Obligația de a face. Decizia 33/2009. Curtea de Apel Constanta
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CONSTANȚA
SECȚIA COMERCIALĂ, MARITIMĂ ȘI FLUVIALĂ, contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DECIZIA CIVILĂ NR.33/CA
Ședința publică de la 02 februarie 2009
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Adriana Gherasim
JUDECĂTOR 2: Monica Costea
JUDECĂTOR 3: Kamelia Vlad
Grefier - - -
Pe rol, judecarea recursului în contencios administrativ formulat de recurenta reclamantă - SRL, cu sediul procesual ales în C,- B, la ȘI ASOCIAȚII, împotriva încheierii din data de 17.11.2008 pronunțată de Tribunalul Constanța, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimata pârâtă COMPANIA NAȚIONALĂ ADMINISTRAȚIA PORTURILOR MARITIME SA, cu sediul în C, Port Gara Maritimă, județul C, având ca obiect obligația de a face.
La apelul nominal făcut în ședința publică a răspuns pentru recurentă avocat fără delegație la dosar, pentru intimata pârâtă a răspuns consilier juridic în baza delegației nr.2937 din 30.01.2009 depusă la dosar.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care evidențiază părțile, obiectul litigiului și stadiul procesual. asupra recursului formulat de reclamanta - SRL care este motivat, netimbrat, după care:
Avocat depune la dosar chitanțelenr.- și - din 28.10.2008 în cuantum fiecare de 4 lei reprezentând taxa judiciară de timbru și timbru judiciar în sumă de 0,15 lei. Totodată depune la dosar înscris reprezentând temeiurile de drept ale recursului și jurisdicție. Învederează instanței că părțile prezente și-au comunicat reciproc înscrisurile depuse la dosar.
Consilier juridic depune la dosar note scrise.
Părțile prezente arată că nu mai au alte cereri de formulat sau probe de administrat în cauză.
Instanța, din oficiu invocă excepția inadmisibilității formulării recursului, constată dosarul în stare de judecată și acordă cuvântul pentru dezbateri.
Având cuvântul avocat susține că instanța sesizată cu recurs trebuie să pronunțe asupra competenței jurisdicționale a secțiilor tribunalului: maritimă, comercială și contencios administrativ. Trebuie să statueze asupra competenței funcționale, existând o definiție parțială ce duce la neclarități. Arată că a formulat recurs pentru a întrerupe șirul declinărilor între secțiile tribunalului, având în vedere că dosarul se plimbă între secțiile instanței de mai sus arătate. Cu privire la admisibilitate, arată temeiurile de drept ale recursului formulat împotriva ultimei încheieri a tribunalului ce se întemeiază pe dispozițiile art.13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului - dreptul la un recurs efectiv ceea ce presupune și dreptul la căile de atac cele mai potrivite cauzei; art.21 al.1,2,3 din Constituția României ce reprezintă accesul liber la justiție și dreptul la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil, ceea ce presupune și intervenția instanțelor de control judiciar atunci când cursul judecății este întrerupt prin încheieri care îndepărtează părțile de la competența instanțelor firești ale cauzei; art.6 din Legea nr.304/2004 - accesul liber la justiție; art.11 și 20 din Constituția României - regimul tratatelor internaționale în raport de legea fundamentală română; art.6 pct.1 din Convenție - dreptul la un proces desfășurat într-un termen rezonabil. Arată că dispozițiile legale incidente sunt dispozițiile art.304 pct.3 și 9 Cod pr.civilă. Solicită a se observa că în scris nu a avut un punct de vedere imuabil cu privire la jurisdicția secțiilor Nici legiuitorul nu a definit strict acest lucru. C puțin la tribunale unde nu sunt secții maritime. Decretul 203/1974 privind înființarea și organizarea de secții maritime și fluviale nu este abrogat decât în mică măsură. Se poate trage concluzia că sunt abrogate în parte. Astfel se pot naște conotații subiective. Care este criteriul care determină competența unei secții? Criteriul care determină jurisdicția este fondul de comerț, în speță comerțul maritim. Părțile își dispută un contract de închiriere a unei platforme betonate unde ar trebui să se construiască o centrală eoliană, - SRL trebuind să electrifice zona. Precizează reprezentantul recurentei, ca o concluzie, că fiind lămurit regimul juridic al bunurilor scoase la licitație și natura juridică a raporturilor avute în vedere de părți, consideră că jurisdicția este una maritimă.
