Litigiu privind funcționarii publici (legea nr.188/1999) . Decizia 669/2008. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA OPERATOR 2928
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA
SECȚIA contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DOSAR NR- - 25.03.2008
DECIZIA CIVILĂ NR. 669
Ședința publică din 30 mai 2008
PREȘEDINTE: Olaru Rodica
JUDECĂTOR 2: Pătru Răzvan
JUDECĂTOR 3: Barbă Ionel
GREFIER: - -
Pe rol se află examinare pronunțarea asupra recursurile declarate de pârâții Ministerul Justiției și Ministerul Economiei și Finanțelor împotriva sentinței civile nr. 175/13.II.2008 pronunțată în dosarul nr- al Tribunalului Timiș, în contradictoriu cu reclamanții intimați, și intervenientul în interes propriu și pârâții intimați Curtea de Apel Timișoara și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, având ca obiect litigiu privind funcționarii publici.
dezbaterilor și concluziile părților au fost consemnate în încheierea de ședință din 14.05.2008, de la care s-a amânat pronunțarea la datele de 21.05.2008, 28.05.2008 și 30.05.2008 și care face parte integrantă din prezenta decizie.
CURTEA
Asupra recursurilor de față constată:
Prin sentința civilă nr.175/13.II.2008 pronunțată în dosarul nr-, Tribunalul Timișa respins excepțiile invocate de pârâții Ministerul Economiei și Finanțelor B și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și a admis acțiunea reclamanților, și cererea de intervenție în interes personal formulată de intervenientul în contradictoriu cu pârâții Curtea de Apel Timișoara, Ministerul Justiției B, Ministerul Economiei și Finanțelor B și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și a obligat pârâții 1-3 în solidar la plata drepturilor bănești către reclamanți și intervenient privind sporul de confidențialitate, prevăzut de art.15 din nr.OG6/2007, în cuantum de 15% calculat la indemnizația brută pentru perioada 01.07.2005-30.09.2007 precum și în continuare, pe durata derulării raporturilor juridice de muncă, actualizat conform indicelui de inflație comunicat de Institutul Național de Statistică B la data plății efective. A obligat pârâții 1-3 să includă în bugetul de stat, respectiv la prima rectificare de buget, după rămânerea definitivă a sentinței civile, a acestor sume datorate pentru perioadele anterior menționate. A obligat pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor B să aloce fondurile necesare în vederea plății acestor drepturi.
În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a B, excepție invocată de acest pârât, instanța de fond a respins-o ca fiind neîntemeiată, deoarece conform art. 15 din HG nr. 83/2000, toate instituțiile publice sunt finanțate de la bugetul de stat, aceiași posibilitate de finanțare fiind cuprinsă și în art. 118 din Legea nr. 304/2004, art. 19, art. 4 alin. 2 și pct. 30 alin. 2 din Legea nr. 500/2002, ce conțin prevederi care obligă P de a coordona potrivit competențelor cei revin, sistemul bugetar, în ceea ce privește pregătirea proiectelor bugetare anuale, a actelor normative rectificative precum și a legilor privind aprobarea contului general de execuție.
Instanța de fond nu a primit apărarea acestui minister, conform căreia nu ar avea calitate procesuală pasivă în cauză întrucât între reclamanți, respectiv funcționarii publici salariați ai Tribunalului Timiș, și Ministerul Economiei și Finanțelor nu exista nici o relație de serviciu sau de muncă, deoarece împrejurarea că pârâții, Curtea de Apel Timișoara și Ministerul Justiției B, își desfășoară operațiunile financiare prin intermediul trezoreriilor Ministerului Economiei și Finanțelor, respectiv ale T (Trezoreria T), are relevanță în ceea ce privește prezentul litigiu.
Instanța de fond a respins ca neîntemeiată și excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, întrucât acesta a fost chemat în judecată pentru opozabilitatea hotărârii.
În ceea ce fondul acțiunii reclamanților instanța de fond a constatat că raportul de serviciu dintre funcționarul public și autoritățile sau instituțiile publice din care acesta face parte trebuie să se bazeze pe principiul bunei credințe, al consensualității obligațiilor și drepturilor inclusiv cele pecuniare, căzute în sarcina fiecărei părți, cu îndeplinirea și realizarea obligațiilor și răspunderilor ce decurg din fișa atribuțiilor de serviciu, dar și cu plata integrală a muncii prestate, precum și cu recunoașterea tuturor drepturilor salariale acordate prin lege.
