Litigiu privind funcționarii publici (legea nr.188/1999) . Decizia 589/2008. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA OPERATOR 2928
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA
SECȚIA contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DOSAR NR- - 21.04.2008
DECIZIA CIVILĂ NR. 589
Ședința publică din 21 mai 2008
PREȘEDINTE: Olaru Rodica
JUDECĂTOR 2: Pătru Răzvan
JUDECĂTOR 3: Barbă Ionel
GREFIER: - -
Pe rol se află pronunțarea asupra recursului declarat de reclamanții, și împotriva sentinței civile nr. 518/6.XI.2007 pronunțată în dosarul nr- al Tribunalului C-S, în contradictoriu cu pârâții intimați tribunalul C S, Curtea de Apel Timișoara, Ministerul Justiției și Ministerul Economiei și Finanțelor, având ca obiect litigiu privind funcționarii publici.
dezbaterilor a fost consemnat în încheierea de ședință din 14.05.2008, de la care s-a amânat pronunțarea la data de astăzi și care face parte integrantă din prezenta decizie.
CURTEA
Asupra recursurilor de față constată:
Prin sentința civilă nr.518/26.XI.2007 pronunțată în dosarul nr-, Tribunalul CSa admis în parte acțiunea reclamanților, și, împotriva pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor pentru drepturi salariale, a admis în parte acțiunea formulată de reclamanți împotriva pârâților Tribunalul C-S,Curtea de Apel Timișoara și Ministerul Justiției pentru drepturi salariale, și i-a obligat pe pârâți să plătească diferența dintre salariul prevăzut pentru funcționarii publici din cadrul departamentului economico-financiar și administrativ al Înaltei Curți de Casație și Justiție și cel prevăzut pentru funcționarii publici din cadrul departamentelor economico-financiare și administrative din cadrul celorlalte instanțe, pe perioada 1 noiembrie 2004-26 noiembrie 2007, data pronunțării hotărârii, pentru reclamanții, și și pe perioada 1 noiembrie 2004-30 octombrie 2007 pentru reclamantul. A respins cererea reclamanților de acordare în continuare a acestor drepturi.
În motivare s-a reținut că reclamanții au calitatea de funcționari publici în cadrul departamentului economico-financiar și administrativ la Tribunalul C-S și începând cu data de 01.09.2004 salarizarea acestora s-a efectuat conform Anexei 3 din OUG nr. 191/2002, în timp ce salarizarea funcționarilor publici din cadrul departamentului economico-financiar al ÎCCJ a fost stabilită conform Anexei 1 aceluiași act normativ, la nivel superior.
Ulterior, această situație s-a perpetuat conform OUG nr. 82/2004, OUG nr. 92/2004, OG nr. 2/2006 și OG nr. 6/2007.
Recrutarea și atribuțiile managerului economic și a celorlalți funcționari publici în cadrul departamentului economico-financiar și administrativ al instanțelor, indiferent de gradul acestora de jurisdicție, sunt reglementate unitar de dispozițiile art. 126 - 130 din Legea nr 304/2004, iar activitatea desfășurată are același conținut, situație în care nu se justifică măsurile adoptate de legiuitor privind instituirea unei salarizări diferite.
În acest context, Asociația funcționarilor publici "Justiția" a sesizat Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării reclamând tratamentul diferențiat între categorii profesionale care își desfășoară activitatea în sistemul judiciar în legătură cu stabilirea grilei de salarizare, pe anexe diferite, conform legii de salarizare a funcționarilor publici.
Prin hotărârea nr. 262 din 21.06.2007, depusă în copie la filele 6 - 16 dosar tribunal, această autoritate a constatat că faptele prezentate în petiția reclamantei reprezintă un tratament diferențiat și s-a recomandat Agenției Naționale a Funcționarilor Publici aplicarea unui tratament asemănător pentru toate categoriile profesionale ce presupun condiții de recrutare și activitate asemănătoare.
Instanța de fond a apreciat că tratamentul diferențiat aplicat reclamanților constituie o faptă de discriminare potrivit art. 2 alin. 1 din OG nr. 137/2000 și contravine prevederilor art. 7 alin. 1 lit. b din Decretul nr. 212/1974 pentru ratificarea Pactului internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale și a Pactului cu privire la drepturile civile și politice, art. 4 pct. 3 din Legea nr. 74/1999 pentru ratificarea Cartei sociale europene revizuite și art. 1 alin. 2 lit. e(i) din Legea nr. 103/2006 pentru ratificarea Protocolului nr. 12 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului. Toate aceste acte normative au în vedere principiul excluderii discriminării în exercitarea dreptului la muncă și asigurarea unei remunerații egale pentru o muncă de valoare egală, fără nici o discriminare.
