici din cadrul instanțelor și parchetelor nu beneficiază de drepturile bănești reglementate de legislația specifică personalului auxiliar de specialitate din cadrul instanțelor și al parchetelor de pe lângă acestea.
Înalta Curte de Casație și Justiție explică, în considerente, argumentele ce au stat la baza hotărârii date în recurs în interesul legii: Se observă, deci, voința legiuitorului de a stabili în cadrul puterii judecătorești sisteme de salarizare pe categorii de personal, unul pentru magistrați și altul pentru personalul auxiliar de specialitate, funcționarii publici și personalul contractual fiind retribuit în baza unor acte normative care se aplică, în general, în toate domeniile de activitate unde este încadrat un astfel de personal.
Totodată, chiar dacă până în prezent nu a fost adoptată o lege a sistemului unitar de salarizare a funcționarilor publici, este evidentă intenția legiuitorului de a salariza după aceleași criterii această categorie de personal, indiferent de autoritatea, instituția publică sau unitatea bugetară în care își desfășoară activitatea.
Pentru ca sporurile sau alte drepturi salariale să fie specifice unei autorități sau instituții publice, trebuie ca aceste drepturi să fie acordate numai personalului autorității respective și de ele să beneficieze întregul personal.
Drept urmare, actele normative care reglementează salarizarea doar a unei anumite categorii de personal, cum ar fi magistrații sau personalul auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și parchetelor de pe lângă acestea, nu îndeplinesc cerința de a constitui o "legislație specifică autorității sau instituției publice" în care funcționarii publici își desfășoară activitatea.
Aceste acte normative fiind de strictă interpretare, dispozițiile lor sunt aplicabile numai categoriei de personal la care se referă și nu întregului personal, astfel încât, în lipsa unei prevederi exprese, nu pot fi extinse și la alte categorii de personal din cadrul autorității sau instituției publice.
Pe de altă parte, marea majoritate a sporurilor și altor drepturi salariale acordate magistraților sau personalului auxiliar de specialitate sunt prevăzute și de legislația care reglementează salarizarea funcționarilor publici, astfel încât ele nu mai pot fi acordate încă o dată acestei categorii de personal sau în procentele din salariul de bază specificate pentru magistrați ori personalul auxiliar.
Este de necontestat faptul că atribuțiile, condițiile de încadrare și specificul muncii personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și parchetelor sunt total diferite de cele ale funcționarilor publici, astfel încât aceștia din urmă nu pot beneficia de aceleași sporuri sau drepturi salariale acordate în mod expres de lege numai unei anumite categorii de personal a puterii judecătorești.
Ca atare, prin art. 40 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 92/2004, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 76/2005, art. 42 din Ordonanța Guvernului nr. 2/2006, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 417/2006, și art. 41 din Ordonanța Guvernului nr. 6/2007, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 232/2007, legiuitorul nu a înțeles să completeze salarizarea funcționarilor publici cu drepturile salariale prevăzute de lege pentru o anumită categorie de personal din sistemul judiciar.
Temeiul juridic al acțiunii introductive de instanță a fost fundamentat pe dispozițiile nr.OG 137/2000 rep. pe parcursul procedurii în fața primei instanțe, privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, în sensul în care se invocă dispozițiile art. 2 din acest act normativ, precum și pretinsa existență a unei stări de discriminare prin salarizare diferită între aceleași categorii profesionale.
De altfel, instanța de fond a reținut, în motivele hotărârii atacate, că drepturile bănești câștigate conform acestei hotărâri sunt justificate în virtutea principiului non - discriminării așa cum a statuat prin anumite hotărâri inclusiv Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Însă, prima instanță nu face o analiză în ce privește discriminarea, directă sau indirectă, pretinsă de intimate.
Revine, așadar, instanței de recurs să facă o asemenea analiză, ținând cont că deși decizia nr. 23/12.05.2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție este obligatorie pentru viitor în ce privește dezlegarea de drept, conform art. 329 alin. 3 Cod procedură civilă, totuși efectul obligatoriu este limitat în sfera drepturilor fundamentale ale omului, astfel cum ele sunt recunoscute de convențiile și tratatele în această materie la care România este parte și care, potrivit art. 20 paragraf 2 din Constituția României, se aplică cu prioritate.
OG nr. 137/2000 rep. consacră două tipuri de discriminare, una directă (art. 2 alin.1 - ", prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice") și una indirectă (art. 2 alin. 3 - " Sunt discriminatorii, prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin. 1, față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare"). În raport cu circumscrierea celor două tipuri de discriminare, instanța este obligată a stabili dacă există discriminarea invocată de intimat.
În cazul de față, intimatele invocă de fapt discriminarea indirectă, astfel cum este ea circumscrisă de art. 2 alin. 3 din nr.OG 137/2000 rep.
