Litigiu privind funcționarii publici (legea nr.188/1999) . Decizia 672/2009. Curtea de Apel Tg Mures
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TÂRGU MUREȘ
SECȚIA COMERCIALĂ, DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr-
Decizie nr. 672/
Ședința publică din 12 Iunie 2009
Completul compus din:
- - Președinte
- Judecător
- Judecător
Grefier -
Pe rol pronunțarea asupra recursurilor declarate de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cu sediul în B,-, sector 5, Parchetul de pe lângă Curtea de APEL TÂRGU MUREȘ, cu sediul în Târgu M,-, județul M, Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice, cu sediul în M C,-, județul H împotriva sentinței nr. 1137/11 iunie 2008 pronunțată de Tribunalul Harghita.
În lipsa părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, după care:
Se constată că s-au depus la dosar, prin registratura instanței:
- la data de 9 iunie 2009, concluzii scrise din partea recurentului Ministerul Public - Parchetul de pe lângă;
- la data de 11 iunie 2009, note de ședință din partea recurentului Parchetul de pe lângă Curtea de APEL TÂRGU MUREȘ.
dezbaterilor este cuprins în încheierea de ședință din data de 9 iunie 2009, dată la care s-a amânat pronunțarea pentru azi, 12 iunie 2009, încheiere ce face parte integrantă din prezenta hotărâre.
CURTEA,
Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele:
Prin sentința nr. 1137 din 11.06.2008 a Tribunalului Harghita, pronunțată în dosarul nr- s-a admis cererea formulată de creditorul Municipiul M C și s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice, s-a respins cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice, cerere formulată de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, precum și excepția necompetenței materiale a instanței invocată de aceeași parte și s-a admis în parte acțiunea reclamantului, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Tribunalul Harghita și Parchetul de pe lângă Curtea de APEL TÂRGU MUREȘ, dispunându-se obligarea pârâților să calculeze și să plătească reclamantului drepturile reprezentând sporul de confidențialitate de până la 15%, începând cu luna martie 2005 până la data de 07.10.2007, actualizate cu indicele de inflație.
Prima instanță a mai dispus înscrierea mențiunilor corespunzătoare în carnetul de muncă la reclamantului și a respins cererea referitoare la obligarea Ministerului Finanțelor să aloce fondurile necesare achitării sumelor solicitate.
Pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond a reținut că în perioada martie 2005 - octombrie 2007, reclamantul a avut calitatea de funcționar public, fiind incidente dispozițiile Legii nr. 188/1999.
Prima instanță a reținut că, fiind angajat al Parchetului de pe lângă Tribunalul Harghita, reclamantul nu are raporturi juridice cu Ministerul Finanțelor Publice, astfel că acesta din urmă nu are calitatea procesuală pasivă, respingând și cererea de chemare în garanție a aceluiași minister, pe considerentul că nu există nicio obligație de garanție sau de despăgubire în raporturile dintre Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Public Parchetul de pe lângă Înalta Curte de casație și Justiție, respingând pentru aceleași considerente și cererea de obligare a Ministerului Finanțelor Publice să aloce fondurile necesare achitării sumelor solicitate.
Pe fond, prima instanță a constatat că în raport cu alte categorii socio-profesionale, reclamantul este discriminat prin neacordarea sporului de confidențialitate, în contextul în care i se impune o obligație legală profesională de confidențialitate, fără a beneficia de o contraprestație salarială.
Împotriva acestei hotărâri au formulat recurs pârâții Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția generală a Finanțelor Publice M, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Târgu -
Recurentul Ministerul Finanțelor Publice a solicitat casarea sentinței atacate,admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice și pe fond respingerea acțiunii, argumentând că nu poate fi obligat să plătească drepturi de orice natură salariaților altor instituții. Pe fond, recurentul a arătat că nu se poate pune problema discriminării întrucât trebuie să existe în mod real și concret o diferențiere de salarizare între diverse categorii de angajați, n funcție de complexitatea muncii efectiv prestate.