Nu a fost prezentată de legiuitor nici o motivație obiectivă care să justifice acest tratament diferențiat, or, așa cum a statuat și Curtea Constituțională, "un tratament diferențiat nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului ci trebuie să se justifice rațional, în respectul principiului egalității cetățenilor în fața legii și a autorităților publice".
Cu toate că prin întâmpinarea depusă la dosar pârâtul Ministerul Justiției și-a exprimat dezacordul în ce privește solicitările reclamanților, prin adresa nr. - din 08.11.2007 comunicată Președintelui Asociației funcționarilor publici "Justiția", depusă la fila 38-39 dosar tribunal, recunoaște implicit existența unui tratament diferențiat privind salarizarea funcționarilor publici din cadrul departamentelor economico-financiare și administrative ale instanțelor judecătorești, precizându-se că instituirea unui sistem unitar de salarizare a tuturor categoriilor de personal din sistemul de justiție constituie un angajament asumat de România în cadrul procesului de negociere pentru aderarea la UE.
În consecință, existența unei situații discriminatorii fiind dovedită, se impune repararea prejudiciului creau potrivit dispozițiilor art.2 alin. 11 din OG nr. 137/2000, motiv pentru care instanța a admis ca atare acest capăt de cerere și a obligat pârâții la plata diferențelor salariale pe perioada 1 noiembrie 2004 - 26 noiembrie 2007, data pronunțării hotărârii, pentru reclamanții, și și pe perioada 1 noiembrie 2004 - 30 octombrie 2007 pentru reclamantul, cu actualizarea sumelor cu indicele de inflație la data plății efective conform art. 1092-1084 Cod civil, deoarece prejudiciul cauzat trebuie reparat integral.
Cererea reclamanților privind acordarea drepturilor pentru viitor a fost respinsă, creanța nefiind certă, lichidă și exigibilă iar motivarea reclamanților nu putea fi reținută de instanță întrucât, în principal, raporturile de muncă pot înceta între părți, conform art. 295 din Codul muncii, raportul juridic dedus judecății este guvernat de prevederile Codului muncii, completate cu cele ale legislației civile și nu poate fi angajat pentru viitor, de esență fiind faptul că drepturile salariale sunt datorate și se acordă ulterior prestării muncii.
În cauză au declarat recurs reclamanții și pârâtul Ministerul Justiției.
Recurenții reclamanți critică sentința pentru că s-a respins acțiunea față de pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor B, pentru că nu s-a dispus reactualizarea sumelor în funcție de inflația de la data plății efective și pentru că nu li s-au acordat drepturile bănești și pentru viitor.
Astfel, se arată că eronat s-a respins acțiunea față de pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor B, care are calitate procesuală pasivă conform art.19 lit.a din Legea nr.500/2002 și art.42 din Legea nr.511/2004, pentru că în baza dispozițiilor legale menționate mai sus, răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat în baza proiectelor ordonatorilor principali de credite, precum și de elaborarea proiectelor de rectificare a acelor bugete. Pârâtul trebuie să aibă în vedere la elaborarea proiectului de buget și acele sume cuprinse în hotărârile judecătorești, așa încât acesta să fie obligat să asigure sumele necesare plății către angajator. De asemenea, instanța de fond în dispozitivul hotărârii atacate obligă pârâții să plătească drepturile de natură salarială pe perioada 01.11.2004-26.11.2007, respectiv 01.11.2004-30.10.2007 pentru reclamantul fără reactualizarea sumelor ce reprezintă diferențe salariale în raport cu indicele de inflație la data efectivă a plății, așa cum au arătat că se reține în motivarea hotărârii.
Or, prin omiterea acestui aspect în dispozitivul hotărârii prin obligarea pârâților la plata sumelor ce reprezintă drepturile salariale, fără actualizarea lor în raport cu indicele de inflație la data plății efective, prejudiciul creat prin discriminare nu poate fi reparat integral așa cum stipulează dispozițiile Codului civil la care au făcut trimitere și dispozițiile art.2 alin.11 OG 137/2007.
În ceea ce privește respingerea capătului de cerere privind acordarea drepturilor de natură salarială și pentru viitor, consideră că respingerea lui este netemeinică și legală. Instanța de fond reține în motivarea hotărârii că, creanța pentru viitor nu este certă, lichidă și exigibilă, iar motivarea reclamanților nu poate fi reținută, prioritar fiind faptul că drepturile de natură salariale sunt datorate și se acordă ulterior prestării muncii.