Consilier juridic pentru intimata pârâtă arată că, competența funcțională nu se încadrează în prevederile art.159 Cod pr.civilă, nefiind un act de ordine publică, sunt aplicabile prevederile art.158 al.5 Cod pr.civilă. Solicită respingerea recursului ca inadmisibil.
Instanța rămâne în pronunțare.
CURTEA:
Asupra recursului de față constată:
Prin cererea înregistrată sub numărul - pe rolul secției maritime și fluviale a Tribunalului Constanța, reclamantele -/ELVEȚIA, -/ELVEȚIA, SRL/ROMÂNIA, -/ELVEȚIA și CONSORȚIUL au solicitat în principal - în contradictoriu cu pârâta COMPANIA NAȚIONALĂ ADMINISTRAȚIA PORTURILOR MARITIME SA - să se dispună pe cale judiciară obligarea pârâtei la încheierea contractului aferent licitației având ca obiect închirierea de platforme situate în incinta portului C în vederea realizării investiției Centrala și adaptarea Stației Electrice Port 3, iar în subsidiar - obligarea aceleiași pârâte la plata unor daune interese de 646.000 de euro.
La termenul din 4.06.2008 a fost pusă în discuția contradictorie a părților natura litigiului, în funcție de care se determină și competența funcțională a secției învestite cu soluționarea pricinii.
Prin încheierea nr.36/MF/04.06.2008 s-a constatat natura litigiului ca aparținând materiei contenciosului administrativ.
S-a dispus scoaterea dosarului de pe rol și trimiterea pricinii pentru repartizarea aleatorie - la completele specializate în materie de contencios administrativ și fiscal.
A reținut instanța că, potrivit art. 2 punctul 1 lit. B din Decretul 203/1974, secțiile maritime si fluviale ale judecătoriilor judecă în primă instanță în materie civilă litigiile, indiferent de valoare având drept obiect: a) despăgubirile pentru avarii cauzate navelor si instalațiilor plutitoare, clădirilor si utilajelor portuare, instalațiilor destinate navigației, instalațiilor de încărcare, descărcare și manipulare a mărfurilor în port, ca urmare a abordajelor, coliziunilor sau altor accidente de navigație, precum si pentru orice prejudicii cauzate prin alte fapte ilicite in legătură cu activitatea marinei civile.
Textul citat se coroborează cu dispozițiile art.36 alin.3 din Legea 304/2004 precum și cu cele ale art. 2 punctul 1 lit. a Cod procedură civilă.
Reclamantele se prevalează de drepturile personale de creanță născute din câștigarea licitației publice organizate pentru închirierea de platforme situate în incinta portului C în vederea realizării investiției Centrala și adaptarea Stației Electrice Port 3, drepturi care conferă și prerogativa de a încheia contractul cu autoritatea publică pârâtă.
ce urmau a fi închiriate sunt amplasate pe domeniul public al statului, aflat în administrarea instituției pârâte. Compania Națională Administrația Porturilor Maritime SA Constanta s-a înființat prin Hotărârea Guvernului României nr.517/1998, modificată si completată prin HG nr. 464/2003, prin reorganizarea fostei Regii Autonome Administrația Portului Constanta ca o societate comerciala pe acțiuni desemnată de Ministerul Transporturilor să desfășoare activități de interes public național in calitate de administrație portuară; ea îndeplinește funcția de autoritate portuară în porturile maritime românești C, Midia si M și portul turistic.
