Obligația de a face. Decizia 376/2009. Curtea de Apel Tg Mures
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TÂRGU MUREȘ
SECȚIA COMERCIALĂ, DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr-
Decizie nr. 376/
Ședința publică din 23 Aprilie 2009
Completul compus din:
- Președinte
- Judecător
- Judecător
Grefier -
Pe rol judecarea recursului declarat de M, cu sediul în Târgu M,--3, jud. M, împotriva sentinței civile nr.828/10.12.2008 pronunțată în dosar nr- al Tribunalului Mureș.
La apelul nominal se constată lipsa părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, după care se constată că recursul este declarat și motivat în termen legal, fiind scutit de plata taxei de timbru, iar intimatul a depus întâmpinare(11 - 13 dosar).
Față de actele și lucrările dosarului, văzând și invocarea disp.art.242 pr.civ. instanța reține cauza în pronunțare.
CURTEA,
Prin sentința nr. 828 din 10 decembrie 2008, Tribunalul Mureș - Secția Contencios Administrativ și Fiscal a respins excepția lipsei calității procesuale pasive și inadmisibilității cererii invocată de pârât prin întâmpinare și a admis acțiunea formulată de reclamantul în contradictoriu cu pârâtele Direcția Generală a Finanțelor Publice M - Târgu-M, obligându-o pe pârâtă la restituirea taxei de primă înmatriculare în sumă de 5752 lei, achitată cu chitanța seria - nr. - din 6 august 2007 la Trezoreria Municipiului Târgu-M, pentru autoturismul marca Volkswagen, actualizată cu rata dobânzii legale, până la data restituirii.
Analizând excepțiile invocate, instanța a statuat că acțiunea în contencios administrativ poate să aibă și alt obiect decât anularea actului administrativ întrucât, conform art. 8 alin. 1 teza a II-a din Legea nr. 554/2004, se poate adresa instanței de contencios administrativ și cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluționarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri, precum și prin refuzul de efectuare a unei anumite operațiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului său legitim și, de asemenea, și pentru repararea unei pagube.
În ceea ce privește susținerea pârâtei că reclamantul a făcut o plată voluntară și că nu ar fi admisibilă repetițiunea, conform art. 1092 alin. 2 Cod civil, instanța de fond a reținut că taxa reprezintă o obligație fiscală și că este vorba despre un raport juridic fiscal și nu unul civil, ca urmare aceste prevederi legale nu sunt aplicabile în speță.
Referitor la excepția lipsei calității procesuale pasive a Direcția Generală a Finanțelor Publice - M -, instanța a reținut că nu este întemeiată, întrucât taxa de primă înmatriculare a făcut venit la bugetul de stat, fiind achitată în conformitate cu prevederile Codului fiscal, ca o taxă specială, anterioare înmatriculării autovehiculului, înmatricularea fiind condiționată de dovedirea plății taxei.
Pe fondul cauzei, prima instanță a reținut că prin Legea nr. 343/2006 cu modificările ulterioare, a fost introdus în Codul fiscal, la Titlul VII Cap. 2/1, art. 214/1-214/3 intitulat "Taxa specială pentru autoturisme și autovehicule", cu aplicabilitate de la 1 ianuarie 2007. S-a considerat relevantă în soluționarea cauzei distincția făcută de legiuitor între autoturismele deja înmatriculate în România și supuse unei noi înmatriculări și cele care provin din străinătate și care se înmatriculează pentru prima dată în România, rezultând faptul că se creează un regim fiscal discriminatoriu pentru autoturismele folosite "second-hand", cumpărate din țările UE față de cele folosite și cumpărate din țară, pentru care taxa nu se plătește. S-a analizat apoi dacă taxa specială de primă înmatriculare reprezintă un impozit direct sau indirect pentru produsele provenind din alte state membre ale Comunității Europene și s-a ajuns la concluzia că taxa respectivă are caracter echivalent unei taxe vamale care nu întrunește exigențele cerințelor obligatorii ale interesului public pentru care, din jurisprudența Curții Europene de Justiție rezultă că pot fi stabilite asemenea taxe. Astfel, s-a considerat că taxa specială de primă înmatriculare reprezintă un obstacol în calea liberei circulații a mărfurilor în cadrul Comunității iar reglementarea ei nu poate fi justificat prin satisfacerea unor cerințe obligatorii ale interesului public.
