Litigiu privind funcționarii publici statutari. Decizia 590/2008. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA OPERATOR 2928
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA
SECȚIA contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DOSAR NR- - 17.04.2008
DECIZIA CIVILĂ NR. 590
Ședința publică din 21 mai 2008
PREȘEDINTE: Olaru Rodica
JUDECĂTOR 2: Pătru Răzvan
JUDECĂTOR 3: Barbă Ionel
GREFIER: - -
Pe rol se află pronunțarea asupra recursului formulat de pârâtul Inspectoratul General al Poliției Române împotriva sentinței civile nr. 181/5.02.2008, pronunțată de Tribunalul Arad în dosar nr-, în contradictoriu cu reclamantul intimat și pârâții intimați Ministerul Internelor și Reformei Administrative și Inspectoratul de Poliție al Județului A, având ca obiect litigiu privind funcționarii publici.
dezbaterilor și concluziile părților au fost consemnate în încheierea de ședință din 14.05.2008, de la care s-a amânat pronunțarea la data de 21.05.2008 și care face parte integrantă din prezenta decizie.
CURTEA
Asupra recursului de față constată:
Prin acțiunea înregistrată la Tribunalul Arad sub nr- la data de 28.12.2007, reclamantul a chemat în judecată pârâții Ministerul Administrației și Internelor B, Inspectoratul General al Poliției Române B, Inspectoratul Județean de Poliție A și Ministerul Finanțelor Publice B, solicitând obligarea acestora la plata drepturilor salariale constând în sporul de 30% din salariul de bază lunar pe perioada 1.09.2002 - 31.03.2006, actualizat cu indicele de inflație de la data nașterii dreptului până la plata efectivă; obligarea Ministerului Finanțelor Publice B să vireze Ministerului Administrației și Internelor fondurile necesare plății acestui drept salarial, cât și obligarea Inspectoratului General al Poliției Române și Inspectoratului Județean de Poliție A să efectueze retroactiv mențiunile corespunzătoare în evidențele privind salarizarea în dosarul personal.
În motivarea acțiunii, reclamantul arată că a fost polițist în cadrul Inspectoratului Județean de Poliție A, desemnat ca organ de poliție judiciară prin ordin al Ministrului Administrației și Internelor, cu avizul conform al Procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în baza dispozițiilor art. 201 alin. 3 Cod procedură penală și art. 2 alin. 3 din Legea nr.364/2004 privind organizarea și funcționarea Poliției judiciare.
În conformitate cu prevederile art. 28 din nr.OUG 43/2002, privind Parchetul Național Anticorupție, cu modificările și completările ulterioare, lucrătorii de poliție judiciară detașați la Departamentul Național Anticorupție primesc un spor de 30% din salariul de bază lunar.
Reclamantul artă că în perioada cât a activat ca lucrător de poliție judiciară nu a beneficiat de acest spor, deoarece nu a fost printre cei detașați la. și consideră că fiind ofițer de poliție, cu atribuții asemănătoare a lucrătorilor detașați la. faptul că nu beneficiază de sporul de 30%, constituie discriminare ce contravine dispozițiilor OG nr.137/2000 privind prevenirea și combaterea tuturor formelor de discriminare.
Prin întâmpinări pârâții au invocat, în conformitate cu prevederile art.1 și 3 al.1 din Decretul nr. 167/1958 și art. 166 al.1 din Codul Muncii excepția prescripției extinctive, pentru perioada care depășește 3 ani de la data introducerii acțiunii.
Pârâții au solicitat respingerea și pe fond a acțiunii ca neîntemeiată cu motivarea că pentru acordarea acestui drept reclamantul trebuia să îndeplinească condiția prevăzută de lege, în sensul de a fi detașat în cadrul DNA.