Văzând dispozițiile art. 40 din OUG nr. 92/2004, privind reglementarea drepturilor salariale și alte drepturi ale funcționarilor publici pe anul 2005, care prevăd că funcționarii publici beneficiază de sporurile și alte drepturi salariale prevăzute de legislația specifică autorității sau instituției publice în care își desfășoară activitatea, în speță instanțele judecătorești, instanța de fond a constatat că reclamanții sunt îndreptățiți să beneficieze de aceleași drepturi salariale ca cele ale personalului auxiliar de specialitate.
În privința condițiilor și a elementelor salarizării lunare, a recunoașterii și acordării drepturilor bănești cuvenite, trebuie avute în vedere normele juridice imperative cuprinse în art. 29 și urm. din Legea nr. 188/1999 republicată, precum și cele ce derivă din cuprinsul Legii nr. 50/1996 modificată și Legea nr. 567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești, astfel încât reforma salarială trebuie privită sub aspectul plății integrale a drepturilor bănești cuvenite reclamanților în raport cu prevederile art. 35 alin. 1 și 3 și art. 40 din OUG nr. 92/2004, privind reglementarea drepturilor salariale și alte drepturi ale funcționarilor publici pe anul 2005.
Potrivit art. 1 din OUG. Nr. 92/2004,sistemul de salarizare cuprinde salariile de bază, sporurile, premiile, stimulentele și alte drepturi.
În conformitate cu dispozițiile art. 4 din OUG nr. 92/2004, privind reglementarea drepturilor salariale și alte drepturi ale funcționarilor publici pe anul 2005, funcționarii publici beneficiază de salariu de merit precum și de creșteri salariale în cazul absolvirii unei forme de învățământ superior, de spor de vechime, de plata orelor suplimentare, spor de 15% pentru titlu științific de,doctor, de spor de confidențialitate de 15%, precum și de premiu anual.
Potrivit art. 41 din același act normativ, dispozițiile OUG nr. 92/2004 se completează cu prevederile Legii nr.188/1999 republicată privind statutul funcționarilor publici, precum și cu disp. actelor normative speciale care reglementează salarizarea și alte drepturi pentru personalului bugetar.
Prin art. 29 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 republicată, "funcționarii publici beneficiază de prime și alte drepturi salariale, în condițiile legii", iar art. 15 din nr.OG 6/2007 stipulează; (1)" Sporul de confidențialitate se acordă funcționarilor publici din aparatul de lucru al Guvernului de până la 15% din salariul de bază, precum și funcționarilor publici din cadrul Administrației Prezidențiale,-, Consiliului Legislativ.
(2) Categoriile de funcționari publici, cuantumurile sporului de confidențialitate și condițiile de acordare se stabilesc, în limitele prevăzute de lege ( în cuantum de până la 15%), prin actul administrativ al ordonatorului principal de credite, cu încadrarea în cheltuielile de personal prevăzute în bugetul aprobat".
Reclamanții și intervenientul în interes personal, în calitate de funcționari în cadrul Curții de Apel Timișoara (ordonator secundar de credite, având ca ordonator principal de credite Ministerul Justiției), nu pot fi tratați inegal din punct de vedere al salarizării, discriminați fără un criteriu obiectiv și rațional, motiv pentru care, în vederea egalității de tratament se impune acordarea drepturilor salariale solicitate.
Astfel, dispozițiile legale în materia dreptului muncii, atât generale cât și speciale, trebuie interpretate prin prisma principiului conform căruia unde este identitate de rațiuni este și identitate de soluții, astfel încât și funcționarii publici din cadrul Curții de Apel Timișoara ar trebui să beneficieze de sporul de confidențialitate în cuantum de 15%.
Un argument în plus pentru admiterea acțiunii reclamanților îl constituie și Hotărârea nr. 199 din 03.04.2007 emisă de Plenul Consiliului Superior al Magistraturii, prin care s-a dispus sesizarea ministrului justiției cu propunerea de completare a Legii pentru aprobarea nr.OG 8/2007 cu propunerea de reintroducere a unui nou articol după art. 22.