Instanța de fond a avut în vedere Tratatul CE - art. 90 și aplicabilitatea directă, prioritară a normelor de drept comunitar în raport de ordinea juridică internă. Susținerile pârâtei referitoare la restituirea parțială a taxei a fost apreciată de instanță ca nefondată, deoarece la data la care reclamantul a achitat taxa specială și la care a formulat cererea de restituire, OUG nr. 50/2008 privind taxa de poluare, nu era în vigoare și în plus, caracterul legal sau nelegal al obligației de plată stabilită în sarcina reclamantului, nu poate fi apreciat decât prin raportare la dispozițiile legale în vigoare la data nașterii acestei obligații.
Hotărârea primei instanțe a fost atacată cu recurs de Direcția Generală a Finanțelor Publice M, solicitându-se modificarea în sensul respingerii acțiunii reclamantului.
Pe fondul cauzei, critica recurentei s-a referit la modalitatea în care prima instanță a constatat diferența de tratament și discriminarea în cadrul regimului juridic fiscal în contradicție cu dispozițiile Tratatului CE.
În dezvoltarea motivelor de recurs invocate (art. 304 pct. 9 și art. 304/1 Cod procedură civilă ), recurenta a criticat hotărârea instanței de fond considerând că este lipsită de argumente legale suficiente, că în mod greșit s-a constatat o diferență de tratament, subliniind că problema taxei de primă înmatriculare a fost intens mediatizată, se cunoștea faptul că se lucrează la stabilirea unei formule de calcul corectă și în concordanță cu normele europene, astfel că restituirea este o soluție netemeinică și nelegală.
S-a mai invocat faptul că nu se solicită anularea unui act administrativ fiscal, reclamantul atacând de fapt o adresă care nu avea caracter de act administrativ fiscal, astfel că cererea este inadmisibilă și că, de fapt se contestă legalitatea stabilirii unei taxe printr-un act normativ, precizându-se că taxa a fost instituită de Statul Român prin organele sale legislative și nu de Direcția Generală a Finanțelor Publice M - pârâtă în cauză, care doar a încasat-o prin trezorerii.
Pe fondul cauzei recurenta a mai învederat că legile cadru-europene sunt obligatorii pentru statele membre în privința rezultatului, însă autoritățile naționale au competența de a alege forma și mijloacele prin care dispozițiile legilor cadru devin obligatorii pentru fiecare stat membru în parte.
S-a mai precizat că dispozițiile comunitare invocate și anume art. 90 din Tratatul Comunității Europene nu sunt incidente în speță, deoarece Codul fiscal al României prevede plata unei taxe în același cuantum, indiferent dacă se aplică la autoturisme/autovehicule din producția internă sau din cele produse în spațiul comunitar. S-a considerat că norma comunitară invocată de reclamant se referă la interzicerea măsurilor protecționiste instituite de un stat membru cu privire la anumite produse naționale, prin care s-ar putea crea o situație de discriminare sau un statut de vădit dezavantaj economic pentru produsele similare concurente provenite din alte state membre comunitare, or, taxa este plătită de toți proprietarii de autoturisme sau autovehicule, inclusiv pentru cele produse în România la momentul primei înmatriculări în România. S-a mai invocat faptul că legislația europeană nu interzice instituirea taxei ci doar prevede ca nivelul acesteia să nu fie mai mare decât al taxelor care se aplică direct, sau indirect, produselor naționale similare.
