Litigiu privind funcționarii publici (legea nr.188/1999) . Decizia 656/2009. Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
ROMANIA
CURTEA DE APEL CLUJ
SECTIA COMERCIALA, DE CONTENCIOS
ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr-
DECIZIA CIVILA NR.656/2008
Sedința publică din data de 13 martie 2008 Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: Liviu Ungur
JUDECĂTORI: Liviu Ungur, Lucia Brehar Delia Marusciac
- -
GREFIER: - -
S-au luat în examinare recursurile formulate de pârâtul MINISTERUL INTERNELOR ȘI REFORMEI ADMINISTRATIVE - DIRECȚIA GENERALĂ JURIDICĂ și chemata în garanție DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE B- - pentru MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR împotriva sentinței civile nr.296 din data de 02.11.2007 pronunțată în dosarul nr- al Tribunalului Bistrița -N, în contradictoriu cu intimații și INSPECTORATUL JUDEȚEAN DE POLIȚIE B-N, având ca obiect obligarea la plata primelor de concediu, în baza Legii nr.188/1999.
La apelul nominal, la a doua strigare, se constată lipsa părților de la dezbateri.
Procedura de citare este îndeplinită.
Recursul formulat de chematul în garanție este scutit de plata taxelor de timbru.
S-a făcut referatul cauzei după care, se constată că ecurenții au solicitat în scris judecarea cauzei în lipsă, potrivit art. 242 alin.2 Cod pr.civ.
De asemenea, se constată că în timpul dezbaterilor, s-a primit de la arhiva instanței o cerere trimisă prin fax, într-un singur exemplar, din partea recurentei-chemată în garanție DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE B-N - pentru MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR, prin care se arată că este de acord cu admiterea recursului formulat de pârâtul-recurent.
Curtea, apreciază ca fiind suficiente probele administrate pentru justa soluționare și în baza actelor de la dosar, reține cauza în pronunțare.
CURTEA:
Prin sentința civilă nr. 296 din 2 noiembrie 2007 pronunțată în dosarul nr- al Tribunalului Bistrița -N s-a admis acțiunea formulată de reclamantul împotriva pârâților MINISTERUL INTERNELOR ȘI REFORMEI ADMINISTRATIVE B, INSPECTORATUL JUDEȚEAN DE POLIȚIE B-N și MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE precum și cererea de chemare în garanție împotriva MINISTERULUI ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR și s-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a MINISTERULUI ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR.
Pârâții au fost obligați să plătească reclamantului primele de concediu egale cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu cuvenită pentru anul 2004-2006, precum și actualizarea acestora cu rata inflației până la efectuarea efectivă a plății.
Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că, în fapt prima de concediu își are temeiul în prevederile art. 352din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcționarilor publici.
Reclamantul având statutul de funcționar public, are dreptul pe lângă indemnizația de concediu la o primă egală cu salariul de bază, din luna anterioară plecării în concediu care se impozitează separat.
Reclamantul nu a încasat această primă pentru anii 2004-2006.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs pârâtul MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR B prin DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE B-N și MINISTERUL INTERNELOR ȘI REFORMEI ADMINISTRATIVE.
MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR B prin DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE B-N solicită admiterea acestuia, modificarea hotărârii atacate cu respingerea acțiunii intimatului-reclamant ca fiind netemeinică și nelegală.
În dezvoltarea motivelor de recurs, pârâtul critică soluția instanței deoarece nu cuprinde motivele pe care se sprijină, solicită a se face aplicarea art. 3041Cod procedură civilă, în sensul examinării cauzei sub toate aspectele.
Instanța s-a rezumat doar a preciza că din actele și lucrările dosarului rezultă că dreptul intimatului-reclamant la prima de concediu își are temeiul prevăzut de art. 352din Legea nr. 188/1999 și că acesta nu a fost acordat în perioada anilor 2004-2006.
Hotărârea atacată nu cuprinde motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței de a admite acțiunea, respectiv de a obliga pârâții la plata drepturilor solicitate.
Prima instanță a încălcat prevederile art. 261 alin 1 pct 5 Cod procedură civilă, întrucât hotărârea așa cum s-a arătat în motivele de recurs, nu cuprinde motivele de fapt și de drept care au format convingerile instanței de admitere a acțiunii intimatului, de respingere a excepției invocate de Ministerul Economiei și Finanțelor și de admitere a cererii de chemare în garanție formulată de către Ministerul Internelor și Reformei Administrative, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților, fapt ce face punerea instanței de control judiciar în
imposibilitatea de a verifica soluția adoptată, prin prisma normelor de drept aplicabile speței.