Instanța de fond nu a primit apărarea pârâtului Ministerul Justiției B, prin care a arătat că pretențiile reclamanților fiind solicitate pentru viitor, orice admitere a acestora ar însemna pentru instanța de judecată depășirea atribuțiilor puterii judecătorești și legiferarea unui nou drept, întrucât acest drept este condiționat de calitatea de angajat a reclamanților și intervenientului la pârâții 1, 2 și pentru a se preveni litigii viitoare.
Instanța de fond a admis acțiunea reclamanților și cererea de intervenție în interes personal ca fiind întemeiate și a dispus obligarea în solidar a pârâților, la plata drepturilor bănești privind sporul de confidențialitate, prevăzut de art. 15 din nr.OG 6/2007, în procent de 15% calculat la indemnizația brută pentru perioada 01.07.2005-30.09.2007 precum și în continuare, pe durata derulării raporturilor juridice de muncă, actualizat conform indicelui de inflație comunicat de Institutului Național de Statistică B la data plății efective, obligarea în solidar a pârâților 1-3 să includă în bugetul de stat, respectiv la prima rectificare de buget, după rămânerea definitivă a sentinței civile, a acestor sume datorate de pârâți pentru perioadele anterior menționate.
Instanța de fond a admis ca fiind întemeiat și capătul de cerere din acțiunea reclamanților având ca obiect obligarea pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor B să aloce fondurile necesare în vederea plății acestor drepturi.
În cauză au declarat recurs pârâții Ministerul Justiției și Ministerul Economiei și Finanțelor B, solicitând modificarea sentinței și respingerea acțiunii.
În motivarea recursului, Ministerul Justiției, a criticat prima instanță pentru lipsa temeiului legal de acordare a sporului de confidențialitate, arătând că în ceea ce privește reținerea discriminării, reglementarea prin lege sau printr-un act normativ a unor drepturi în favoarea unor persoane excede cadrului legal stabilit prin Ordonanța Guvernului nr.137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, cu modificările și completările ulterioare.
Din examinarea cuprinsului OG 137/2000 rezultă că legiuitorul nu a avut în vedere modul de reglementare a unor relații sociale prin lege ori alte acte normative, folosindu-se sintagme cum sunt: "exercitarea următoarelor drepturi" - art.1 alin.2, "exercitarea drepturilor enunțate" - art.1 alin.3, "restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege" - art.2 alin.1, "comportament discriminatoriu", persoana care se consideră discriminată poate sesiza Consiliul în termen de un an de la data săvârșirii faptei sau de la data la care putea să ia cunoștință de săvârșirea ei" etc.
În mod evident, exercitarea unor drepturi se referă la modul de aplicare a unor dispoziții legale care constituie acele drepturi, iar nu la examinarea soluțiilor legislative alese de legiuitor.
În afara legii, nu putem vorbi de discriminare, în sensul nr.OG137/2000, cu modificările și completările ulterioare.
Prin urmare, modul de stabilire prin lege a unor drepturi în favoarea unor categorii profesionale în mod diferit față de alte categorii ori nereglementarea de legiuitor a anumitor aspecte care țin de statutul profesional al unei categorii nu este o problemă ce poate fi apreciată din punctul de vedere al discriminării, depășind cadrul legal reglementat prin nr.OG137/2000.
În măsura în care o dispoziție cuprinsă într-o lege sau ordonanță în vigoare este în contradicție cu dispozițiile art.16 din Constituție, există posibilitatea ca într-un litigiu de competența instanțelor judecătorești cei interesați să invoce excepția de neconstituționalitate a acelor prevederi legale.
Mai arată că hotărârea pronunțată de tribunal este criticabilă și pentru motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.9 Cod procedură civilă, după cum urmează:
În cazul neacordării sporului de confidențialitate funcționarilor publici, nu poate fi reținută o încălcare a dispozițiilor nr.OG137/2000, a dispozițiilor Constituției și Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului și a LIbertpăților Fundamentale care privesc egalitatea în drepturi a cetățenilor, pentru că nu ne aflăm în fața unui drept la sporul de confidențialitate, ca drept recunoscut și protejat de lege.
În speță nu există nici un act normativ în vigoare care să prevadă ori să garanteze dreptul funcționarilor publici de a primi spor de confidențialitate.
apare ca o atribuție de serviciu normală, compensarea salariului nefiind o condiție de validitate a acestei obligații. Ea presupune îndatorirea părților de a nu transmite date sau informații de care au luat cunoștință în timpul derulării raporturilor de muncă.