Totodată, s-au invocat prevederile art. 11 din OUG nr. 50/2008 care reglementează situația sumelor achitate cu titlu de taxă specială în perioada 1 ianuarie 2007 - 30 iunie 2008 și HG nr. 868/2008 privind aprobarea normelor metodologice de aplicare a OUG nr. 50/2008, subliniindu-se că, potrivit 5899 din 26 iunie 2008 transmisă de reprezentanta Permanentă a României de pe lângă UE, rezultă că dispozițiile HG 686/2008 sunt conforme cu criteriile europene. S-a dorit a se evidenția faptul că legiuitorul a dispus numai restituirea în parte a taxei achitată și nu integrală, iar în ceea ce privește acordarea dobânzilor legale, în eventualitatea restituiri, momentul de la care încep să curgă dobânzile, este cel al pronunțării hotărârii sau ale formulării cererii, nu cel al achitării taxei.
Intimatul reclamant a depus la dosar concluzii scrise, solicitând respingerea recursului, susținându-și practic punctele de vedere și argumentele de fapt și de drept exprimate în cererea de chemare în judecată.
Analizând hotărârea atacată prin prisma motivelor invocate, ținând cont și de incidența prevederilor art. 304/1 Cod procedură civilă, instanța constată că recursurile sunt nefondate.
Excepția lipsei calității procesuale pasive a Direcției Generale a Finanțelor Publice Maf ost soluționată corect de prima instanță, deoarece taxa specială de primă înmatriculare a fost achitată în conformitate cu prevederile Codului fiscal, bugetul de stat fiind realimentat de MEF prin ANAF și unitățile sale teritoriale, această taxă făcându-se venit la bugetul de stat, fiind încasată de Trezoreria Târgu-
Nu are nicio relevanță faptul că problema taxei de primă înmatriculare a fost intens mediatizată și nici că taxa a fost instituită de Statul Român și nu de Direcția Generală a Finanțelor Publice M, care doar a încasat-o, aspecte necontestate, de altfel, dar care nu afectează soluția pronunțată în cauză. Pe de altă parte, recurenta se află în eroare asupra obiectului discriminării, deoarece reclamantul a contestat regimul discriminatoriu pentru autoturismele folosite, cumpărate din țările UE față de cele folosite și cumpărate din țară, pentru care taxa nu se plătește, iar nu între autovehiculele din producția internă și cele produse în spațiul comunitar.
Conform adeverinței de la fila 18 dosar fond, reclamantul a achitat la bugetul de stat suma de 5752 lei cu titlu de taxă specială pentru autoturisme, la data de 6 august 2007, iar restituirea acesteia i-a fost respinsă prin adresa nr. 8134 din 22 februarie 2008 de către ANAF - Direcția Generală a Finanțelor Publice H, potrivit actului de la fila 20 dosar fond, cu motivarea că, potrivit prevederilor Cap. II din Legea nr. 571/2003, sunt obligați la plata taxei speciale persoanele fizice sau juridice care fac înmatricularea autoturismelor și autovehiculelor, în condițiile textului legal citat, taxa fiind percepută cu ocazia primei înmatriculări în România.