Precizează că instanța de fond a respins acest capăt de cerere cu interpretarea greșită a legii prin prisma faptului că la data pronunțării hotărârii judecătorești, legiuitorul nu a elaborat un sistem unitar de salarizare al funcționarilor publici din sistemul judiciar, iar prin neacordarea drepturilor salariale solicitate și pentru viitor, vor fi în continuare discriminați.
Prin neacordarea acestor drepturi salariale și pentru viitor până la elaborarea unui sistem unitar de salarizare vor fi încălcate prevederile pct.3 al art.4 Carta Socială Europeană revizuită, ratificată de România prin legea nr.74/1999 privind dreptul la o salarizare egală pentru muncă de o valoare egală, Declarația Universală a Drepturilor Omului ratificată de România în anul 1955, care prevede la art.23 că "toți cetățenii au dreptul fără nici o discriminare la un salariu egal pentru muncă egală", precum și dispozițiile Codului Muncii art.6 alin.2 care garantează retribuție egală pentru toți salariații, pentru muncă și pregătire profesională egală.
Faptele de discriminare sunt combătute și interzise de art.7 alin.1 lit.b ale Decretului 212/1974 pentru ratificarea Pactului Internațional cu privire la drepturile civile.
Mai arată că au solicitat instanței de fond admiterea acțiunii așa cum a fost formulată prin cererea de chemare în judecată, invocând practica judiciară pronunțată de instanțele judecătorești române în această materie, prin care, funcționarilor publici din cadrul instanțelor judecătorești menționate, le-au fost recunoscute drepturile de natură salarială solicitate, în mod egal, nediscriminatoriu și pentru viitor până la elaborarea sistemului unitar de salarizare, sistem ce constituie un angajament asumat de România în cadrul procesului de negociere pentru aderarea la Uniunea Europeană, considerând că și reclamanții sunt îndreptățiți să beneficieze de aceleași drepturi.
Recurentul Ministerul Justiției arată că având în vedere modul în care instanța de fond a înțeles să justifice soluția de admitere a acțiunii, apreciază că art.2 alin.1 și 11 din OG137/2000, textele de lege pe care instanța de fond le-a reținut pentru a pronunța această sentință sunt neconstituționale, în măsura în care prin aplicarea lor permit instanțelor de judecată să cenzureze soluția aleasă de legiuitor și să acorde drepturi salariale prevăzute exclusiv în beneficiul altor categorii de funcționari publici decât reclamanții, creându-se astfel pe cale judiciară sisteme paralele de salarizare celor instituite prin acte normative. Raportat la situația dedusă judecății, în Anexa 1 la OG nr.6/2007, aprobată prin Legea nr.232/2007, au fost prevăzute în mod expres și restrictiv categoriile de funcționari publici care beneficiază de salariile de bază în cuantumul prevăzut. Admițând prezenta acțiune, instanța de fond a acordat reclamanților drepturi inexistente, neprevăzute de lege, arogându-și atribuții de legiferare, specifice altor puteri ale statului.
Arată că reglementarea prin lege sau printr-un alt act normativ a unor drepturi în favoarea unor persoane excede cadrului legal stabilit prin Ordonanța Guvernului nr.137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, cu modificările și completările ulterioare.
Apreciază că din analiza de ansamblu a dispozițiilor Ordonanței Guvernului nr.137/2000 rezultă cu certitudine că noțiunea de discriminare nu se raportează decât la modalitatea de aplicarea unor dispoziții legale, iar nu la examinarea soluțiilor legislative alese de către legiuitori în afara legii, nu putem vorbi de discriminare, în sensul Ordonanței Guvernului nr.137/2000, cu modificări și completările ulterioare, iar posibilitatea acordării acestor drepturi în baza dispozițiilor art. 27 din acest act normativ
reprezintă o ingerință gravă a instanței judecătorești în atribuțiile puterii legiuitoare și executive și în consecință o încălcare a dispozițiilor constituționale privind separația între puterile statului.
Că instanța și-a atribuit în baza acestor texte de lege prerogativa de a cenzura soluția aleasă de legiuitor rezultă cu evidență din motivarea hotărârii criticate.
Nu a fost prezentată de legiuitor nici o motivație obiectivă care să justifice acest tratament diferențiat, or așa cum a statuat și Curtea Constituțională, "un tratament diferențiat nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului ci trebuie să se justifice rațional, în respectul principiului egalității cetățenilor în fața legii și a autorităților publice".