Prin sentința civilă nr. 181/05.02.2008, pronunțată în dosarul nr-, Tribunalul Arada respins excepția prescripției dreptului la acțiune, invocată de pârâții Ministerul Internelor și Reformei Administrative, Inspectoratul General al Poliției Române și Ministerul Economiei și Finanțelor și excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtul Inspectoratul General al Poliției Române; a admis acțiunea formulată de reclamantul împotriva pârâților Ministerul Internelor și Reformei Administrative, Inspectoratul General al Poliției Române și Inspectoratul de Poliție al Județului A; a obligat pârâții să plătească reclamantului sporul de 30% din salariul brut lunar pe perioada 1.09.2002-31.03.2006, indexat cu indicele de inflație până la data plății efective; a obligat pârâții Inspectoratul Județean de Poliție A și Ministerul Internelor și Reformei Administrative B să efectueze retroactiv mențiunile corespunzătoare în evidențele salariale ale reclamantului; a respins acțiunea reclamantului față de pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor, ca urmare a admiterii excepției lipsei calității procesuale invocată de acesta; fără cheltuieli de judecată.
Instanța de fond a reținut că reclamantul în calitate de agent a făcut parte din structurile poliței judiciare, conform prevederilor Legii nr. 364/2004, avizului Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție nr. 1030/C/2005 și a dispoziții Inspectorului General al poliției Române nr. 4140/11.04.2005, desfășurând astfel de activități în perioada 17.08.1975-13.05.2006.
Potrivit art. 28 din nr.OUG 43/2002 privind Parchetul Național Anticorupție, cu modificările și completările ulterioare, ofițerii de poliție judiciară detașați la. primesc un spor de 30% din salariul de bază lunar, spor care a fost prevăzut de lege și pentru procurorii și pentru judecătorii care compun completele specializate pentru judecarea infracțiunilor de corupție, spor ce a fost menținut și după intrarea în vigoare a nr.OUG 24/2004.
Conform art. 6 din Codul Muncii, tuturor salariaților care prestează o muncă, le sunt recunoscute drepturi la plată egală pentru muncă egală. Acest principiu este instituit și de art. 23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, iar nr.OG 137/2000 aprobată prin Legea nr.48/2002, modificată prin Legea nr. 27/2004, prevăd în art. 1 alin. 2 principiul egalității între cetățeni, caz în care, excluderea privilegiilor și discriminării sunt garantate, în special în exercitarea unor drepturi, inclusiv dreptul la un salariu egal pentru muncă egală.
Reclamantul în calitate de lucrător de poliție cu atribuții de poliție judiciară, în cadrul A nu a beneficiat de sporuri prevăzute de lege pentru soluționarea infracțiunilor de corupție conform art. 23 din nr.OUG43/2002, deși prin funcția pe care a exercitat-o în această calitate a desfășurat o muncă egală cu ceilalți lucrători de poliție judiciară, din cadrul Inspectoratului care și-au desfășurat activitatea în cadrul.
Din interpretarea acestor prevederi, a rezultat că reclamantul este îndreptățit la acordarea acestui spor, iar prin neacordarea lui a avut loc o discriminare din punct de vedere al salarizării, discriminare ce a încălcat dispozițiile legale în materie.
Instanța de fond a respins excepția prescripției acțiuni reclamantului, având în vedere că situația discriminatorie a fost constatată prin Hotărârea nr.185/22.07.2005 a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, iar conform art. 21 alin. 2 din OG nr. 137/2000, termenul curge de la data săvârșirii faptei sau de la data la care persoana interesată putea să ia cunoștință de săvârșirea ei.
De asemenea instanța de fond a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a, având în vedere că dispozițiile art. 12 al.2 din Legea nr. 218/2002, inspectoratele județene de poliție sunt unități teritoriale în subordinea sa, astfel că conduce, îndrumă și coordonează, activitatea unităților teritoriale, iar inspectorii șefi ai inspectoratelor, au calitatea de ordonatori terțiari de credite.
Instanța de fond a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor B, având în vedere că între reclamant și acesta nu există raporturi salariale și că pârâtul nu are atribuții de dispoziție în ceea ce privește realizarea prevederilor bugetare și repartizarea către ordonatorii de credite a sumelor de la bugetul de stat, iar atribuțiile Ministerului Economiei și Finanțelor sunt expres stipulate în Legea nr. 500/2002.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul Inspectoratul General al Poliției Române, solicitând admiterea recursului, modificarea sentinței atacate, în sensul respingerii acțiunii reclamantului intimat ca neîntemeiată.