Recurentul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a solicitat casarea sentinței atacate și respingerea acțiunii reclamantului ca inadmisibilă, invocând prevederile art. 304 pct. 3, pct. 4 și pct. 9 din Cod procedură civilă.
În motivarea recursului, s-a arătat că prima instanță a adăugat la textul Legii nr. 188/1999, hotărârea pronunțată contravenind și principiului neretroactivității legii, având în vedere că actul normativ pe care reclamantul și-a întemeiat pretențiile este în vigoare începând cu data de 01.02.2006.
Recurentul a mai arătat că reclamantul intimat nu a fost discriminat în raport cu angajații instituțiilor publice de apărare națională, ordine publică și siguranță națională, întrucât face parte dintr-o categorie distinctă de autorități publice, respectiv din organele autorității judecătorești.
Recurentul a mai arătat că în mod nelegal a fost obligat la plata drepturilor bănești solicitate de reclamant, întrucât nu poate înscrie în bugetul propriu nicio plată fără bază legală, stabilind în sarcina acestuia o obligație imposibilă. În acest sens recurentul a arătat că angajarea cheltuielilor de bugetul de stat se face numai în imita creditelor bugetare anuale aprobate.
Cu privire la operația dea înscrie mențiunile corespunzătoare în carnetul de muncă al reclamantului,recurentul a arătat că sporul solicitat de reclamant este un drept salarial, care se adaugă la retribuția tarifară de încadrare și nu se include în aceasta, iar sporurile și adaosurile salariale reprezintă o categorie de drepturi bănești care nu pot face obiectul transcrierii în carnetele de muncă.
Recurentul a mai criticat soluția primei instanțe de respingerii a cererii de chemare în garanție, arătând că sunt întrunite cerințele dispozițiilor art. 60-63 din Codul d e procedură civilă, în scopul asigurării opozabilității sentinței pronunțate față de Ministerul Finanțelor Publice,în vederea elaborării proiectului de rectificare a bugetului Ministerului Public pe anul 2008.
Recurentul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Târgu -M a solicitat casarea sentinței atacate și respingerea cererii reclamantului ca inadmisibilă, arătând că instituția abilitată de Guvern să judece cauzele de discriminare este CNCD, iar nu instanțele de judecată.
Recurentul a mai arătat că în mod nelegal prima instanță a dispus și acordarea pe viitor a sporului solicitat de reclamant, depășind atribuțiile puterii judecătorești, prin schimbarea sistemului de salarizare a personalului auxiliar de specialitate - atribut exclusiv al legiuitorului.
Recurentul a mai criticat soluția instanței de fond în privința soluțiilor pronunțate față de excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice și a cererii de chemare în garanție, arătând că Ministerul Public,ca instituție bugetară, nu poate să înscrie în bugetul propriu nicio plată fără bază legală.
De asemenea, recurentul a criticat dispoziția privind actualizarea cu indicele de inflație, dispoziție care este lipsită de cauză juridică, plata sumei reprezentând indicele de inflație putându-se face numai prin intervenția legiuitorului.
Cu privire la înscrierea în carnetul de muncă al reclamantului a drepturilor câștigate, recurentul a arătat că sporurile și adaosurile salariale nu pot face obiectul transcrierii în carnetele de muncă.
În drept, recurentul a invocat dispozițiile art. 304 pct. 4 și pct. 9 din Codul d e procedură civilă.
Recurentul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de casație și Justiție a formulat note de ședință, prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată a reclamantului ca inadmisibilă, în raport de decizia Curții Constituționale nr. 821/2008.