Prin sentința civilă pronunțată, prima instanță a mai reținut că "existența unei situații discriminatorii fiind dovedită, se impune repararea prejudiciului creat repararea dispozițiilor art.2 alin. 11 din nr.OG137/2000, prin referire la Hotărârea nr. 262 din 21.06.2007 și la pretinsa recunoaștere implicită a situației discriminatorii e către Ministerul Justiției.
Într-o măsură semnificativă, motivarea sentinței se bazează pe această hotărâre, a cărei existență ar legitima prin ea însăși repararea prejudiciului cauzat intimaților reclamanți.
Or, din examinarea cuprinsului Ordonanței Guvernului nr.137/2000 rezultă că atribuțiile Consiliului și controlul exercitat de acest organ nu privesc modul de reglementare a unor relații sociale prin lege ori alte acte normative.
Stabilirea prin lege a unor drepturi în favoarea unor categorii profesionale, în mod diferit față de alte categorii ori nereglementarea de legiuitor a anumitor aspecte care țin de statutul profesional al unei categorii nu este o problemă ce poate fi apreciată din punctul de vedere al discriminării, depășind cadrul legal reglementat prin Ordonanța Guvernului nr. 137/2000.
Interpretarea corectă a dispozițiilor nr.OG137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, cu modificările și completările ulterioare impune această concluzie.
Este adevărat că, în conformitate cu dispozițiile art. 18 din Ordonanță, Consiliul are atribuții în ceea ce privește armonizarea dispozițiilor din cuprinsul actelor normative sau administrative care contravin principiului nediscriminări, însă actele prin care Consiliul examinează soluțiile legislative au un simplu caracter de recomandare.
De altfel chiar Hotărârea în discuție stabilește că "se recomandă." modificarea legislației incidente în materia salarizării funcționarilor publici din cadrul departamentelor economice și administrative ale tribunalelor și curților de apel.
Din examinarea dispozițiilor nr.OG137/2000 pentru prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare rezultă că, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării are în competență, ca autoritate națională, investigarea și sancționarea contravențională a faptele sau actele de discriminare prevăzute de ordonanță.
Dispozițiile art. 18 din nr.OG 137/2000 reglementează de altfel distinct aceste două atribuții principale (de investigare și sancționare contravențională și de armonizare legislativă):
"Consiliul este responsabil cu aplicarea și controlul prevederilor prezentei legi în domeniul său de activitate, precum și în ceea ce privește armonizarea dispozițiilor din cuprinsul actelor normative sau administrative care contravin principiului nediscriminării."
Conform art.27 din actul normativ:
"(1) Persoana care se consideră discriminată poate sesiza Consiliul în termen de un an de la data săvârșirii faptei sau de la data la care putea să ia cunoștință de săvârșirea ei.
(2) Consiliul soluționează sesizarea prin hotărâre a Colegiului director prevăzut la art.23 alin.(1).
(3) Prin cererea introdusă potrivit alin.(1), persoana care se consideră discriminată are dreptul să solicite înlăturarea consecințelor faptelor discriminatorii și restabilirea situației anterioare discriminării.
(4) Colegiul director al Consiliului dispune măsurile specifice constatării existenței discriminării, cu citarea obligatorie a părților. Citarea se poate face prin orice mijloc care asigură confirmarea primirii. Neprezentarea părților nu împiedică soluționarea sesizării.
(5) Acțiunea de investigare întreprinsă de Colegiu director se desfășoară la sediul instituției sau în alt loc stabilit de acesta.
(6) Persoana interesată are obligația de a dovedi existența unor fapte care permit a se presupune existența unei discriminări directe sau indirecte, iar persoanei împotriva căreia s-a formulat sesizarea îi revine sarcina de a dovedi că faptele nu constituie discriminare. În fața colegiului director se poate invoca orice mijloc de probă, inclusiv înregistrări audio și video sau date statistice.
(7) Hotărârea colegiului director de soluționare a unei sesizări se adoptă în termen de 90 de zile de la data nașterii sesizării și cuprinde: numele membrilor Colegiului director care au emis hotărârea, numele, domiciliul sau reședința părților, obiectul sesizării și susținerile părților, descrierea faptei de discriminare, motivele de fapt și de drept care au stat la baza hotărârii Colegiului director, modalitatea de plată a amenzii, dacă este cazul, calea de atac și termenul în care aceasta se poate exercita.
(8) Hotărârea se comunică părților în termen de 15 zile de la adoptare și produce efecte de la data comunicării.
(9) Hotărârea Colegiului director poate fi atacată la instanța de contencios administrativ, potrivit legii.
(10) Hotărârile emise potrivit prevederilor alin.(2) și care nu sunt atacate în termenul de 15 zile constituie de drept titlu executoriu".