C de-al doilea recurent solicită admiterea recursului așa cum a fost formulat în scris, casarea hotărârii atacate și respingerea cererii reclamantului ca neîntemeiată.
În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul arată că, potrivit art. 3 alin.(1) din Legea nr. 188/1999, aplicarea prevederilor art. 33 alin (2) referitoare la acordarea primei cu ocazia plecării în concediul de odihnă din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, se suspendă până la data de 1 ianuarie 2002.
Suspendarea dispozițiilor respective a fost menținută și pentru anul 2002, prin Legea nr. 743/2001 a bugetului de stat pe anul 2002, care la art. 12 alin (4) stabilește că "termenele prevăzute la art. III din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 33/2001 privind unele măsuri referitoare la salarizarea funcționarilor publici și a altor categorii de personal din sectorul bugetar, precum și a personalului din organele autorității judecătorești, aprobată și modificată prin Legea nr. 386/2001, se prelungesc până la data de 31 decembrie 2002".
De asemenea, și pentru anul 2006 aceleași reglementări prin Legea bugetului de stat pe anul 2006 nr.379/2005, care la art. 5 alin (5) stabilește că "prevederile din actele normative în vigoare referitoare la primele ce se acordă cu ocazia plecării în concediu de odihnă se suspendă până la data de 31 decembrie 2006".
Hotărârea atacată este vădit nelegală deoarece, dispozițiile art. 34 alin (2) din Legea nr. 188/1999 fiind suspendate, este evident faptul că acestea nu pot produce efecte juridice în intervalul 1 ianuarie 2004-31 decembrie 2006, iar instituirea în sarcina instituției recurentei a obligației de plată a dreptului pretins pe calea prezentei acțiuni s-a făcut cu încălcarea prevederilor imperative ale legilor bugetare amintite.
Analizând recursurile prin prisma motivelor invocate și a actelor atașate la dosar, Curtea de Apel constată că sunt nefondate pentru următoarele considerente:
Cu privire la recursul declarat de MINISTERUL INTERNELOR ȘI REFORMEI ADMINISTRATIVE curtea constată următoarele:
Așa cum corect a reținut prima instanță, temeiul legal în baza căruia s-a recunoscut reclamantului dreptul de a beneficia, la plecarea în concediu de odihnă, de o primă de concediu egală cu salariul de bază cuvenit pentru perioada de concediu de odihnă este art. 34 alin. 2 din Legea nr. 188/1999.
Este real că aceste prevederi legale au fost suspendate succesiv prin legile bugetului de stat și legile bugetului asigurărilor sociale de stat, însă prin efectul suspendării nu s-a anulat dreptul ci amânată doar realizarea concretă și efectivă a acestuia.
Dispozițiile art. 53 din Constituția României permit legiuitorului să restrângă prin lege exercițiul unor drepturi sau al unor libertăți condiționat de existența unor situații expres prevăzute în norma constituțională, pe principiul proporționalității, al necesității într-o societate democratică, al nediscriminării și fără a se aduce atingere exercițiului dreptului ori unor libertăți.
Prin urmare, în cauza de față, prin legile bugetului nu s-a procedat la restrângerea exercițiului dreptului de a beneficia de prima de concediu deoarece pentru a se lua o atare măsură, aceasta ar trebui să fie obiectiv justificată de existența cazurilor exprese și limitativ prevăzute în Constituție, precum și justificarea necesității și proporționalității. Ori, o atare justificare nu a fost oferită, iar afirmația că dreptul nu a putut fi realizat condiționat de lipsa fondurilor necesare nu poate constitui un motiv suficient, pertinent și concret pentru a se refuza posibilitatea conferită de lege reclamanților pentru a-l putea exercita și admite în sens contrar, ar însemna că se golească de sens și conținut tocmai dispoziția legală care-l consacră.
Curtea reține că odată ce legiuitorul a recunoscut un drept funcționarului public pentru exercitarea acestuia și atingerea scopului și finalității urmărite este necesar să se creeze și mecanismele necesare, astfel s-ar ajunge la negarea legii și implicit dacă instanțele judecătorești ar valida un astfel de punct de vedere la negarea justiției, ceea ce este de neadmis.