Astfel, instanța va analiza existența condițiilor indicate de acest text de lege, și anume: 1. existența unei deosebiri, excluderi, restricții sau preferințe; 2. existența unei prevederi, ori a unui criteriu sau practici neutre, care să ducă la dezavantajarea unei persoane; 3. aceste prevederi, criterii sau practici să nu fie justificat de un scop legitim, iar metodele de atingere a acestui scop să nu fie nici adecvate, nici necesare; 4. în fine, această situație să fi avut ca și scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii folosinței sau exercitării în condiții de egalitate a drepturilor omului și libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, pentru eventuala reținere a existenței discriminării privind pe membrii de sindicat reprezentați de intimat.
Primul criteriu, și cel mai important, este cel al creării, prin prevederile, criteriile sau practicile neutre, unei deosebiri, excluderi, restricții sau preferințe. În cazul de față, se susține că art. 47 din Legea 50/1996, articol care nu a fost niciodată abrogat, fiind constatat a fi în vigoare de însăși Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 21/10.03.2008, ar crea o astfel de excludere, deosebire între categoria funcționarilor publici care funcționează la nivelul instanțelor sau parchetelor, pe de-o parte, și judecători, procurori și personal auxiliar, pe de altă parte.
Cum bine a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție în decizia 23/2008 dată în recurs în interesul legii, între atribuțiile, condițiile de încadrare, precum și ținând cont de specificul muncii personalului auxiliar de specialitate al instanțelor și parchetelor și judecători și procurori, pe de-o parte, și funcționarii publici de la instanțe și parchete, pe de altă parte, există o diferență ce justifică acordarea unor sporuri diferite.
Or, este clar că pentru a justifica o pretinsă discriminare, în cazul de față, trebuie să existe un echivalent, o egalitate nesocotită de dispozițiile art. 47 din Legea 50/1996, și anume că la condiții de muncă și atribuții asemănătoare se face o deosebire, o excludere nejustificată. Însă, în cazul funcționarilor publici de la instanțe și parchete atribuțiile și condițiile de muncă, responsabilitățile în raport cu munca prestată nu sunt aceleași (și nici nu pot fi aceleași) fapt pentru care instanța concluzionează că nu este îndeplinită condiția esențială amintită mai sus, adică să existe o excludere, o deosebire care să aibă la bază prevederi sau practici aparent neutre.
Din această perspectivă, instanța nu mai este nevoită să cerceteze existența celorlalte condiții, având în vedere că cea mai importantă condiție nu este îndeplinită pentru a aprecia că intimatele se află în situația unei discriminări indirecte.
.-și în întregime și argumentele Înaltei Curți de Casație și Justiție din decizia nr. 23/2008 dată în recurs în interesul legii, prin care se demonstrează odată în plus că nu pot fi apreciate discriminatorii dispozițiile art. 47 din Legea nr. 50/1996, instanța găsește ca fiind fondate recursurile formulate în cauză urmând a le admite și, ca atare, a dispune modificarea hotărârii atacate și să dispună respingerea acțiunii ca nefondată și neîntemeiată formulată de reclamantele intimate, precum și să dispună, pe aceleași raționamente, cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenienta.
Urmează a menține dispoziția de respingere a excepției inadmisibilității invocate în fața primei instanțe de pârâta reținând, din acest punct de vedere, ca fiind corecte argumentele instanței de fond în raport cu această excepție.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curții Constituționale formulată de intimatele, C, și, toate cu domiciliul procesual ales în Târgu M,-, județul
Admite recursurile Ministerului - și Libertăților, cu sediul în B,-, sector 5 șiMinisterului Finanțelor Publice, prin reprezentant Direcția Generală a Finanțelor Publice M, cu sediul în Târgu-M,--3, județul M, formulate împotriva sentinței civile nr. 328/20.05.2008 pronunțată de Tribunalul Mureș în dosarul nr- și, în consecință:
Modifică hotărârea atacată și în rejudecare respinge acțiunea introductivă de instanță formulată de reclamantele, C, și, în contradictoriu cu pârâții Tribunalul Mureș, Curtea de Apel Târgu -M, Ministerul - și Libertăților, Ministerul Finanțelor Publice și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării; respinge cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenienta formulată împotriva acelorași pârâți.
Menține dispozițiile de respingere a excepției inadmisibilității invocate de Ministerul Finanțelor Publice.
Cu drept de recurs în 48 de ore de la pronunțare privind hotărârea de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale.
Irevocabilă în ce privește recursurile soluționate.
Pronunțată în ședința publică din 26 mai 2009.
PREȘEDINTE: Nemenționat | Judecător, | Judecător, - |
Grefier, |
Red.
Tehnored.
2 exp./05.06.2009
Jud.fond.
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TÂRGU MUREȘ
SECȚIA COMERCIALĂ, DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr-
din_____________________
Către,
ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE
SECȚIA CONTENCIOS ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
B- sector 2
Alăturat vă înaintăm dosarul nr- (____file) al acestei instanțe privind pe reclamantele și pârâții MEF-ANAF-DGFP și MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR, având în vedere că s-a declarat recurs (fila 20) împotriva deciziei nr.581/R/26.05.2009 prin care s-a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale formulată de intimatele-reclamante.
PREȘEDINTE GREFIER
Anexe:dosarul nr- al Tribunalului Mureș - Secția contencios administrativ și fiscal (145 file)
Președinte:NemenționatJudecători:Nemenționat