Din interpretarea dispozițiilor legale amintite, rezultă că hotărârile emise de Colegiul director al Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării sunt pronunțate doar în materia investigării și sancționării contravenționale a faptelor/actelor de discriminare, fapte înțelese ca acțiuni ori inacțiuni ilicite prin care încălcându-se norme ale dreptului obiectiv sunt cauzate prejudicii unei persoane.
Nici o prevedere cuprinsă în nr.OG137/2000, modificată și completată, nu abilitează Colegiul să emită hotărâri în exercitarea atribuției de armonizare a legislației.
Această concluzie este impusă de mai multe aspecte, precum necesitatea sesizării Consiliului în termen de un an de la data săvârșirii faptei sau de la data la care putea să ia la cunoștință de săvârșirea ei, sarcina persoanei ce învederează comportamentul discriminatoriu al agentului de a dovedi existența unor fapte ce permit a se presupune existența unei discriminări directe sau indirecte, sarcina de a proba contrariul din partea persoanei împotriva căreia se face sesizarea, inclusiv prin înregistrări audio și video sau date statistice, aplicarea unei sancțiuni contravenționale în cazul în care se reține existența unei fapte de discriminare - în acest sens sunt dispozițiile art.20 alin.7 din ordonanță referitoare la "modalitatea de plată a amenzii, dacă este cazul", caracterul executoriu al hotărârii Consiliului, existent în ceea ce privește sancțiunea pecuniară a amenzii contravenționale aplicate, și, eventual, restabilirea situației anterioare discriminării.
Interpretarea contrară, care ar legitima CNCD să aplice sancțiuni contravenționale pentru adoptarea unor acte normative - legi, ordonanțe, acte administrative cu caracter normativ - ce contravin principiului egalității în fața legii este un nonsens.
Posibilitatea de a extinde pe cale judiciară, sfera beneficiarilor unei norme juridice, în temeiul articolelor din OG 137/2000, menționate mai sus, ca urmare a reținerii unei stări de discriminare instituite prin lege ori prin ordonanțe ale Guvernului, echivalează cu o încălcare nepermisă a art.1 alin.4 din Constituție ce reglementează principiul separației puterilor în stat, precum și art.61 alin.1 din Legea fundamentală, text care conferă calitatea Parlamentului de organ unic legiuitor.
Pe cale de consecință, apreciază că art.2 și 27 din OG137/2000, texte de lege pe care instanța de fond și-a fundamentat soluția sunt neconstituționale, din perspectiva art. alin.4 din Constituție ce reglementează principiul separației puterilor în stat, art.126 alin.6 ce garantează controlul judecătoresc al actelor administrative ale autorităților publice pe calea contenciosului administrativ și a art.144 lit.a și c, ce stabilesc competența Curții Constituționale de a analiza constituționalitatea unor prevederi din legi sau ordonanțe în vigoare raportat inclusiv la art.16 din Constituție privind egalitatea în fața legii - în măsura în care sunt interpretate în sensul că se dă în căderea Consiliului Național pentru combaterea discriminării ori a instanței de judecată atribuția de a reține încălcarea principiului egalității în fața legii prin examinarea și cenzurarea soluțiilor cuprinse în legi și ordonanțe.
Toate aceste argumente conduc cu certitudine la concluzia că în mod vădit neîntemeiat a apreciat instanța de fond în temeiul OG137/2000 că există discriminare prin lege, care justifică transformarea sa în autoritate legiuitoare, procedând astfel la eludarea textelor constituționale la care am făcut referire mai sus, motiv pentru care solicită să fie înaintată excepția de neconstitutionalitate Curții Constituționale pentru soluționare, fiind îndeplinite toate condițiile prevăzute de Legea 47/1992 precum și să se dispună suspendarea prezentei cauze până la soluționarea acestei excepții.
Posibilitatea depășirii atribuțiilor puterii judecătorești reprezintă o situație gravă de natură a înfrânge principiul separației puterilor în stat, consacrat prin art. 1 din Constituția României, fapt pentru care nesocotirea lui atinge prestigiul justiției și dăunează interesului public.
Dacă analizăm considerentele sentinței criticate, vom observa că instanța nu găsește și nu justifică existența unui caz de discriminare în ceea ce privește aplicarea legii față de persoane care se află în situații analoage sau comparabile, în conformitate cu nr.OG 137/2000. Ceea ce face Tribunalul constă în a aprecia că soluția legislativă este discutabilă ori nu se justifică, că legiuitorul nu a prezentat nici o motivație care în aprecierea instanței să fie obiectivă. În acest fel este evident că Tribunalul își depășește competențele constând în a stabili o situație de fapt, în aoa precia și a aplica dispozițiile legale cazului concret, iar nu de a modica actele normative și de a acorda drepturi despre care se recunoaște că nu sunt prevăzute de lege, o astfel de cerere fiind inadmisibilă.