Examinând sentința atacată din perspectiva motivelor invocate, precum și a dispozițiilor art. 304 ind. 1 Cod procedură civilă, instanța de control judiciar constată că recursurile promovate sunt nefondate, pentru următoarele considerente:
Intimatul reclamant a fost angajat al Parchetului de pe lângă Tribunalul Harghita, având calitatea de funcționar public în perioada 01 martie 2005 - 07 octombrie 2007 și a solicitat, prin cererea dedusă judecății,acordarea pentru a ceastă perioadă a unor despăgubirii echivalente cu sporul de confidențialitate de 15 %, actualizate cu rata inflației, invocând discriminarea în raport cu alte categorii socio-profesionale.
Curtea va analiza cu prioritate criticile încadrate de recurenți la motivele de casare prevăzute de art. 304 pct. 3 și 4 Cod procedură civilă, respectiv încălcarea competenței altei instanțe și depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, argumentele recurenților în acest sens referindu-se în concret la inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată și pe care Curtea le va înlătura pentru considerentele ce vor fi prezentate în continuare.
Astfel, Curtea constată că potrivit dispozițiilor art. 27 alin. 1 din nr.OG 137/2000, în calitatea reclamantului de persoană discriminată, acesta are dreptul să pretindă despăgubiri proporțional cu prejudiciul suferit, potrivit dreptului comun. Având în vedere că faptele de discriminare directă sunt săvârșite de instituțiile la care a fost încadrat în muncă, în cadrul raporturilor de muncă, despăgubirile trebuie solicitate potrivit dreptului comun. Dispozițiile art.27 alin.1 din nr.OG137/2000 nu utilizează sintagma determinată "potrivit dreptului comun civil", ci sintagma generică "potrivit dreptului comun", care se determină, de la caz la caz, în funcție de natura raportului juridic dedus judecății, raport în cadrul căruia s-a ivit discriminarea.
Acțiunea dedusă judecății este admisibilă și prin prisma deciziilor Curții Constituționale nr. 818/2008, nr. 819/2008, nr. 820/2008 și nr. 821/2008, deoarece prin această acțiune s-a solicitat acordarea unor despăgubiri echivalente cu prejudiciul material suferit prin discriminare. Deci, nu s-a solicitat instanței: să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege și nici să le înlocuiască cu alte norme. Prin acțiune s-au cerut despăgubiri potrivit dreptului comun, iar dreptul la acțiunea în despăgubiri nu poate fi îngrădit de nici o decizie a Curții Constituționale.
În ceea ce privește aspectul secundar al stabilirii cuantumului despăgubirilor cuvenite, instanța apreciază că, doar prin analogie, ca simplu reper, este aplicabil cuantumul drepturilor bănești recunoscut altor persoane aflate în situație comparabilă cu reclamantul (dar refuzată în mod discriminatoriu acestuia), întrucât numai astfel se poate realiza principiul unei juste și integrale despăgubiri a reclamantului, în condițiile în care art. 3 din Codul civil oprește instanța să invoce lacuna legislativă.
Aceasta, cu atât mai mult cu cât instanțele române sunt obligate în mod imperativ să facă aplicarea prioritară și peremptorie a dispozițiilor Protocolului nr. 12 la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, cu respectarea art. 20 din Constituție, în sensul verificării existenței unui act de discriminare, indiferent de natura lui. Subliniem că, în cauza de față, actele de discriminare s-au produs prin acte unilaterale interne de salarizare.
În concluzie, acțiunea dedusă judecății este admisibilă, mai ales prin prisma dispozițiilor art. 6 paragraful 1 al Convenției europene pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, care garantează "dreptul la acces la instanță". Deci instanța română trebuie să dea dovadă de o jurisdicție deplină, fiind obligată să aplice competența sa de a analiza toate aspectele de fapt și de drept ale cauzei ( în acest sens Hotărârile contra Olandei și Rotaru contra României).