În motivarea recursului, pârâtul recurent Inspectoratul General al Poliției Române arată că prin art. 41 lit. e din nr.OUG 27/2006 privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției s-au abrogat prevederile art. 28 al.3 și 4 din nr.OUG 43/2002, astfel că ofițerii de poliție judiciară detașați la DNA au beneficiat de sporul salarial de 30% în perioada aprilie 2002-martie 2006.
Pentru a beneficia de acest spor reclamantul intimat trebuia să îndeplinească condiția esențială stabilită prin ordonanță de legiuitor, acea de a fi detașat la DNA, care face diferența sub aspectul temeiului legal, în baza căruia se face remunerarea, astfel că polițiști care nu o îndeplinesc li se aplică prevederile nr.OG 38/2003 privind salarizarea și alte drepturi ale polițiștilor.
Argumentele reclamantului intimat privind identitatea de calitate și identitatea activităților desfășurate nu sunt în măsură să fundamenteze acordarea și către reclamant a sporului de 30% din salariul lunar de bază.
Pârâtul recurent arată că hotărârea recurată este nelegală și netemeinică, fiind dată cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, deoarece ignorând cu bună știință dispozițiile legale în materie și substituindu-se Curții Constituționale, singura autoritate în măsură a se pronunța cu privire la oportunitatea, legalitatea sau constituționalitatea unui act normativ, și în același timp Parlamentul României, singurul abilitat în sensul emiterii unor reglementări legale; Tribunalul Arad, deși în cuprinsul sentinței civile atacate menționează că cei îndreptățiți a primi sportul de 30% din salariu prevăzut de art. 28 al. 5 din nr.OUG 43/2002 sunt doar polițiști detașați în cadrul, condiție pe care reclamantul intimat nu a îndeplinit-o niciodată, admite totuși acțiunea acestuia, și constatând că a fost creată o situație discriminatorie prin lacunele actului normativ invocat, adaugă la lege o altă categorie de personal care să beneficieze de acordarea dreptului menționat.
Analizând actele dosarului, criticile recurentului prin prisma dispozițiilor art. 304 din Codul d e procedură civilă și examinând cauza sub toate aspectele, conform art. 3041din Codul d e procedură civilă,Curtea de Apel constată următoarele:
Obiectul prezentului litigiu este reprezentat de refuzul acordării către reclamant - ofițer de poliție judiciară la Inspectoratul de Poliție al Județului A - a sporului de 30% prevăzut de art. 28 din Ordonanța de Urgență nr. 43 din 4 aprilie 2002, privind Direcția Națională Anticorupție.
Curtea reține ca nefiind contestată împrejurarea că în perioada 1.09.2002-31.03.2006, art. 28 din Ordonanța de Urgență nr. 43 din 4 aprilie 2002 reglementa acordarea unui spor de 30% (majorat ulterior la 40%) pentru ofițerii de poliție judiciară detașați în cadrul Parchetului Național Anticorupție, redenumit ulterior Departamentul Național Anticorupție și, respectiv, Direcția Națională Anticorupție.
Totodată, Curtea reține ca nefiind contestat că în această perioadă, ofițerii de poliție judiciară care își desfășurau activitatea în afara acestor structuri nu au beneficiat de acest spor salarial.
În raport cu această situație de fapt, instanța învestită cu soluționarea acestei cauze are obligația de a stabili dacă există o discriminare de natură salarială între ofițerii de poliție judiciară detașați în cadrul Parchetului Național Anticorupție (și al succesoarelor acestei instituții) pe de o parte, și ofițerii de poliție judiciară care își desfășurau activitatea în afara acestor structuri, pe de altă parte.
Instanța de fond a admis acțiunea reclamantului, reținând caracterul discriminatoriu al acordării acestui spor exclusiv ofițerilor de poliție judiciară detașați în cadrul Parchetului Național Anticorupție și al succesoarelor acestei instituții.
Instanța de fond a considerat că reclamantul, în calitate de ofițer de poliție judiciară la Inspectoratul de Poliție al Județului A, nu a beneficiat de sporul respectiv, deși, prin funcția exercitată, a desfășurat o muncă egală cu ceilalți ofițeri de poliție judiciară.
