Obligare emitere act administrativ. Decizia 557/2009. Curtea de Apel Brasov
| Comentarii |
|
ROMANIA
CURTEA DE APEL
Secția de contencios Administrativ i Fiscal
Decizia nr. 557/ Dosar Nr-
Sedința publică din 07 iulie 2009
PREȘEDINTE: Comșa Marcela JUDECĂTOR 2: Silviu Gabriel Barbu
- - - - JUDECĂTOR 3: Maria
- - judecător
- grefier
Pentru astăzi fiind amânată pronunțarea asupra recursului declarat de reclamanții, și împotriva sentinței civile nr. 206 din 26 februarie 2009 pronunțată de Tribunalul Covasna în dosarul nr-, având ca obiect obligare emitere act administrativ.
La apelul nominal făcut în ședința publică, la pronunțare, se constată lipsa părților.
Procedura îndeplinită
Dezbaterile în cauza de față au avut loc în ședința publică din data de 30 iunie 2009, când părțile prezente au pus concluzii în sensul celor consemnate în încheierea de ședință din aceea zi, care face parte integrantă din prezenta decizie.
Instanța, pentru a da posibilitatea părților de a depune la dosar concluzii scrise, a amânat pronunțarea pentru data de 07 iulie 2009.
CURTEA:
Asupra recursului de față:
La data de 17.12.2008, reclamanții, și au chemat în judecată pe pârâtul Consiliul Județean C, solicitând instanței de judecată ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtului în principal la încheierea contractului de comodat sau a contractului de concesiune, iar în subsidiar la încheierea contractului de închiriere a spațiului pe care îl dețin compus din 7 încăperi în suprafață de 99 mp, situat în municipiul Sf. G,-, jud. C, potrivit dispozițiilor art.12 alin.2 din OUG nr.83, aprobată prin Legea nr. 598/2001; să dispună ca încheierea contractelor solicitate să se facă în termenul de 30 de zile de la pronunțarea hotărârii; să dispună acordarea de daune cominatorii de câte 100 lei pe fiecare zi de întârziere, până la încheierea contractelor solicitate; să dispună ca în cazul nerespectării termenului dispus de instanță să se aplice amenzi reprezentantului pârâtei de 20% din salariul minim brut pe economie pe fiecare zi de întârziere; să oblige pârâtul la plata cheltuielilor de judecată.
Acțiunea reclamanților a format obiectul dosarului nr- a Tribunalului
în care instanța de fond a pronunțat sentința civilă nr. 206/26.02.2009 prin care s-
respins acțiunea reclamanților împotriva pârâtului Conciliul Județean
Pentru a hotărî astfel instanța de fond a reținut în fapt și în drept următoarele:
Reclamanții exercită profesia de tehnician dentar, desfășurându-și activitatea în șapte încăperi amplasate în imobilul situat în Sf.G,-, jud.C, cunoscut sub denumirea "Centrul stomatologic - Sf.G".
Inițial, reclamanții au folosit spațiul respectiv în baza contractului de comodat nr.156/11.01.2000 încheiat cu Spitalul județean Sf. G, contract a cărui valabilitate a expirat la data de 11.01.2005. Începând cu data respectivă reclamanții au efectuat mai multe demersuri prin care au solicitat pârâtului prelungirea contractului de comodat sau încheierea unor contracte de concesiune, ultima solicitare în acest sens fiind făcută la data de 22.10.2008, solicitare care are caracterul unei plângeri prealabile administrative în conformitate cu prevederile art.7 din Legea nr.554/2004.
Pârâtul fie nu a răspuns la cererile formulate, fie le-a comunicat reclamanților că dispozițiile legale invocate - art.12 alin.2 din OUG nr.83/2000 au caracter permisiv astfel că nu a dat curs cererilor formulate.
În analizarea cererii reclamanților trebuie pornit de la textul legal invocat.
Art.12 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.83/2000 prevede următoarele:
(1) Cabinetele de practică se pot înființa în cadrul spațiilor în care se desfășoară în prezent servicii publice conexe sau în alte spații puse la dispoziție de autoritățile publice centrale sau locale ori în spații private, special amenajate și autorizate legal cu această destinație.
(2) Bunurile imobile aflate în proprietatea privată a statului sau a unităților administrativ-teritoriale, utilizate în prezent pentru servicii publice conexe actului medical, pot fi date în folosință gratuită, închiriate sau concesionate prin negociere directă, vândute fără licitație publică cabinetelor de practică sau, în cazul în care nu sunt solicitate de utilizatori, unităților medico-sanitare cu personalitate juridică.
(3) Bunurile imobile aflate în proprietatea publică a statului sau a unităților administrativ-teritoriale, utilizate în prezent pentru servicii publice conexe actului medical, pot fi trecute în domeniul privat al statului, respectiv al unităților administrativ-teritoriale, potrivit prevederilorart. 10din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia.