Instanța a făcut o corectă interpretare și aplicare a textelor legale incidente, dând prioritate normelor comunitare, aplicând principiile dreptului comunitar. speciale pentru autoturisme și autovehicule au fost introduse în Codul fiscal prin Legea nr. 343/2006, ca fiind datorate bugetului de stat cu ocazia primei înmatriculări în România, scutirile fiind expres și limitativ prevăzute de art. 314/3, cu mențiunea că art. 214/1 - 214/3 au fost cuprinse în Cap. II/1, capitol nou introdus în Codul fiscal. Pentru plata acestei taxe nu avea cum să existe un titlu de creanță cu suport material, nici un act administrativ fiscal, deoarece plata "benevolă" făcută de reclamantă este de fapt una dintre condițiile necesare operațiunii de înmatriculare în România a autovehiculului importat dintr-o țară aparținând Comunității Europene. Aceste dispoziții nou introduse în Codul fiscal, așa cum corect a reținut prima instanță, reglementează practic un nou impozit. Această taxă i-a fost impusă reclamantei, motiv, de altfel, invocat în cererea de chemare în judecată, pentru a-și putea înmatricula în România autovehiculul achiziționat din Germania, țară din Comunitatea Europeană, țară de origine unde a fost înmatriculat. Astfel, este vorba despre produse comunitare provenind din state diferite, în contextul în care, pentru autovehiculele similare vândute pe teritoriul României și deja înmatriculate în România nu se percepe aceeași taxă intervenind astfel caracterul său discriminatoriu. Sub acest aspect, România fiind stat membru al Uniunii Europene, prin perceperea acestei taxe speciale în condițiile arătate, se încalcă tocmai principiul discriminării, în pofida faptului că a stabilit că statele au libertatea taxării autovehiculelor care circulă pe teritoriul lor sub condiția ca sistemul de taxare să nu fie discriminatoriu. astfel prevederile art. 90 din Tratatul Comunității Europene, articol redat și analizat pe larg de prima instanță. Întrucât prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, prevederile dreptului comunitar, prevalează, au prioritate față de dreptul intern în situația în care în legislațiile interne sunt cuprinse reglementări care contravin dreptului comunitar, în mod justificat prima instanță a apreciat că nu se pot aplica în cazul dedus judecății prevederile art. 214/1-214/3 din Codul fiscal, astfel că taxa specială achitată se impune a fi restituită plătitorului.
Referitor la aplicarea prevederilor art. 11 din OUG nr. 50/2008, instanța de recurs are în vedere faptul că prin acest act normativ s-au abrogat prevederile art. 214/1-214/2 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal. În preambulul acestei ordonanțe se reține printre altele și necesitatea adoptării de măsuri pentru a se asigura respectarea normelor de drept comunitar aplicabile, inclusiv a jurisprudenței Curții de Justiție a Comunităților Europene. Acest act normativ instituie taxa de poluare pentru autovehicule, care constituie venit la bugetul Fondului pentru mediu și se gestionează de Administrația Fondului pentru Mediu (art. 1 alin. 1) iar potrivit art. 4, obligația de plată a taxei de poluare intervine cu ocazia primei înmatriculări a unui autovehicul în România. Este adevărat că prevederile art. 11 din OUG nr. 50/2008 reglementează restituirea diferenței între suma achitată de contribuabili în perioada 1 ianuarie 2007 - 31 iunie 2008 cu titlu de taxă specială autoturisme și autovehicule și cuantumul rezultat din aplicarea prevederilor privind taxa de poluare, dar, la aplicarea în cazul dedus judecății a acestui articol, se constată următoarele:
Prevederile art. 214/1-214/3 din Legea nr. 571/2003 (în prezent abrogate), pe de o parte și, prevederile OUG nr. 50/2008, pe de altă parte, reglementează două taxe distincte. Reclamanta a solicitat restituirea taxei speciale achitată și percepută în cursul anului 2007, cererea de chemare în judecată fiind formulată la o dată anterioară intrării în vigoare a OUG nr. 50/2008, care prevăd practic o compensare valorică a celor două taxe. În raport cu data formulării acțiunii, se pune doar problema aplicabilității art. 214/1-214/3 din Legea nr. 571/2003, aspect deja clarificat prin necesitatea aplicării prioritare a normelor dreptului comunitar. OUG nr. 50/2008 nu poate fi considerată o lege de procedură care să se aplice din momentul intrării în vigoare și procesului în curs de judecată începute sub vechea lege. OUG este un act normativ care se aplică, așa cum se și prevede în art. 14 alin. 1, la data de 1 iulie 2008. Dacă am admite că acest act normativ ar retroactiva și cu privire la cauzele înregistrate