S-a apreciat că din interpretarea sistematică a normelor amintite rezultă că, litigiul de față se soluționează în primă instanță de Tribunalul Constanța - secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, având în vedere nu numai obiectul pricinii ci și împrejurarea că atribuirea competenței judecării unor asemenea cereri judecătoriilor - prin art. 2 punctul 1 lit. B din Decretul 203/1947 - nu mai poate fi susținută întrucât textul a fost parțial modificat în mod implicit prin legea 304/2004 ( care nu mai prevede posibilitatea organizării unor asemenea secții și la judecătorii ); pe de altă parte, trebuie remarcat că dispozițiilor imperative referitoare la competența materială și funcțională sunt de strictă interpretare și aplicare, astfel încât - față de obiectul pricinii - dispozițiile art.2 punctul 1 lit. B din Decretul 203/1974 nu sunt incidente în speță.
Dreptul maritim reglementează relațiile sociale care îi leagă pe cei ce exploatează navele și pe cei ce se folosesc de ele.
Ori, împrejurarea că acțiunea are ca obiect închirierea unor platforme betonate situate în incinta Portului C amplasate pe domeniul public nu este de natură a antrena jurisdicția maritimă, ci pe cea a contenciosului administrativ.
Cauza a fost înregistrată, pe rolul secției comerciale de contencios administrativ și fiscal, sub nr-.
Prin încheierea pronunțată la 17.11.2008 s-a constatat natura comercială a cauzei și s-a trimis dosarul la secția comercială a tribunalului.
La pronunțarea acestei încheieri instanța a reținut că, în speță, reclamanta justifică dreptul său și obligația corelativă a pârâtului de a încheia actul juridic menționat prin aceea că, urmare licitației publice, și-a adjudecat prin hotărârea din 12.05.2006 obiectivul "platforme situate în incinta portului C".
Așa cum rezultă din documentația de licitație depusă la dosar licitația de închiriere "platforme portuare" a fost organizată potrivit Regulamentului privind procedura de organizare a licitației aprobat de Consiliul de Administrație al COMPANIEI NAȚIONALE ADMINISTRAȚIA PORTURILOR MARITIME SA, în baza HG nr.464/2003 pentru modificarea și completarea HG nr. 517/1998.
Fiind vorba de închirierea unor bunuri aflate în patrimoniul unei societăți comerciale, litigiul ce derivă din neexecutarea obligațiilor asumate de părți este un litigiu comercial, în conformitate cu art. 4 Cod Comercial.
Nu poate fi reținută interpretarea potrivit căreia pârâta are calitatea de autoritate contractantă în accepțiunea legii speciale în materie de achiziții publice în vigoare la acea dată, respectiv OUG nr. 60/2001, iar contractul ce urma să se încheie are natura unui act administrativ.
Prin însăși natura lui, contractul de închiriere nu poate fi calificat ca fiind un act administrativ. Contractul administrativ este definit de art.2 lit. din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 ca fiind contractul încheiat de autoritățile publice care are ca obiect punerea în valoare a bunurile proprietate publică, executarea lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor publice, achizițiile publice, situații ce nu se regăsesc în cauză deoarece bunurile în litigiu aparțin domeniului privat și nu public, respectiv fac parte din patrimoniul unei societăți comerciale.
Pe de altă parte, pârâta nu acționează în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes legitim public, neavând calitate de autoritate contractantă. Licitația publică, a fost organizată în temeiul dispozițiilor HG nr. 464/2003 și Legea nr.342/2004 și nu are ca obiect achiziții publice, ci închirierea unor bunuri (platforme), părțile participând la încheierea contractului de pe poziții de egalitate.
Actul juridic a cărui încheiere se solicită are o natură juridică comercială, neputând fi asimilat actului administrativ, așa încât este supus dreptului comun în materie comercială și nu legii contenciosului administrativ.
Împotriva acestei încheieri a declarat recurs reclamanta arătând în criticile formulate că,dacă s-ar reține faptul că pârâta a încheiat contractul în calitate de autoritate portuară,atunci se putea reține competența secției maritime și fluviale a tribunalului.