(4) Bunurile mobile aflate în proprietatea privată a statului și în dotarea actualelor cabinete de practică pot fi date în folosință gratuită, închiriate sau concesionate prin negociere directă, vândute fără licitație publică, la solicitarea acestora, cu aprobarea direcțiilor de sănătate publică județene, respectiv a municipiului B, sau, după caz, a direcțiilor de sănătate publică din subordinea ministerelor cu rețea sanitară proprie.
(5) Personalul prevăzut laart. 1alin. (2), care la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență este încadrat cu contract individual de muncă pe durată nedeterminată și își desfășoară efectiv activitatea în spațiile menționate la alin. (1), beneficiază cu prioritate de prevederile alin. (2) și (3).
(6) Condițiile de vânzare sau de concesionare se stabilesc prin hotărâre a Guvernului.
În considerentele acțiunii reclamanții afirmă la un moment dat că "orice drept prevăzut de lege are o existență virtuală, posibilă până la aplicarea legii sau realizarea dreptului pe cale judecătorească, situație în care dreptul devine material, substanțial"
Susținerile reclamanților deplasează discuțiile în sfera dreptului obiectiv și subiectiv
Noțiunea de drept obiectiv este sinonimă cu cea de lege în sens general, ca reprezentând totalitatea normelor juridice care reglementează relațiile sociale.
Dreptul obiectiv se deosebește radical de dreptul subiectiv, prin care se au în vedere facultățile, prerogativele (libertățile) sau îndrituirile (drepturile) pe care le au persoanele unele față de altele, inclusiv față de stat și comunitatea internațională, în temeiul normei juridice. Drepturile subiective derivă deci din dreptul obiectiv.
Una din definițiile științifice din literatura de specialitate, definesc dreptul subiectiv astfel: "prerogativă conferită de lege în temeiul căreia titularul dreptului poate sau trebuie să desfășoare o anumită conduită ori să ceară altora desfășurarea unei conduite adecvate dreptului său, sub sancțiunea recunoscută de lege, în scopul valorificării unui interes personal, direct, născut și actual, legitim și juridic proteja, în acord cu interesul obștesc și cu normele de conviețuire socială".
Cu alte cuvinte, exercitarea dreptului subiectiv constă în posibilitatea materializată, spre deosebire de posibilitatea juridică - care este însuși dreptul civil subiectiv - de a benefica de dreptul său.
Exercitarea dreptului subiectiv civil poate avea loc numai în măsura în care acesta este recunoscut printr-o normă juridică.
Reclamanții nu au invocat un drept al lor propriu cu conținut patrimonial sau nepatrimonial.
Conținutul normei legale din cuprinsul art.12 alin.1 lit b din OUG nr.83/2000 "bunurile imobile aflate în proprietatea privată a statului sau a unităților administrativ-teritoriale, utilizate în prezent pentru servicii publice conexe actului medical, pot fi date în folosință gratuită, închiriate sau concesionate prin negociere directă" nu le conferă acestora un drept de închiriere, concesionare pentru că nu stabilește o obligație corelativă de a face în sarcina pârâtului.
Norma din acest text nu are caracterul unei norme administrative care impune o anumită conduită în sarcina pârâtului de a da, a face sa a nu face ceva.
"pot"reprezintă o normă permisivă care se circumscrie dreptului subiectiv al pârâtului înțeles ca posibilitatea a unei conduite și măsura acesteia.
Normele legale sub acest aspect - privite prin prisma raporturilor juridice dintre părți, au caracter civil situație în care sunt aplicabile principiile dreptului civil.
Ca urmare a celor arătate, instanța a conchis că oportunitatea și posibilitatea de încheiere a unor astfel de contracte presupune manifestarea de voință în acest sens ambelor părți, pentru că altfel s-ar încălca principiul consensualismului și al libertății de voință al părților.
Pentru considerentele arătate s- respins acțiunea ca nefondată.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs în termen legal reclamanții criticând-
pentru nelegalitate și netemeinicie, solicitând admiterea recursului, modificarea sentinței
civile atacate, admiterea acțiunii reclamanților astfel cum a fost formulată.
În dezvoltarea criticilor de recurs se arată următoarele:
Instanța de fond a pronunțat o sentință nelegală, întrucât interpretând în mod greșit
dispozițiile art. 12 alin.1 lit.b din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 83/2000, reține că
aceste dispoziții nu conferă un drept de închiriere, concesionare pentru că nu stabilește o
obligație corelativă de a face în sarcina pârâtului.
Instanța de fond confundă "voința juridică" din acest text cu "liberal arbitru".
, este acela de a se asigura prin lege posibilitatea, folosinței gratuite, închirieri, concesionării, acelora care utilizează spațiul pentru servicii publice conexe actului medical. Această posibilitate nu este în contradicție cu teoria dreptului subiectiv învederată de instanța de fond.
Pârâtul intimat a raționat în sensul "pot dar nu vreau", iar instanța de fond a admis un asemenea raționament, comportament și a admis chiar inducerea unui principiu străin și păgubitor în interpretarea normelor cu caracter administrativ.
Recurenții reclamanți, consideră că nimeni nu este mai presus de lege și nimeni nu acționează după propria voință, când este în joc interesul public. Pârâtul nu are dreptul să poată și să nu vrea ceva anume, când interesul public o cere și legea permite acel ceva.