Trebuie subliniat faptul că același raționament judiciar, ca și cel expus anterior, a fost consacrat recent, cu forța obligatorie dispusă de art. 329 alin. 3 Cod procedură civilă, prin Decizia nr. XXXVI/7 mai 2007, de către Înalta Curte de Casație și Justiție, în situația similară a dreptului complementar la sporul de vechime. Este foarte important de remarcat faptul că, în considerentele acestei hotărâri judecătorești, a fost reținută existența unei decizii a Curții Constituționale prin care s-a considerat nediscriminatorie eliminarea sporului de vechime, în raport de dispozițiile art.16 alin.1 din Constituție (Decizia nr. 284/2001). Și totuși instanța supremă a statuat în sensul existenței și înlăturării discriminării, întemeindu-se direct pe dispozițiile Codului muncii (lege organică) și ale Convenției pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale. Într-adevăr, conform art. 124 din Constituție, instanțele judecătorești sunt independente în stabilirea stării de fapt și aplicarea legii în cauzele deduse judecății, existența sau inexistența unui tratament discriminatoriu concret fiind o chestiune de fapt lăsată de lege la suverana apreciere a instanțelor de judecată. De asemenea, instanțele de judecată sunt independente în aplicarea art. 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale și ale Protocolului nr. 12 la această convenție, acestea din urmă având prioritate față de legile interne (inclusiv față de deciziile Curții Constituționale), conform art. 11 și art. 20 din Constituție.
Ca atare, instanțelor de judecată le revine deplina competență de a face aplicarea principiului egalității în drepturi, în situațiile concrete supuse judecății, și de a face aplicarea dispozițiilor prevalente ale art. 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, împreună cu cele ale Protocolului nr. 12 la aceasta, aceste instanțe nefiind condiționate de Curtea Constituțională, pentru a putea pronunța hotărâri în acest sens al aplicării principiului egalității în drepturi. Competența instanței de contencios constituțional se rezumă doar la soluționarea unor aspecte de drept (stabilirea compatibilității doar cu Constituția a unor acte normative, potrivit art.2 din Legea nr.47/1992), iar nu la interpretarea și aplicarea legilor și convențiilor internaționale în cauzele deduse judecății,această competență revenind exclusiv instanțelor de judecată, potrivit art.126 alin.1 și alin.3 din Constituție.
În ceea ce privește cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 din Codul d e procedură civilă, Curtea constată că nu este incident în cauză.
Astfel, cu privire la criticile formulate de recurentul Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice H, Curtea constată că acestea vizează soluția primei instanțe în ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a acestui minister, precum și cea pe fondul cauzei.
Analizând sentința atacată, Curtea constată că sunt lipsite de interes criticile formulate de acest recurent, având în vedere că excepția invocată de acesta privind lipsa calității sale procesuale pasive a fost admisă și s-a considerat că nu are legitimare procesuală în cauză, prima instanță respingând și capătul de cerere referitor la obligarea acestuia să aloce fonduri necesare plății sumelor solicitate de reclamant. De asemenea, prima instanță a respins și cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice formulată de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. În acest context recursul ministerului Finanțelor Publice este lipsit de interes, urmând a fi respins.
În aceeași ordine de idei, Curtea va înlătura criticile recurenților Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Parchetul de pe lângă Curtea de APEL TÂRGU MUREȘ referitoare la respingerea cererii de chemare în garanție, constatând că în mod legal prima instanță a reținut inexistența vreunui raport juridic obligațional între Ministerul Public și chematul în garanție, care să justifice admiterea unei atare cereri.
Împrejurarea că executarea hotărârilor judecătorești care obligă instituții publice ale Statului Român la plata de despăgubiri către diverse persoane se face prin alocarea de fonduri prin intermediul Ministerului Finanțelor, nu justifică nici legitimarea procesuală pasivă a acestui minister, nici chemarea acestuia în garanție de către unitatea angajatoare, care se află în raporturi juridice directe cu reclamantul.