anterior intrării lui în vigoare, pe lângă faptul că s-ar încălca principiul neretroactivității legii civile, s-ar ajunge la situația ca pentru cauze similare soluționate irevocabil până la 1 iulie 2008 nu s-au aplicat prevederile art. 11 din OUG nr. 50/2008, în timp ce, pentru cele care au fost soluționate doar în primă instanță, din motive care nu țin de titularul cererii de chemare în judecată, se aplică articolul menționat, situație discriminatorie. Textul art. 6 al HG nr. 686/2008, instituie o procedură de restituire, procedură care nu era reglementată la data formulării cererii de chemare în judecată și a pronunțării instanței de fond. Acceptând că pentru un autovehicul deja înmatriculat, se compensează cele două taxe și se restituie diferența la cererea contribuabilului plătitor, care trebuie să anexeze actele prevăzute la art. 6 alin. 4 și 5 din HG nr. 686/2008, ar însemna că vorbim de aceeași taxă de primă înmatriculare reglementată de articolele abrogate prin OUG nr. 50/2008, diferența fiind doar de ordin valoric. În această situație revin în discuție normele de drept comunitar, cu toate argumentele deja expuse, așa cum au fost reținute și de prima instanță. Nu este de neglijat un alt aspect care s-ar pune în discuție dacă s-ar accepta în cazul dedus judecății compensarea. În înțelesul său juridic, compensarea este un mijloc de stingere a două obligații reciproce, compensația legală presupunând îndeplinirea unor condiții. Pornind de la realitatea că pârâta are obligația de restituire a taxei speciale corelată cu pretinsa obligație a reclamantei de a plăti taxa de poluare, înseamnă că reclamanta ar datora taxa de poluare introdusă la 1 iulie 2008, retroactiv, anterior intrării ei în vigoare pentru un autoturism deja înmatriculat, în pofida faptului că taxa de poluare, potrivit OUG nr. 50/2008 se datorează cu ocazia primei înmatriculări.
În altă ordine de idei, procedura de restituire reglementată de HG nr. 686/2008 reprezintă o etapă administrativă în cadrul căreia, pe lângă verificarea documentației depuse de contribuabil acestuia în vederea efectuării compensării sau restituirii, după caz, organul fiscal competent trebuie să constate și dacă există obligații fiscale neachitate înregistrate de către contribuabil, iar în caz afirmativ, acestea trebuind a fi compensate conform art. 116 din OG nr. 92/2003. Existența acestei proceduri speciale reglementate prin HG nr. 686/2008, practic ar obliga instanța să-și depășească și cadrul procesual dedus judecății, dar să se și substituie procedurii administrativ fiscale, încălcând și principiul disponibilității părților în procesul civil, alături de principiul neretroactivității legii civile, precum și normele legale de competență, deoarece actul normativ intrat în vigoare după formularea cererii de chemare în judecată, după pronunțarea în primă instanță, nu prevede posibilitatea de a se adresa direct instanței de judecată cu o cerere de restituire a taxei speciale.
În plus, se face trimitere la art. 116 din OG nr. 92/2003 care reglementează procedura compensării, compensare care se poate efectua de organul fiscal și din oficiu, potrivit alin. 4 din articolul menționat, dacă se constată existența unor creanțe reciproce. Prin urmare, pentru cererea de compensare formulată de intimată în cadrul căii de atac a recursului, pârâta intimată poate uzita de alte mijloace procedurale. În cazul dedus judecății, dacă s-ar admite recursul în sensul solicitat de recurentă de a se dispune restituirea în parte a taxei, iar cuantumul diferenței de restituit urmând a fi stabilit de organele fiscale, ar însemna că nu s-a soluționat cererea de chemare în judecată, operând practic o transferare a competenței de soluționare în baza unei norme intrate ulterior în vigoare, îngrădind reclamantei liberul acces la justiție.
Față de cele ce preced, instanța constată că recursul pârâtei este nefondat, inclusiv sub aspectul penalităților de întârziere care au fost acordate în deplin acord cu prevederile Codului d e procedură fiscală.
Văzând și prevederile art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă, recursul va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul formulat de pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice M, cu sediul în Târgu M,--3, județul M, împotriva sentinței civile nr.828/10.12.2008 pronunțată în dosar nr- al Tribunalului Mureș.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 23 aprilie 2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTORI: Nemenționat
GREFIER,
Red.
Tehnored. BI/2ex
Jud.fond:
-18.06.2009-
Președinte:NemenționatJudecători:Nemenționat