Din moment ce dispozițiile legale în discuție, pe baza cărora se determină salarizarea funcționarilor publici din cadrul instanțelor de judecată, nu au fost declarate neconstituționale, nu și-au încetat aplicabilitatea ori nu au fost modificate, instanța de judecată nu poate să le ignore folosind argumentul că nu se justifică măsurile adoptate de către legiuitor privind instituirea unei salarizări diferite.
Prima instanță își depășește astfel atribuțiile și se substituie legiuitorului la adoptarea unei anume soluții, ceea ce nu este posibil din punct de vedere legal. În virtutea rolului său, numai puterea legislativă adoptă soluții legislative, iar puterea judecătorească face aplicarea dispozițiilor legale în vigoare, fără a impune și soluții legislative.
Referitor la art.304 pct.9 Cod procedură civilă, din examinarea dispozițiilor care reglementează drepturile salariale și alte drepturi ale categoriei profesionale ale funcționarilor publici, rezultă că funcționarii publici din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție sunt salarizați în mod diferit față de funcționarii publici din cadrul celorlalte instanțe judecătorești.
Funcționarii publici din cadrul instanței supreme sunt salarizați conform Anexei I la OG 6/2007, aprobată prin Legea nr.232/2007 și modificată, în ceea ce privește anul 2008, prin nr.OG9/2008, în vreme ce funcționarii publici din cadrul celorlalte instanțe judecătorești sunt salarizați conform Anexei III la același act normativ, prima anexă din lege făcând referire la "Aparatul Administrației Prezidențiale, Parlamentului, Guvernului, Înaltei Curți de Casație și Justiție, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Consiliului Legislativ, Consițiului Concurenței, Curții de Conturi, Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității și Consiliul Național al Audiovizualului."
Pe de altă parte, existența unei situații compatibile între categoriile de funcționari publici din sistemul justiției, astfel cum au reținut-o Consiliul și prima instanță, este greșită.
Este real că dispozițiile art.125-128 ale Legii nr.304/2004, republicată, relative la organizarea și funcționarea departamentelor economico-financiare și administrative din cadrul instanțelor judecătorești au caracter uniform pentru tribunale, curțile de apel și Înalta Curte de Casație și Justiție, iar cu referire la situația particulară a managerilor economici atribuțiile de serviciu ale acestora sunt reglementate în mod identic pentru toate instanțele judecătorești.
Pe de altă parte însă, speța de față, unde se ridică chestiunea unei discriminări în materie de salarizare, existența unor situații analoage sau comparabile trebuie analizată nu doar prin prisma calității de funcționar public (manager economic) ci din punctul de vedere al conținutului concret al atribuțiilor de serviciu, complexitatea acestora, responsabilitățile funcției.
În acest sens este de observat că spre deosebire de președinții tribunalelor și ai curților de apel, ce au calitate de ordonatori terțiari și secundari de credite, președintele instanței supreme are calitatea de ordonator principal de credite, aceasta putând fi delegată managerului economic, conform dispozițiilor art.129 din Legea nr.304/2004, republicată; corespunzător, activitatea managerilor economici poate fi stabilită în raport de calitatea președinților instanțelor de ordonatori de credite.
Aceleași precizări sunt valabile și în cazul celorlalte categorii de funcționari publici din cadrul departamentelor economico-financiare și administrative ale instanțelor judecătorești, salarizarea acestora realizându-se nu prin raportare la atribuțiile de serviciu generice, ci prin raportare la conținutul concret al acestora.
De altfel art.4 din nr.OG6/2007 stabilește criteriile pentru salarizarea funcționarilor publici după cum urmează "Salariul de bază se stabilește în funcție de categorie, de clasă, care reflectă nivelul studiilor necesare exercitării funcției publice, și, după caz, de gradul profesional al funcției publice, precum și în raport cu nivelul la care se prestează activitatea, respectiv la nivelul central sau local, potrivit anexelor nr.1- 6."