Categoriile de personal salarizate de la bugetul de stat care beneficiază de spor de confidențialitate, definite de Legea nr.182/2002 ca fiind "informațiile, datele, documentele de interes pentru securitatea națională, care, datorită nivelurilor de importanță a consecințelor care s-ar produce ca urmare a dezvăluirii sau diseminării neautorizate, trebuie să fie protejate".
Astfel, art.14 al Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, protocoalele adiționale la această convenție, ratificată de România prin Legea nr.30/1994 statuează că "Exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute de prezenta convenție trebuie să fie asigurată fără nici o deosebire, bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație.", iar art.16 din Constituție prevede la alin.1 că "cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări".
Însă pentru a putea exista discriminare, fiind necesară protecția în temeiul dreptului la tratament egal, trebuie să fin în prezența recunoașterii, folosinței sau exercitării unuia dintre drepturile fundamentale ori a celor recunoscute de lege.
Dreptul la sporul de confidențialitate pentru funcționarii publici din cadrul instanțelor:
- nu este recunoscut de lege întrucât nu este reglementat prin nici un act normativ în vigoare,
- nu face obiectul art.14 al Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, întrucât Protocolul 12 la Convenție, ratificat de România prin Legea 103/2006 consacră expres la art.1 că "Exercitarea oricărui drept prevăzut de lege trebuie să fie asigurată fără nici o discriminare bazată, în special pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație.", astfel că nu poate fi aplicat în speță câtă vreme nu există nici un text legal care să recunoască dreptul la spor de confidențialitate.
- prevederile art.14 din Convenție, așa cum CEDO a statuat în jurisprudența sa (cazul Timmenos contra Greciei), nu are o existență independentă, întrucât are efect doar în relație cu drepturile și libertățile protejate de prevederile Convenției și Protocoalelor sale.", or dreptul la diverse sporuri nu este în mod evident un drept fundamental apărat și garantat de Convenție.
- nu face obiectul reglementării constituționale din art.16 "Cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări" întrucât Curtea Constituțională a statuat în numeroase decizii de speță, cum ar fi decizia 108/2006 în care "curtea constată că sporurile, premiile și alte stimulente acordate demnitarilor și altor salariați prin acte normative, reprezintă drepturi salariale suplimentare, iar nu drepturi fundamentale, consacrate și apărate de Constituție." Față de cele statuate de decizia Curții, sporurile, premiile și alte stimulente nu reprezintă drepturi fundamentale atunci când sunt acordate prin acte normative, deci "a fortiori" aceste drepturi nu sunt drepturi fundamentale atunci când nu sunt acordate prin acte normative.
- Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării în hotărârea 232/29.08.2007 a statuat că "diferitele categorii de salariați determină soluții diferite ale legiuitorului în ceea ce privește salarizarea acestora, fără ca prin această soluție să se încalce principiul egalității".
Solicită instanței de recurs să se constate că nu există discriminare în raport cu prevederile art.1 alin.3 din nr.OG137 care prevede că "Exercitarea drepturilor enunțate în cuprinsul prezentului articol privește persoanele aflate în situații comparabile."
Mai solicită să se constate că actele normative la care se referă reclamanții în cererea de chemare în judecată reglementează salarizarea unor anumite categorii de personal din sectorul bugetar (salariați ai, personal militar, etc.) și nu există nici un temei legal pentru aplicarea acestor prevederi funcționarilor publici încadrați la instanțe.
Funcționarii publici reprezintă o categorie aparte de salariați ai sistemului bugetar cu un statut specific reglementat de Legea nr.188/1999, cu drepturi și îndatoriri specifice și cu drepturi salariale stabilite prin act normativ special, respectiv nr.OG6/2007 privind unele măsuri de reglementare a drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici până la intrarea în vigoare a legii privind sistemul unitar de salarizare și alte drepturi ale funcționarilor publici, precum și creșterile salariale care se acordă funcționarilor publici în anul 2007. OG nr.6/2007 a instituit sporul de confidențialitate pentru anumite categorii de funcționari publici și anume "funcționarilor publici din aparatul de lucru al Guvernului în cuantum de până la 15% din salariul de bază precum și funcționarilor publici din cadrul Administrației Prezidențiale, Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității, Ministerului Afacerilor Externe, Ministerului Integrării Europene, direcțiilor subordonate ministrului delegat pentru comerț din cadrul Ministerului Economiei și Comerțului, Consiliului Legislativ."