Cu privire la susținerile recurentului Parchetul de pe lângă Curtea de APEL TÂRGU MUREȘ în sensul că instanța de fond a adăugat la lege, dispunând în mod nelegal plata și pe viitor a drepturilor salariale acordate, Curtea le va înlătura, constatând că prima instanță s-a pronunțat strict asupra obiectului cererii de chemare în judecată, care a vizat acordarea despăgubirilor pentru perioada 01 martie 2005 - 07 octombrie 2007, nedispunându-se plata în viitor a acestui spor.
Referitor la starea de discriminare invocată de reclamantul intimat, Curtea constată că prin art. 78 alin. 1 din Legea nr. 567/2004, precum și art. 9 din Codul d eontologic, reclamantului i-a fost impusă o obligație profesională imperativă de confidențialitate, care se îndeplinește în cadrul executării raporturilor de serviciu, întrucât activitatea desfășurată de reclamant implică accesul la informații confidențiale,unele chiar clasificate, sau constituind secret de serviciu (date privind arestări, interceptări ale convorbirilor telefonice, martori sub acoperire, protecția victimelor, date cu caracter personal ale justițiabililor etc.).
În unitățile bugetare corelativ îndeplinirii obligației de confidențialitate s-a recunoscut și acordat un drept salarial corespunzător, conform dispozițiilor art. 13 din nr.OUG 57/2000, art. 30 alin. 3 din nr.OG 137/2000, art. 3 din nr.OUG 38/2003, art. 13 alin. 1 din nr.OUG 123/2003, etc.
Reclamantului, deși se află într-o situație identică sub aspectul analizat cu celălalt personal din unitățile bugetare, în mod discriminatoriu și cu încălcarea dreptului la plată egală pentru muncă egală, nu i se recunoaște dreptul la sporul salarial de confidențialitate, neexistând nicio justificare obiectivă și rezonabilă pentru excluderea acestuia, întrucât criteriul acordării sporului de confidențialitate este unul singur: efectul obligației de confidențialitate impusă în mod egal de lege pentru cei care lucrează cu astfel de date, indiferent de categoria socio-profesională din care fac parte.
Prin urmare, în mod legal prima instanță a constatat discriminarea reclamantului intimat din perspectiva celor reținute mai sus și dreptul acestuia de a fi despăgubit, cu o sumă echivalentă sporului salarial de care nu a beneficiat în perioada în discuție. Acordarea despăgubirilor solicitate nu se confundă cu o adăugare la lege, ci reprezintă o aplicare a prevederilor art. 269 Codul muncii, care garantează dreptul la despăgubire, inclusiv pentru discriminările în muncă,urmând a înlătura din această perspectivă argumentele recurenților pe acest aspect.
Referitor la actualizarea sumei corespunzătoare cu indicele de inflație, dispoziție de asemenea criticată de recurenți, Curtea constată că, ținând seama de prevederile art. 1082 din Codul civil și art. 161 alin. 4 din Codul muncii, debitorul este obligat, dacă se cuvine, la plata unor daune interese, pentru neexecutarea obligației sau pentru întârzierea executării, cu toate că nu este de rea credință, afară numai dacă nu va justifica că neexecutarea provine dintr-o cauză străină ce nu-i poate fi imputată. În prezenta cauză, recurenții pârâți se află în culpă pentru neinițierea unor măsuri care să aibă ca finalitate eliminarea acestor discriminări și acordarea sporului de confidențialitate angajaților din subordine.
În speță, nu există o cauză străină, care să excludă culpa pârâților recurenți, iar faptul că până în prezent reclamantul nu a solicitat plata despăgubirilor, nu este un motiv care să nu atragă incidența dispozițiilor legale în materie.
Potrivit art. 1084 din Codul civil daunele interese ce sunt debite creditorului cuprind în genere pierderea ce a suferit și beneficiul de care a fost lipsit, ori în speță este de notorietate faptul că sumele de bani datorate se devalorizează continuu.