Însă, ca urmare a precizărilor formulate de pârâtă ulterior trimiterii cauzei la secția de contencios administrativ, în speță, jurisdicția trebuie să fie una contencios administrativă.
Se susține că, fiind vorba de un contract încheiat de pârâtă,în calitatea sa de autoritate publică, prin care se urmărește exploatarea unor bunuri din domeniul public al statului și achiziția de lucrări publice și nu o simplă exploatarea a unor bunuri proprietate privată se impune trimiterea cauzei la secția contencios administrativ.
La termenul de judecată din 02.03.2009 Curtea a pus în discuție excepția inadmisibilității recursului declarat împotriva încheierii tribunalului.
Analizând cu prioritate, în conformitate cu dispozițiile art.137Cod de procedură civilă, excepția invocată Curtea reține următoarele:
Potrivit art.158 cod de procedură civilă" când în fața instanței de judecată se pune în discuție competența acesteia,ea este obligată să stabilească instanța competentă ori, dacă este cazul, un alt organ cu activitate jurisdicțională competent."
Textul sus citat se referă la cazul în care, pe parcursul procesului, se contestă competența instanței sesizată cu judecata cauzei. Astfel, dacă excepția este admisă și instanța se declară necompetentă ea este obligată să stabilească instanța competentă și se dezinvestește de judecata respectivei cauze.
Ori, în speță, tribunalul nu a pus în discuție și nu s-a pronunțat asupra competenței sale ca instanță ci,a calificat natura cauzei cu judecata căreia a fost investit ca fiind comercială și,prin urmare, a trimis cauza secției comerciale.
Tribunalul nu s-a dezinvestit de judecarea pricinii ci doar, rezolvând aspectul naturii cauzei a dispus, printr-o încheiere premergătoare, trimiterea pricinii pentru soluționare respectivei secții.
Legiuitorul nu a stabilit expres în normele procedurale o cale de atac ce se poate exercita împotriva încheierilor prin care o secție a unei instanțe constată că pricina,față de obiectul ei, este în competența altei secții din cadrul aceleiași instanțe.
În art.268 din codul d e procedură civilă, care reglementează încheierile premergătoare, nu se regăsește nicio dispoziție referitoare la calea de atac ce poate fi exercitată asupra acestor încheieri astfel încât,în raport de dispozițiile art.299 din codul d e procedură civilă se reține că încheierile premergătoare pot fi atacate numai odată cu fondul cauzei.
Admiterea atacării încheierii tribunalului cu o altă cale de atac decât cea stabilită de lege constituie o încălcare a principiului legalității acestora, consacrat de legea procesuală civilă în concordanță cu principiul statuat prin art.21 din Constituția României, care satisface exigențele art.21 din legea fundamentală privind liberul acces la justiție și dreptul la un proces echitabil reglementate prin Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
În consecință, cum încheierea prin care tribunalul a stabilit natura cauzei nu poate fi supusă controlului judiciar în cursul procesului ci, doar odată cu hotărârea pronunțată pe fondul cauzei recursul declarat de către reclamantă va fi respins ca inadmisibil.
Soluționând recursul din prisma excepției inadmisibilității căii de atac Curtea nu va analiza criticile dezvoltate de către recurentă în petiția de recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite excepția inadmisibilității recursului invocată din oficiu.
Respinge recursul formulat de recurenta reclamantă - SRL, cu sediul procesual ales în C,- B, la ȘI ASOCIAȚII, împotriva încheierii din data de 17.11.2008 pronunțată de Tribunalul Constanța, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimata pârâtă COMPANIA NAȚIONALĂ ADMINISTRAȚIA PORTURILOR MARITIME SA, cu sediul în C, Port Gara Maritimă, județul C, având ca obiect obligația de a face, ca inadmisibil.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică, astăzi 02 februarie 2009.
Președinte, - - | Judecător, - - | Judecător, - - |
Grefier, - - |
Jud.fond:
Tehnored.dec.jud.-/16.03.2009
2 ex.
Președinte:Adriana GherasimJudecători:Adriana Gherasim, Monica Costea, Kamelia Vlad