Rezultă că legiuitorul a avut în vedere doar anumite categorii de funcționari publici, care își desfășoară activitatea în anumite instituții ale statului, enumerate limitativ în actul normativ special care reglementează salarizarea funcționarilor publici.
Față de cele expuse mai sus, recurentul apreciază că nu pot fi reținute susținerile reclamanților potrivit cărora sunt victime ale discriminării față de alte categorii de salariați din sistemul bugetar, pentru că așa cum s-a statuat și de Curtea Constituțională prin decizii "diferențierea indemnizațiilor și a salariilor de bază pentru demnitari și alți salariați din sectorul bugetar este opțiunea liberă a legiuitorului, ținând seama de importanța și complexitatea diferitelor funcții. Legiuitorul este în drept, totodată să instituie anumite sporuri la indemnizațiile și salariile de bază pe care le poate diferenția în funcție de categoriile de personal cărora li se acordă ". De asemenea, în continuarea argumentației, Curtea Constituțională statuează că " în acord cu practica constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului (de exemplu cauza Marcks împotriva Belgiei, 1979) principiul egalității în drepturi și al nediscriminării se aplică doar situațiilor egale sau analoage, iar tratamentul juridic diferențiat, instituit în baza unor situații obiectiv diferite, nu reprezintă nici privilegii și nici discriminări.
De asemenea, prevederile Legii nr.677/2001 pentru protecția persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal și libera circulație a acestor date nu au incidență în cauză întrucât obiectul și scopul reglementării din acest act normativ îl constituie potrivit art.1 " garantarea și protejarea drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanelor fizice, în special a dreptului la viața intimă, familială și privată, cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal.", și nu instituirea de sporuri salariale pentru persoanele care gestionează aceste tipuri de informații. Protecția datelor personale reprezintă pentru funcționarii publici care le manipulează și gestionează obligație de serviciu și nu are corespondent un spor salarial.
Mai mult, datele și informațiile despre care se face vorbire în actele normative invocate de reclamanți nu sunt de aceeași natură și nu au același regim.
OG nr.19/2006 privind creșterile salariale ce se vor acorda personalului militar și funcționarilor publici cu statut special din instituțiile publice de apărare națională, ordine publică și siguranță națională și Legea nr.656/2002 privind prevenirea și sancționarea spălării banilor au în vedere informațiile clasificate, definite de Legea nr.182/2002 ca "informațiile, datele, documentele de interes pentru securitatea națională, care, datorită nivelurilor de importanță a consecințelor care s-ar produce ca urmare a dezvăluirii sau diseminării neautorizate, trebuie să fie protejate".
Legea nr.677/2001 pentru protecția persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal și libera circulație a acestor date are în vedere datele cu caracter personal, definite de art.3 din lege ca "orice informații referitoare la o persoană fizică identificată sau identificabilă; o persoană identificabilă este acea persoană care poate fi identificată, direct sau indirect, în mod particular prin referire la un număr de identificare ori la unul sau mai mulți factori specifici identității sale fizice, fiziologice, psihice, economice, culturale sau sociale".
Hotărârea 387/2005 a pentru aprobarea Regulamentului de ordine interioară a instanțelor judecătorești se referă la informațiile obținute în cursul îndeplinirii atribuțiilor lor, care nu sunt destinate publicității, fără a le defini.
Este deci evident că față de situațiile obiectiv diferite, legiuitorul a înțeles să adopte soluții legislative diferite în ceea ce privește remunerarea și acordarea sau neacordarea diverselor sporuri, fără a se putea pune problema vreunei discriminări.
Cu privire la admiterea capătului de cerere referitor la acordarea în continuare a sporului de 15%, solicită instanței de recurs să constate că acesta este inadmisibil, pentru mai multe considerente.
Astfel, această cerere a reclamanților nu poate fi primită întrucât se referă la un drept pe viitor, care nu s-a născut încă, neconstituindu-se ca un drept actual, ce poate fi valorificat.