Pe de altă parte, este de semnalat că potrivit jurisprudenței pertinente a Curții Constituționale, drepturile suplimentare cum ar fi primele, sporurile sau adaosurile prevăzute în diferite acte normative nu constituie drepturi fundamentale concrete de Constituție, iar prev. art. 53 din Constituție nu sunt incidente în privința reglementării lor (a se vedea, spre pildă, decizia nr. 37 din 25 ianuarie 2005 publicată în Monitorul Oficial al României nr. 230 din 18.03.2005).
Critica privind încălcarea de către prima instanță a actelor normative invocate de recurent nu este întemeiată și din alte considerente.
Așa cum rezultă fără echivoc din disp. art. 34 alin. 2 din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcționarilor publici, funcționarul public are dreptul, pe lângă indemnizația de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu, care se impozitează separat.
Așa cum a reținut și prima instanță, dispozițiile legale precizate prin care i s-a recunoscut dreptul funcționarului public la beneficiul primei anuale de concediu au fost succesiv suspendate prin art. 3 alin. 1 din nr.OUG 33/2001 - până la 1 ianuarie 2002, termenul de suspendare fiind apoi succesiv prelungit prin art. 7 alin. 3 din Legea nr. 632/2002 până la 31 decembrie 2003, prin art. 7 alin. 3 din Legea nr. 513/2003, până la 32 decembrie 2004, iar prin art. 7 alin. 3 din Legea nr. 512/2004 până la 31 decembrie 2005.
După această dată, legiuitorul nu a mai adoptat nici un act normativ vizând suspendarea exercițiului dreptului și nici abrogarea ori înlăturarea acestuia.
Ca atare, Curtea reține că suspendarea exercițiului dreptului nu echivalează cu însăși înlăturarea lui cât timp prin nici o dispoziție legală nu i-a fost înlăturat existența pentru anii 2001 - 2005.
Dispozițiile legale precizate prin care s-a dispus suspendarea exercițiului dreptului nu mai pot fi supuse cenzurii pe calea excepției de neconstituționalitate în fața instanței de contencios constituțional deoarece prerogativa acesteia se circumscrie exclusiv dispozițiilor legale în vigoare la data învestirii sale. Or, cum
legile de suspendare și-au încetat aplicabilitatea, cenzurarea constituționalității acestora revine exclusiv jurisdicțiilor judiciare care vor decide în fiecare caz în parte.
Pentru examinarea acestei chestiuni, Curtea are în vedere și statuările de principiu ale Înaltei Curți de Casație și Justiție în recursul în interesul legii soluționat prin decizia nr. XXIII din 12.12.2005 (publicată în Monitorul Oficial al României nr. 233 din 15.03.2006) unde s-a examinat posibilitatea acordării primei de concediul pentru magistrați conform art. 411alin. 1 din Legea nr. 50/1996 introdus prin nr.OG 83/2000.
Astfel, în decizia precitată, Înalta Curtea reținut cu valoare de principiu că pentru ca un drept prevăzut să nu devină doar o obligație lipsită de conținut, redusă lanudum jus, ceea ce ar constitui o îngrădire nelegitimă a exercitării lui, un atare drept nu poate fi considerat ca nu a existat în perioada în care exercițiul dreptului a fost suspendat, iar nu înlăturat. Astfel, s-ar ajunge la situația ca un drept patrimonial, a cărui existență recunoscută, să fie vidat de substanță sa și, practic, să devină lipsit de orice valoare.
De aceea, respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul și litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendințe de reglementare a unor situații juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată fi obstrucționați de a se bucura efectiv de acestea.
Față de argumentele mai sus expuse, pe care Curtea de Apel le împărtășește întru-totul, se constată că prima instanță a aplicat și interpretat corect dispozițiile legale pertinente în materia litigiului de față, iar motivul de nelegalitate prev. la art. 304 pct. 9.pr.civ. nu este prezent în cauză.
Cu privire la recursul MINISTERULUI ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR, Curtea reține următoarele:
Prima de concediu, ca drept subiectiv ce îi conferă titularului prerogativele în virtutea cărora poate pretinde subiectului pasiv efectuarea unei anumite prestații subiective de a presta o sumă de bani s-a născut din dispozițiile art. 37 alin 2 teza I din OG nr. 38/2003 și nu s-a stins pe perioada în care plata efectivă a echivalentului bănesc a acestui drept a fost suspendată în temeiul legilor bugetului de stat pentru anii 2004,2005 întrucât, în conformitate cu dispozițiile art. 64 alin 2 din Legea nr. 24/2000, la expirarea duratei de suspendare, actul normativ sau dispoziția afectată de suspendare reintră de drept în vigoare.