Prin cererea de recurs, Inspectoratul General al Poliției Române a arătat că activitățile desfășurate de cele două categorii de ofițeri de poliție judiciară salarizate diferit, "deși în aparență sunt asemănătoare, sunt diferite raportat la nivelul structurii în care polițiștii își desfășoară activitatea, la complexitatea dosarelor penale în care întocmesc acte de procedură penală, etc.".
Curtea reamintește, în acest context, că atribuțiile celor două categorii de ofițeri de poliție judiciară (respectiv categoria ofițerilor de poliție judiciară detașați în cadrul Parchetului Național Anticorupție pe de o parte, și aceea a ofițerilor de poliție judiciară care își desfășurau activitatea în afara acestor structuri, pe de altă parte) sunt reglementate unitar, iar activitatea desfășurată are același conținut, indiferent de instituția în care își desfășoară activitatea.
Instanța de fond a reținut - iar pârâții nu au contestat - că reclamantul are aceleași categorii de atribuții ca și ofițerii de poliție judiciară detașați în cadrul Parchetului Național Anticorupție, dar sunt salarizați diferit, respectiv nu beneficiau de sporul în discuție.
Dată fiind această constatare, Curtea consideră că nu se poate reține că salarizarea funcționarilor publici - iar ofițerii de poliție sunt funcționari publici - este influențată de conținutul concret al atribuțiilor de serviciu, iar nu de sfera atribuțiilor generice ale acestora, de vreme ce legea nu introduce un astfel de criteriu pentru determinarea veniturilor salariale ale funcționarilor publici.
Acceptarea acestui punct de vedere ar prejudicia însăși ideea salarizării unitare a funcționarilor publici, statuată prin art. 31 alin. 3 din Legea nr. 188/1999, privind Statutul funcționarilor publici, potrivit căruia " salarizarea funcționarilor publici se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare pentru funcționarii publici."
Curtea acceptă că în cazul funcționarilor având aceleași atribuții de serviciu pot exista diferențe în conținutul concret al activității diferiților funcționari. Astfel, pot exista, de exemplu, diferențe privind volumul de muncă al fiecărui funcționar, chiar în cazul funcționarilor care își desfășoară activitatea în cadrul aceleiași instituții.
Cu toate acestea, dispozițiile legale care reglementează salarizarea funcționarilor publici nu prevăd o salarizare calculată în raport cu volumul efectiv, concret al muncii prestate de fiecare funcționar public, ci - eventual - acordarea unor recompense suplimentare, sub forma unor prime acordate funcționarilor care s-au remarcat prin activitatea prestată într-o anumită perioadă.
Există, într-adevăr, posibilitatea salarizării diferențiate a diferitelor categorii de funcționari publici, astfel cum prevede art. 4 din Ordonanța de Guvern nr. 6/2007, privind unele măsuri de reglementare a drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici până la intrarea în vigoare a legii privind sistemul unitar de salarizare și alte drepturi ale funcționarilor publici, precum și creșterile salariale care se acordă funcționarilor publici în anul 2007.
Potrivit art. 4 din Ordonanța de Guvern nr. 6/2007, "salariul de bază se stabilește în funcție de categorie, de clasă, care reflectă nivelul studiilor necesare exercitării funcției publice, și, după caz, de gradul profesional al funcției publice, precum și în raport cu nivelul la care se prestează activitatea, respectiv la nivel central sau local, potrivit anexelor nr. 1 - 6."
Curtea subliniază însă că această diferențiere nu poate conduce la stabilirea unei salarizări cu încălcarea principiului nediscriminării, principiu consacrat atât în Constituția României, cât și în art. 26 din Pactul internațional privitor la drepturile civile și politice, ratificat de România.
În acest sens, o salarizare a funcționarilor publici care îndeplinesc aceeași activitate poate fi diferențiată numai în baza unor criterii obiective justificate.
Referirile la complexitatea muncii prestate și la responsabilitatea funcției sunt, din acest punct de vedere, nefondate.