Situațiile deosebite în care se găsesc diferitele categorii de salariați determină soluții diferite ale legiuitorului în ceea ce privește salarizarea acestora, fără ca prin aceasta să se încalce principiul egalității, ce nu semnifică uniformitate - Deciziile Curții Constituționale nr.168/1998, nr.294/2001. Apreciază că nu pot fi reținute susținerile potrivit cărora prevederile privind salarizarea funcționarilor publici sunt discriminatorii, pentru că așa cum s-a statuat și de Curtea Constituțională prin decizii "diferențierea indemnizațiilor și a salariilor de bază pentru demnitari și alți salariați din sectorul bugetar este opțiunea liberă a legiuitorului, ținând seama de importanța și complexitatea diferitelor funcții. Legiuitorul este în drept, totodată să instituie anumite sporuri la indemnizațiile și salariile de bază pe care le poate diferenția în funcție de categoriile de personal cărora li se acordă " De asemenea, în continuarea argumentației, Curtea Constituțională statuează că " în acord cu practica constată a Curții Europene a Drepturilor Omului ( de exemplu cauza Marcks împotriva Belgiei, 1979), principiul egalității în drepturi și al nediscriminării se aplică doar situațiilor egale ori analoage, iar tratamentul juridic diferențiat, instituit în baza unor situații obiectiv diferite, nu reprezintă nici privilegii și nici discriminări", conchide pârâtul recurent.
Examinând recursurile în raport cu motivele invocate și cu cele din oficiu prevăzute de art.304 Cod procedură civilă, se admite recursul reclamanților, și împotriva sentinței civile nr. 518/6.XI.2007 pronunțată în dosarul nr- al Tribunalului C-S, se modifică sentința în sensul că obligă pârâții la plata drepturilor salariale, actualizate cu indicele de inflație la data plății efective și se mențin în rest dispozițiile sentinței, se respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiție, pentru că:
Prin sentința recurată Tribunalul CSa respins acțiunea reclamanților împotriva pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor B, pentru lipsa calității procesuale pasive pentru că nu sunt îndeplinite criteriile prevăzute de art. 60 - 63 din Codul d e procedură civilă privind obligația de garanție sau de despăgubire a unui terț, nici criteriile prevăzute de art. 10 și urm. din Codul muncii privind raporturile juridice de muncă și nici condițiile privind raportul juridic în materie fiscală, pentru că obiectul acțiunii vizează plata unor drepturi salariale datorate de pârâți, iar Ministerul Economiei și Finanțelor nu are nici o răspundere privind acordarea sau garantarea drepturilor salariale.
Raportat la dispozițiile art.18 alin.2 lit.b și art.28 lit.e din Legea nr.500/2002, modificată, privind finanțele publice, numai Guvernul este cel răspunzător de realizarea prevederilor bugetare și repartizarea către ordonatorii principali de credite a sumelor de la bugetul de stat conform destinațiilor bugetare stabilite în conformitate cu legea bugetară anuală.
Raportat la aceste considerente, bine a fost respinsă cererea față de acest pârât, astfel că și critica din recurs se va respinge ca nefondată.
În privința respingerii cererii pentru neacordarea drepturilor salariale în viitor, susținerile recurenților sunt lipsite de bază legală pentru că indiferent de natura creanței, aceasta trebuie să fie certă, lichidă și exigibilă pentru a putea face obiectul unei acțiuni, ori pretențiile reclamanților pentru viitor sunt incerte și neexigibile, astfel că bine s-a respins această cerere.
Codul muncii, Declarația universală a drepturilor omului sau practica judiciară, invocate prin recurs, nu creează norme juridice care să susțină caracterul cert și exigibil al creanței pentru viitor, astfel că recursul este nefondat sub acest aspect.
În ceea ce privește solicitarea reclamanților pentru actualizarea pretențiilor bănești conform indicelui de inflație, la data plății efective, sentința Tribunalului CSe ste nelegală în raport cu dispozițiile art.1082-1084 Cod civil.
Cum prin acțiune s-a solicitat aplicarea acestor dispoziții legale și instanța de fond nu le-a dat eficiență, se impune admiterea recursului reclamanților sub acest aspect, așa cum s-a precizat anterior.
Referitor la recursul pârâtului Ministerul Justiției, critica legată de depășirea atribuțiilor puterii judecătorești este nefondată, atâta timp cât obiectul acțiunii îl constituie acordarea de drepturi salariale, ceea ce cade în competența instanțelor judecătorești atât potrivit Codului muncii cât și dispozițiilor Legii nr.188/1999 republicată, în temeiul art.103 din lege.
Faptul că pretențiile salariale ale reclamanților se justifică pe invocarea încălcării principiului nediscriminării și pe hotărârea nr.262/21.VI.2007 pronunțată în temeiul nr.OG137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, nu schimbă natura juridică a obiectului acțiunii și drept urmare nu se ajunge la imixtiunea puterii judecătorești în atribuțiile puterii legislative, cum eronat se susține prin recurs.