Recurenții reclamanți au solicitat instanței de recurs să se constate similitudinea sintagmei " pot fi date" cu sintagma"pot fi cumpărate" din uzitata Lege nr.85/1992, prin care se crea o " obligație de a face" obligație cu caracter administrativ, respectiv de a încheia contracte de vânzare-cumpărare între statul proprietar și chiriașii care optau pentru cumpărare.
Au apreciat că instanța de fond a pronunțat sentință nelegală, întrucât prin aceasta a încălcat și dispozițiile art.1 alin.2 din Ordonanța Guvernului nr. 124/1998.
Recurenții au arătat că și-au înființat cabinetele medicale conform legii, în baza certificatelor de înregistrare, actualizate, depuse la dosar. Potrivit acestor certificate, funcționarea și desfășurarea activității se face la adresa spațiilor deținute, respectiv Sf. G-. Certificatul de înregistrare este actul de identitate și înființare a cabinetului medical, este cu alte cuvinte titlul și garanția funcționării cabinetului medical.
În lipsa spațiului, pentru desfășurarea activității, practic se revocă, desființează, anulează abuziv, dreptul de a activa în specializarea avută. Intervenția este abuzivă întrucât, nici o instanță judecătorească nu a interzis în vreun fel practicarea activității, iar pârâtul nu se poate substitui justiției.
Recursul a fost legal timbrat.
Față de recursul declarat în cauză, pârâtul Consiliul Județean Caf ormulat întâmpinare solicitând respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței civile a Tribunalului Covasna ca legală și temeinică, precizând că spațiul respectiv este proprietatea privată a pârâtului, iar încheierea contractelor de către reclamanți, în interesul lor, nu reprezintă o prioritate pentru pârât, nefiind vorba de un interes public, ci al reclamanților, și că la data emiterii certificatelor de practică liberă, reclamanții nu dețineau legal spațiul în litigiu.
Curtea, examinând actele și lucrările dosarului, sentința civilă nr. 206/26.02.2009 a Tribunalului Covasna, prin prisma criticilor de recurs și prin prisma prevederilor legale aplicabile constată recursul ca fondat pentru următoarele considerente:
Reclamanții exercită profesia liberală de tehnician dentar în spațiul deținut de pârât, însă anterior cererii de chemare în judecată, reclamanții au avut încheiat contract de comodat nr.156/11.01.2000 până la data de 11.01.2005.
Deși aceștia au făcut mai multe demersuri pentru a-l închiria sau pentru a prelungi contractul de comodat, totuși nu au obținut rezultatul dorit și au acționat în instanță.
În cauză, reclamanții au invocat prevederile art. 12 alin.1 lit.b din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 83/2000 și că pârâtul nu a respectat dispozițiile legale, refuzând cererea lor.
Având în vedere faptul că dispozițiile legale prevăd posibilitatea concesionării, închirierii, acestor spații, instanța de recurs apreciază că în fapt și în drept criticile de recurs sunt justificate și că se impune admiterea recursului, casarea sentinței civile atacate pentru următoarele considerente:
Instanța de fond în a soluționat cauza fără un probatoriu complet și fără a manifesta rol activ, în ce privește stabilirea în concret, ce condiții trebuie să îndeplinească reclamanții pentru încheierea contractului de concesiune sau de închiriere pentru spațiul solicitat, aflat în proprietatea privată a pârâtei, respingându-se astfel cererea reclamanților pe motivul că pârâtul nu e obligat prin lege să încheie astfel de contracte.
Dimpotrivă, instanța de recurs apreciază că potrivit normelor legale aplicabile în cauză, se impune clarificarea anumitor aspecte privind condițiile necesare încheierii unui tip sau altul de contract, și dacă reclamanții îndeplinesc aceste condiții legale.
Ca atare, față de criticile de recurs și raportat la acțiunea reclamanților, instanța de recurs constată că de fapt instanța de fond a pronunțat o hotărâre fără a intra în cercetarea fondului cauzei, iar potrivit art.312 alin.1 Cod procedură civilă și art. 312 pct.5 Cod procedură civilă urmează a admite recursul și să caseze sentința civilă atacată, trimițând cauza spre rejudecare la acee4ași instanță pentru completarea probatoriului.
Evident cu ocazia rejudecării, instanța de fond va avea în vedere la soluționarea cauzei, prevederile legale atât pe fond cât și toate criticile formulate în recurs.
Față de cele de mai sus, se constată că apărarea formulată de intimatul Consiliul Județean C, este neîntemeiată și nelegală, urmând a fi respinsă.
Pentru aceste motive
În numele legii
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamanții, și declarat împotriva sentinței civile nr. 206/26.02.2009 a Tribunalului Covasna pronunțată în dosarul nr-, pe care o casează și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi,7.07.2009.
Președinte Judecător Judecător
- - - - - -
Grefier
Red. /13.07.2009
Dact./15.07.2009/ 3 ex.
Jud. Fond:
Președinte:Comșa MarcelaJudecători:Comșa Marcela, Silviu Gabriel Barbu, Maria