Curtea remarcă, în acest sens, faptul că Inspectoratul General al Poliției Române nu a precizat niciodată, pe parcursul prezentului litigiu, în ce constă această complexitate și responsabilitate sporită a ofițerilor de poliție judiciară detașați în cadrul Parchetului Național Anticorupție, care sunt salarizați la un nivel superior salariilor reclamantului, pentru a justifica diferența de salarizare stabilită prin lege.
Or, chiar dacă legea permite stabilirea unor diferențe de salarizare între diferitele categorii de funcționari publici, o asemenea diferențiere trebuie justificată obiectiv de legiuitor sau de emitentul actului normativ care cuprinde o astfel de diferențiere.
Curtea subliniază că o diferență de tratament produsă în temeiul unei legi poate fi considerată discriminatorie, asemenea oricărei alte acțiuni de acest fel, în măsura în care acea diferențiere de tratament nu este justificată obiectiv. Curtea observă că nici o dispoziție legală sau constituțională nu autorizează legiuitorul ordinar la promovarea unor acte normative cu încălcarea principiului discriminării.
Astfel, Curtea amintește că, potrivit art. 2 alin. 2 din Ordonanța de Guvern nr. 137/2000, privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare,"sunt discriminatorii, potrivit prezentei ordonanțe,prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin. (1), față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare."
Referirile din acest text legal la "prevederile"care dezavantajează anumite persoane impune concluzia că această reglementare vizează inclusiv prevederile legale.
În același sens, art. 3 din Ordonanța de Guvern nr. 137/2000, stabilește că "dispozițiile prezentei ordonanțe se aplică tuturor persoanelor fizice sau juridice, publice sau private-".
Având în vedere aceste dispoziții legale, Curtea consideră că o discriminare produsă printr-un text legal este supusă acelorași condiții ca și discriminările produse prin alte acte dau fapte.
În consecință, în opinia Curții, orice prevedere legală este discriminatorie dacă "dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin. (1), față de alte persoane",în afara cazului în care aceste prevederi -"sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare."
Date fiind aceste considerente, Curtea apreciază că orice diferență de salarizare impusă prin lege unor categorii de funcționari publici trebuie să fie justificată obiectiv de un scop legitim și să fie adecvată și necesară atingerii scopului legitim respectiv.
Sarcina dovedirii scopului obiectiv și a caracterului adecvat și necesar al diferenței de tratament revine instituției emitente a actului respectiv sau instituțiilor care aplică efectiv tratamentul diferențiat, în condițiile în care reclamanții dovedesc existența diferenței de tratament, astfel cum impune art. 20 alin. 6 din Ordonanța de Guvern nr. 137/2000, conform căruia " persoana interesată are obligația de a dovedi existența unor fapte care permit a se presupune existența unei discriminări directe sau indirecte, iar persoanei împotriva căreia s-a formulat sesizarea îi revine sarcina de a dovedi că faptele nu constituie discriminare. În fața Colegiului director se poate invoca orice mijloc de probă, inclusiv înregistrări audio și video sau date statistice."
De asemenea, art. 27 alin. 4 din Ordonanța de Guvern nr. 137/2000 prevede că " persoana interesată are obligația de a dovedi existența unor fapte care permit a se presupune existența unei discriminări directe sau indirecte, iar persoanei împotriva căreia s- formulat sesizarea îi revine sarcina de a dovedi că faptele nu constituie discriminare. În fața instanței se poate invoca orice mijloc de probă, inclusiv înregistrări audio și video sau date statistice."
În același sens, Directiva 2000/78/CE din 27 noiembrie 2000, de creare a unui cadru general în favoarea egalității de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă - act normativ obligatoriu pentru Statul Român de la data aderării la Uniunea Europeană, 1.01.2007 - prevede la art. 10 alin.1 că "statele membre iau măsurile necesare, în conformitate cu sistemul juridic propriu, astfel încât, atunci când o persoană se consideră lezată prin nerespectarea în ceea ce o privește a principiului egalității de tratament și prezintă, în fața unei jurisdicții sau a unei alte instanțe competente, fapte care permit prezumția existenței unei discriminări directe sau indirecte, îi revine pârâtului sarcina de a dovedi că principiul egalității de tratament nu a fost încălcat."