Reținerea considerentelor dintr-o decizie a Curții Constituționale, de către prima instanță, nu reprezintă o manifestare a prerogativei de cenzurare a soluției alese de legiuitor, cum se menționează prin recurs, ci o preluare a unei motivări referitoare la o dispoziție legală cu conținut discriminatoriu, tocmai pentru a se scoate în evidență criteriile după care o reglementare legislativă poate fi considerată discriminatorie.
Este nefondată și susținerea legată de competența exclusivă a Consiliului pentru combaterea discriminării în materia investigării și sancționării contravențională a faptelor de discriminare pentru că la dosarul cauzei există hotărârea 262/21.VI.2007 emisă de acest consiliu, prin care a constatat că faptele prezentate în petiția Asociației funcționarilor publici "Justiția", reprezintă un tratament diferențiat și s-a recomandat să aplice un tratament asemănător categoriilor profesionale ce presupun condiții de recrutare și activitate asemănătoare, hotărârea fiind pronunțată în temeiul art.20 al.4 și 7 și art.26 din nr.OG137/2000.
De altfel temeiul juridic al sentinței nu este nr.OG137/2000 ci dispoziții din Decretul 212/1974, din Legea nr.74/1999, Legea nr.103/2006 sau din Declarația Universală a Drepturilor Omului.
Afirmațiile recurentului privitoare la inexistența unei discriminări, în privința salarizării funcționarilor publici din Înalta Curte de Casație și Justiție și cei din cadrul celorlalte instanțe judecătorești exclusiv pe criteriul conținutului concret al atribuțiilor de serviciu, al complexității acestora și al responsabilității funcției, cu motivarea că președintele instanței supreme are calitate de ordonator principal de credite, aceasta putând fi delegația managerului economic, conform art.129 din Legea nr.304/2004 republicată, și că acest aspect poate fi vinovat pentru fiecare categorie a funcționarilor publici, rezultând în concret un conținut diferit, ca importanță, a atribuțiilor de serviciu, nu sunt de natură să înlăture constatarea unei salarizări discriminatorii, în nr.OG6/2007, atâta timp cât recurentul nu a demonstrat în concret, cu extrase din dispozițiile legale incidente funcției publice din compartimentele financiare ale instanțelor, complexitatea și importanța diferită a muncii de la nivel central față de cea de nivel local.
Invocarea situațiilor deosebite în care se găsesc diferitele categorii de salariați, care determină soluții diferite ale legiuitorului în privința salarizării, și pe cale de consecință invocarea cazului împotriva Belgiei, 1979, aflat pe rolul CEDO, este lipsită de consecințe juridice pentru că în dosar situațiile obiective în care se găsesc diferitele categorii de funcționari publici, în sistemul organelor de justiție, nu sunt obiectiv diferite, dimpotrivă sunt analoge prin atribuțiile de serviciu prevăzute de lege.
Distincția pe care o face pârâtul, raportată la nivelul central sau local în care se desfășoară activitatea funcționarilor publici, aflați în litigiu, este lipsită de justificare obiectivă și rezonabilă, fiind astfel discriminatorie în sensul art.2 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice și al art.14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, deoarece nu se poate demonstra existența unui raport acceptabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat, cu toate particularitățile lui specifice.
De aceea, pentru eliminarea oricărei discriminări între diferitele categorii de funcționari publici, cu profesii implicând pregătire, experiență și responsabilități identice, în raport cu gradul profesional și funcția îndeplinită de fiecare, se impune ca pârâtul recurent să acorde drepturile solicitate de reclamanți pe ideea de răspundere pentru tratament discriminatoriu.
Concluzia se impune și în raport cu dispozițiile art.16 al.1 din Constituția României și art.23 al.2 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, care instituie obligația respectării dreptului fiecărui cetățean la egalitate de tratament remuneratoriu pentru aceeași muncă, în condiții de responsabilitate identică.
În concluzie, pentru motivele expuse, Curtea constată că recursul pârâtului este neîntemeiat și se respinge.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamanții, și împotriva sentinței civile nr. 518/6.XI.2007 pronunțată în dosarul nr- al Tribunalului C-
Modifică sentința în sensul că obligă pârâții la plata drepturilor salariale, actualizate cu indicele de inflație la data plății efective.
Menține în rest dispozițiile sentinței.
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiție.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică 21.2008.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
- - - - - -
GREFIER
- -
Red./10.06.2008
Tehnored. /20.06.2008/2 ex.
Primă instanță: Tribunalul C
Judecători:,.
Președinte:Olaru RodicaJudecători:Olaru Rodica, Pătru Răzvan, Barbă Ionel