De asemenea, prin acțiunile în justiție pot fi valorificate drepturi recunoscute și ocrotite de lege. Câtă vreme drepturile solicitate de reclamanți nu sunt prevăzute de legislația în vigoare, iar dispoziția în cauză nu a fost abrogată, modificată ori declarată neconstituțională, ținând cont și de principiul separației puterilor în stat, apreciază că astfel de cereri nu pot fi soluționate de către instanțele judecătorești, care prin acordarea unor drepturi neprevăzute de lege ar depăși limitele puterii judecătorești și și-ar aroga atribuții de legiferare, conchide recurentul Ministerul Justiției.
Recurentul Ministerul Economiei și Finanțelor B invocă lipsa de calitate procesuală pasivă în cauză pentru că, pe de o parte, între reclamanți și Ministerul Economiei și Finanțelor nu există nici o relație de serviciu sau de muncă, iar pe de altă parte Ministerul Economiei și Finanțelor nu trebuie confundat cu Statul Român sau cu bugetul de stat.
Recurentul învederează instanței că între Ministerul Economiei și Finanțelor și Ministerul Internelor și Reformei Administrative nu există nici o obligație de garanție, iar simplul fapt că ordonatorul principal de credite nu a acordat reclamanților sumele solicitate nu îi conferă acestuia nici o garanție legală din partea Ministerului Economiei și Finanțelor pentru eventualele sume ce ar trebui să le plătească într-un raport de muncă izvorând dintr-un raport de serviciu sau contract de muncă.
Ministerul Economiei și Finanțelor și Ministerul Internelor și Reformei Administrative sunt ordonatori principali de credite bugetare, iar conform prevederilor art.47 alin.4 din Legea nr.500/2002 modificată, privind finanțele publice:
"Art.47 Principii în execuția bugetară -
3) Alocațiile pentru cheltuieli de personal, aprobate de ordonatori principali de credite și, în cadrul acestora, pe capitole, nu pot fi majorate și nu pot fi virate și utilizate la alte articole de cheltuieli.
4) Creditele bugetare aprobate pentru un ordonator principal de credite nu pot fi virate și utilizate pentru finanțarea altui ordonator principal de credite. De asemenea, creditele bugetare aprobate la un capitol nu pot fi utilizate pentru finanțarea altui capitol."
Ca urmare, raportat și la dispozițiile art.18 alin.2 lit.b și art.28 lit.e din Legea nr.500/2002 modificată, privind finanțele publice, numai Guvernul este cel răspunzător de realizarea prevederilor bugetare și repartizarea către ordonatorii principali de credite a sumelor de la bugetul de stat conform destinațiilor bugetare stabilite în conformitate cu legea bugetară anuală. Totodată învederează instanței că în practica judiciară a instanțelor judecătorești din țară sunt de a respinge astfel de acțiuni față de Ministerul Economiei și Finanțelor sau a cererii de chemare în garanție a acestui minister în cauze similare, în aceste cauze fiind admisă excepția lipsei calității procesuale pasive.
Examinând recursurile în raport cu motivele invocate și cu cele din oficiu, prevăzute de art.304 Cod procedură civilă se constată că sentința civilă nr.175/13.II.2008 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr- este nelegală, motiv pentru care se admit recursurile declarate de pârâții Ministerul Justiției și Ministerul Economiei și Finanțelor B și ca urmare se modifică sentința în sensul că se va respinge ca nefondată acțiunea formulată de reclamanții, și intervenientul în interes propriu împotriva pârâților Ministerul Justiției, Curtea de Apel Timișoara și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și pentru lipsă de calitate procesuală față de pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor, pentru că:
În ceea ce privește dreptul pretins de reclamanți, ca și funcționari publici în cadrul Curții de Apel Timișoara, prin acțiune se invocă prevederile din Legea nr.188/1999, privind statutul funcționarilor publici, nr.OG6/2007 privind unele măsuri de reglementare a drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici până la intrarea în vigoare a legii privind sistemul unitar de salarizare și alte drepturi ale funcționarilor publici, precum și creșterile salariale care se acordă funcționarilor publici în anul 2007, art.12 din Legea nr.544/2001 privind liberul acces la informațiile de interes public, art.53 din nr.OUG34/2006 privind achizițiile publice și art.44 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești.