Cum în prezenta cauză nu a fost dovedită existența scopului obiectiv și caracterul adecvat și necesar al diferențierii de salarizare criticată de reclamant, Curtea constată caracterul discriminatoriu al dispozițiilor legale care consacră această diferențiere.
În raport cu această constatare, soluția Tribunalului Arad este legală și temeinică, impunându-se menținerea acesteia.
Cu privire la motivul de recurs referitor la pretinsa substituire a instanței de fond în rolul Curții Constituționale- singura competentă să se pronunțe cu privire la constituționalitatea unui act normativ - Curtea reține că acest motiv de recurs se încadrează în dispozițiile art. 304 punctul 4 Cod de Procedură Civilă, care se referă la cazul în careinstanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești.
Curtea remarcă, într-adevăr, că salarizarea reclamantului - ca funcționar public, ofițer de poliție judiciară - este stabilită prin lege, iar nu prin contracte colective sau individuale de muncă.
Stabilirea modului și cuantumului salariului unor categorii de funcționari publici este de competența legiuitorului, în măsura în care nu s-a prevăzut autorizarea emiterii unor acte normative inferioare legii în acest domeniu.
Pe de altă parte, verificarea modului de aplicare a dispozițiilor legale în materie este competența instanțelor judecătorești, în limita sesizării acestora de către reclamant.
În același sens, dispozițiile legale edictate în materia combaterii discriminării autorizează instanțele judecătorești să verifice orice prevederi - inclusiv dispozițiile legale - care pot constitui o sursă de discriminare între diferite categorii de persoane
Cu privire la competența instanțelor judecătorești în asemenea cazuri, art. 27 alin. 1 din Ordonanța de Guvern nr. 137/2000 dispune că "persoana care se consideră discriminată poate formula, în fața instanței de judecată, o cerere pentru acordarea de despăgubiri și restabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare, potrivit dreptului comun. Cererea este scutită de taxă judiciară de timbru și nu este condiționată de sesizarea Consiliului.
Curtea observă că instanța sesizată cu o asemenea cerere are competența de a anula situația creată prin discriminare, fără nici o diferențiere în privința sursei acelei discriminări. Prin această dispoziție legală nu s-a limitat competența instanțelor de a înlătura situațiile discriminatorii produse prin alte prevederi legale.
Dată fiind această dispoziție legală, Curtea reține că instanța de fond a procedat la judecarea cauzei cu respectarea atribuțiilor recunoscute puterii judecătorești, nefiind întemeiată această critică formulată de recurent.
De asemenea, nu are relevanță împrejurarea că dispozițiile legale considerate discriminatorii de către instanța de fond nu au fost declarate neconstituționale de către Curtea Constituțională.
În această privință, Curtea observă că declararea neconstituționalității este consecința aprecierii Curții Constituționale cu privire la conformitatea unei legi cu dispozițiile din Constituția României.
Instanța de fond nu a făcut aprecieri privind neconformitatea legii aplicabile în litigiu cu dispozițiile din Constituția României, astfel încât nu se poate reține că a procedat la soluționarea cauzei cu încălcarea limitelor competenței Curții Constituționale.
Înlăturarea aplicării unei dispoziții legale într-un caz concret nu aduce atingere competenței Curții Constituționale, deoarece o asemenea interpretare nu conduce la încetarea producerii de efecte juridice a dispoziției legale respective.
În consecință, în raport cu cele arătate mai sus, Curtea apreciază că soluția Tribunalului Arad este temeinică și legală, recursul formulat de pârâtul Inspectoratul General al Poliției Române împotriva sentinței civile nr. 181/5.02.2008, pronunțată de Tribunalul Arad în dosar nr-, urmând a fi respins în temeiul art. 312 al. 1 Cod de Procedură Civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul formulat de pârâtul Inspectoratul General al Poliției Române împotriva sentinței civile nr. 181/5.02.2008, pronunțată de Tribunalul Arad în dosar nr-.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 21 mai 2008.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
- - - - - -
GREFIER
- -
Red../18.06.2008
Tehnored. /20.06.2008/2 ex.
Primă instanță: Tribunalul Arad
Judecători:, G
Președinte:Olaru RodicaJudecători:Olaru Rodica, Pătru Răzvan, Barbă Ionel