Referitor la criticile vizând efectuarea înscrierilor în carnetul de muncă, Curtea reține că, în conformitate cu art. 1 alin. 2 din Decretul nr. 92/1976, în carnetul de muncă se înscriu și orice alte situații susceptibile de a fi menționate, potrivit legii. Însă potrivit legii (art. 295 raportat la art. 5 coroborat cu art. 269 alin. 1 din Codul muncii ), în cazul în care unei persoane încadrate în muncă i se cauzează un prejudiciu printr-un act de discriminare, aceasta are dreptul de a beneficia de toate normele și principiile răspunderii civile contractuale, inclusiv de principiul reparării integrale a prejudiciului suferit și al repunerii în situația anterioară.
Prin urmare, persoanele discriminate salarial în raporturile lor de muncă au dreptul la repararea integrală a prejudiciului suferit și la repunerea în situația anterioară, inclusiv sub aspectul reparării prejudiciului constând în afectarea majoră a stagiului de cotizare de asigurări sociale compus din drepturile salariale sau veniturile brute lunare (art. 78 alin. 1 din Legea nr. 19/2000) tocmai datorită diminuării discriminatorii a acestor drepturi de natură salarială, stagiu de cotizare salarial care se înscrie și se dovedește prin carnetul de muncă.
Or, în cauza de față, prin discriminarea salarială s-a cauzat atât o diminuare a drepturilor salariale (prejudiciu direct, susceptibil de reparare prin acordarea de despăgubiri echivalente cu drepturile salariale respective), cât și o diminuare a stagiului de cotizare (prejudiciu indirect, susceptibil de reparare prin înscrierea în carnetul de muncă a respectivelor sume salariale diminuate în mod discriminatoriu).
Rezultă, astfel, că dispoziția primei instanțe, de înscriere în carnetul de muncă, a despăgubirilor solicitate prin acțiune, este legală și temeinică, atât prin prisma prevederilor permisive ale art. 1 alin. 2 din Decretul nr. 92/1976, cât mai ales prin cele ale art. 295 raportat la art. 269 alin. 1 din Codul muncii, cu atât mai mult cu cât despăgubirile acordate pentru repararea prejudiciului cauzat prin discriminare nu au caracter delictual, ci, dimpotrivă, contractual, fiind daune-interese compensatorii, deci daune care înlocuiesc o prestație salarială neacordată. Ca atare, însăși natura juridică a acestor daune, care este una contractuală, de înlocuire a prestației salariale, justifică pe deplin înscrierea în carnetul de muncă. Situația este similară și în cazul despăgubirii prevăzute de art. 78 din Codul muncii, care și aceasta se operează în carnetul de muncă, altfel nu s-ar satisface exigențele principiului reparării integrale a prejudiciului suferit și al repunerii în situația anterioară cauzării prejudiciului.
Prin urmare, Curtea va înlătura și aceste critici formulate de recurenți.
Având în vedere considerentele expuse, Curtea constată că hotărârea ce face obiectul prezentei analize este legală și temeinică, nefiind incidente motivele de casare sau de modificare invocate de recurenți, astfel că în temeiul prevederilor art. 312 Cod procedură civilă va respinge ca nefondate recursurile promovate de pârâții Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice M, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Târgu -M împotriva sentinței nr. 1137 din 11.06.2008 pronunțată de Tribunalul Harghita în dosarul nr-.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursurile Direcției Generale a Finanțelor Publice, cu sediul în M C,-, județul H, Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cu sediul în B,-, sector 5 și Parchetului de pe lângă Curtea de APEL TÂRGU MUREȘ, cu sediul în Târgu M,-, județul M, formulate împotriva sentinței civile nr. 1137/11 iunie 2008, pronunțată de Tribunalul Harghita în dosarul nr-.
Fără cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 12 iunie 2009.
PREȘEDINTE: Nemenționat - | Judecător, | Judecător, Pt. fiind în concediu de odihnă,semnează Vicepreședintele instanței |
Grefier, |
Red.
Tehnored.
2 exp./02.09.2009
Jud.fond.
Președinte:NemenționatJudecători:Nemenționat