Reglementarea legală, concretă, a sporului de confidențialitate pretins de reclamanți se găsește în art.15 al.1 din nr.OG6/2007, susinvocată, care stipulează că "Sporul de confidențialitate se acordă funcționarilor publici din aparatul de lucru al Guvernului de până la 15% din salariul de bază, precum și funcționarilor publici din cadrul Administrației Prezidențiale, -, Consiliului Legislativ.
(2) Categoriile de funcționari publici, cuantumurile sporului de confidențialitate și condițiile de acordare se stabilesc, în limitele prevăzute de lege (în cuantum de până la 15%), prin actul administrativ al ordonatorului principal de credite, cu încadrarea în cheltuielile de personal în bugetul aprobat".
Deci, categoriile de funcționari publici prevăzute în mod expres și limitativ prin lege, cu un spor de confidențialitate sunt cele care își desfășoară activitatea în cadrul celor trei categorii de autorități publice.
Reclamanții au susținut că li se cuvine, pe baza principiului constituțional al nediscriminării, același spor pentru eliminarea oricărei inegalități, bazată pe principiul că la muncă egală se impune salariu egal.
Potrivit art.1 din nr.OG137/2000 privind combaterea discriminării, există discriminare în măsura în care se aplică un regim juridic diferențiat unor categorii de persoane aflate în situații comparabile.
Prin acțiune reclamanții nu au evidențiat împrejurări de natură să facă aplicabil principiul discriminării, în sensul că nu au demonstrat, prin intermediul atribuțiilor legale de serviciu, că au acces la aceeași categorie de informații, respectiv la natura și importanța economico-politică a acestor informații, având în vedere, poziția în stat, a autorităților publice centrale la care face referire expresă art.15 al.1 din nr.OG6/2007.
Din acest punct de vedere invocarea dispozițiilor Legii nr.544/2001, ale nr.OUG34/2006 sau ale Regulamentului instanțelor sunt irelevante în cauză, pentru că reglementările acestea nu dovedesc îndeplinirea cerințelor din art.1 al nr.OG137/2000.
De altfel reclamanții nu și-au susținut acțiunea nici cu hotărâri ale Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, ca organ abilitat legal să constate o asemenea situație.
Instanța constată, că nu există discriminare în cauză nici prin raportare la practica CEDO, care prin hotărârea din 6.XII.2007, în cauza Beian contra României, a învederat că pe baza art.14 din Convenție, o distincție este discriminatorie dacă "nu are o justificare obiectivă și rezonabilă", adică dacă nu urmărește un "scop legitim" sau nu există un "raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat" (a se vedea în special, Hotărârea Marcks împotriva Belgiei din 13 iunie 1979, seria A nr.31, pag.16, paragraful 33).
Este evident că legiferarea diferențiată a sporului de confidențialitate se justifică obiectiv și rezonabil avându-se în vedere criteriul pericolului generat de divulgarea unor informații care privesc politica economico-financiară a statului și la care au acces numai anumite categorii de funcționari publici.
Instanța mai stabilește că, acordarea acestui spor nu este nici aplicabilă, pentru că nu există un suport legal în privința cuantumului sporului, atâta timp cât prin art.15 al.2 din nr.OG6/2007 se stipulează că acest spor se acordă în cuantum de până la 15%, ce se stabilește prin actul administrativ al ordonatorului principal de credite.
Deci, creanța pretinsă de reclamanți, nu are valoare certă, atâta timp cât legea nu o determină, astfel că cererea nu putea fi acordată în raport cu prevederile art.379 Cod procedură civilă, și drept consecință recursul pârâtului se admite, modificându-se sentința prin respingerea acțiunii ca nefondată.
În privința recursului declarat de pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor B, instanța constată că este de asemenea fondat pentru că acesta nu are calitate procesuală pasivă, întrucât nu există un raport de subordonare financiară între Ministerul Economiei și Finanțelor și Ministerul Justiției.
Totodată, Curtea remarcă rolul important al Ministerului Economiei și Finanțelor în evaluarea și redactarea actelor normative cu implicații financiare, conform art. 19 alin. 1 lit. j) din Legea nr. 500/2002, privind finanțele publice, stfel cum a fost modificată prin Legea nr. 314/2003 și prin Legea nr. 96/2006. Potrivit acestui text legal, "în domeniul finanțelor publice Ministerul Finanțelor Publice are, în principal, următoarele atribuții: - j) avizează, în fază de proiect, acordurile, memorandumurile, protocoalele sau alte asemenea înțelegeri încheiate cu partenerii externi, precum și proiectele de acte normative, care conțin implicații financiare."