Prin urmare, în această perioadă de timp, dreptul nu s-a stins ci doar a fost imposibil de realizat.
în garanție reprezintă mijlocul procesual de satisface a pretențiilor pârâtului, în ipoteza în care este obligat la plată față de reclamant.
Legislația muncii, cu referire la raportul de serviciu al funcționarului public, nu interzice utilizarea instituției chemării în garanție, dimpotrivă, atât art. 82 din Legea nr. 168/1999, cât și art. 117 din Legea nr. 188/1999 prevăd că dispozițiile acelor legi se completează cu reglementările de drept comun civile.
Evident, raportul dintre pârât și chematul în garanție nu este unul de dreptul muncii, ca cel dintre reclamant și pârât, ci unul care decurge din dispozițiile Legii nr. 500/2002 și ale nr.HG 386/2007.
Astfel, potrivit art. 19 lit. a) din legea nr. 500/2002, privind finanțele publice;
" În domeniul finanțelor publice Ministerul Finanțelor Publice are, în principal, următoarele atribuții: a) coordonează acțiunile care sunt în responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar, și anume: pregătirea proiectelor legilor bugetare anuale, ale legilor de rectificare, precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție;" iar potrivit
art. 3 alin. 1 lit. a) pct. 2 din nr.HG 386/2007 privind organizarea și funcționarea Ministerului Economiei și Finanțelor:
"Art. 3 (1) În realizarea funcțiilor sale, Ministerul Economiei și Finanțelor are, în principal, următoarele atribuții: în domeniul finanțelor publice:elaborează proiectul bugetului de stat, al legii bugetului de stat și raportul asupra proiectului bugetului de stat, precum și proiectul legii de rectificare a bugetului de stat, operand rectificările corespunzătoare;"
Având atribuții exclusive în acest domeniu, chematul în garanție este singurul în măsură să propună și apoi să dispună asupra plăților stabilite în favoarea reclamanților, dobândind astfel calitate procesuală pasivă în cauză.
Apărările întemeiate pe dispozițiile art. 15 alin. 1 și 3 din Legea nr. 500/2002 nu prezintă relevanță.
Sumele stabilite în favoarea reclamanților, deși datorate, nu au fost prevăzute în bugetul pârâtului
Nici acțiunea introductivă și nici cererea de chemare în garanție nu pot reprezenta cadrul de analiză în vederea stabilirii răspunderilor pentru neprevederea sumelor în buget. Nu aceasta este obiectul cauzei și deci, în mod evident, analiza cerută de recurent ar excede limitelor investirii instanței.
În mod corect s-a constatat că recurentul fost introdus în cauză prin procedura cererii de chemare în garanție instituită de prevederile art. 60 și urm. Cod procedură civilă.
Este greșit raționamentul indus de recurent conform căruia cererea de chemare în garanție nu este admisibilă în litigiile de muncă.
În speță, litigiul de față este generat de nerespectarea și nerecunoașterea unui drept recunoscut de lege în beneficiul reclamanților, care sunt funcționari publici.
Pe de altă parte, realizarea dreptului solicitat de reclamanți presupune plata din bugetul de stat care este conceput și gestionat de Ministerul Finanțelor Publice, așa cum rezultă din economia dispozițiilor Legii nr. 500/2002 și a nr.HG 208/2005.
Se vor menține dispozițiile sentinței referitoare la respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive.
Totodată, în temeiul art. 304 pct. 9 și art. 312 alin. 1.pr.civ. raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004 și la dispozițiile legale enunțate anterior, Curtea va respinge recursul declarat de chematul în garanție Ministerul Economiei și Finanțelor.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursurile declarate de pârâții MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR -prin DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE B-N și MINISTERUL INTERNELOR ȘI REFORMEI ADMINISTRATIVE-DIRECȚIA GENERALĂ JURIDICĂ împotriva sentinței civile nr.296 din 02 noiembrie 2007, pronunțată în dosarul nr- al Tribunalului Bistrița -N pe care o menține în întregime.
Decizia este irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 13 martie 2008.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI GREFIER
- - - - - - -
Red./
2 ex./12.05.2008
Jud.fond.-
Președinte:Liviu UngurJudecători:Liviu Ungur, Lucia Brehar Delia Marusciac