Totodată, în conformitate cu dispozițiile art. 19 alin. 1 lit. l) din Legea nr. 500/2002, privind finanțele publice, Ministerul Economiei și Finanțelor blochează sau reduce utilizarea unor credite bugetare constatate ca fiind fără temei legal sau fără justificare în bugetele ordonatorilor de credite.
Date fiind acest dispoziții legale, Ministerul Economiei și Finanțelor are posibilitatea de a bloca orice alocare a unor sume propuse prin bugetul altor ordonatori de credite, inclusiv a sumelor ce ar trebui alocate Ministerului Justiției pentru plata drepturilor solicitate de reclamanți în prezenta cauză.
Pe de altă parte, posibilitatea Ministerului Economiei și Finanțelor de a refuza avizarea actelor normative cu implicații financiare nu poate constitui sursa unei obligații a acestui minister de a aloca sumele solicitate de alți ordonatori de credite bugetare.
Sub acest aspect, Curtea reamintește că prin calitate procesuală pasivă se înțelege, potrivit doctrinei, identitatea între persoana pârâtului și cea a debitorului din raportul juridic dedus judecății.
În speță, raportul juridic dedus judecății constă în pretenția reclamanților, în calitate de funcționari publici, de a le fi acordate anumite drepturi cu caracter salarial.
Or, în condițiile în care reclamanții au calitatea de funcționari publici in cadrul departamentului economico-financiar si administrativ al Curții de Apel Timișoara, iar drepturile bănești le sunt plătite de Curtea de Apel Timișoara, debitorul din raportul juridic dedus judecății este instituția competentă să efectueze plata drepturilor salariale, iar nu Ministerul Economiei și Finanțelor, care nu are calitatea de angajator în acest raport juridic.
Curtea subliniază că nu există un raport de subordonare financiară între Ministerul Economiei și Finanțelor și Ministerul Justiției, ambele ministere având calitatea de ordonatori principali de credite bugetare.
Obligația Ministerului Economiei și Finanțelor constă, eventual, în avizarea pozitivă a proiectului de act normativ de alocare către Ministerul Justiției a sumelor necesare pentru efectuarea plăți sumelor datorate reclamantului.
O asemenea obligație nu se confundă cu obligația Ministerului Economiei și Finanțelor de a aloca, respectiv de a plăti din bugetul său, sumele respective.
Totodată, obligația Ministerului Economiei și Finanțelor de a aloca sumele necesare plății unor drepturi salariale ale unui funcționar public salariat de un alt ordonator de credite bugetare contravine și dispozițiilor art. 47 alin. 4 din Legea nr. 500/2002, privind finanțele publice, stfel cum a fost modificată prin Legea nr. 314/2003 și prin Legea nr. 96/2006, conform cărora "creditele bugetare aprobate pentru un ordonator principal de credite nu pot fi virate și utilizate pentru finanțarea altui ordonator principal de credite. De asemenea, creditele bugetare aprobate la un capitol nu pot fi utilizate pentru finanțarea altui capitol".
În concluzie, Curtea apreciază că Ministerul Economiei și Finanțelor nu are calitatea de debitor în raportul juridic dedus judecății, respectiv că nu are calitate procesuală pasivă în prezenta cauză.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de pârâții Ministerul Justiției și Ministerul Economiei și Finanțelor împotriva sentinței civile nr. 175/13.II.2008 pronunțată în dosarul nr- al Tribunalului Timiș.
Modifică sentința în sensul că respinge ca nefondată acțiunea formulată de reclamanții, și intervenientul în interes propriu împotriva pârâților Ministerul Justiției, Curtea de Apel Timișoara și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și pentru lipsă de calitate procesuală față de pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 30.2008.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
- - - - - -
GREFIER
- -
Red. /10.06.2008
Tehnored. /20.06.2008/2 ex.
Primă instanță: Tribunalul Timiș
Judecători:,.
Președinte:Olaru RodicaJudecători:Olaru Rodica, Pătru Răzvan, Barbă Ionel
