Regimul strainilor in Romania - litigii contencios. Sentința 334/2009. Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA COMERCIALĂ, DE CONTENCIOS
ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr-
SENTINȚA CIVILĂ NR.334/2009
Ședința publică de la 29 Iunie 2009
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: Liviu Ungur
Grefier: - -
Parchetul de pe lângă Curtea de APEL CLUJ
reprezentat de procuror
S-a luat în examinare - în vederea pronunțării - acțiunea în contencios administrativ formulată de către reclamantul în contradictoriu cu pârâtul OFICIUL ROMÂN PENTRU - SERVICIUL PENTRU AL JUDEȚULUI C, având ca obiect litigiu privind regimul străinilor.
Se constată că la data de 29 iunie 2009 s-au înregistrat la dosar concluzii scrise formulate atât de contestator cât și de pârâtul-intimat.
Dezbaterea pe fond a cauzei a avut loc în ședința publică din 25 iunie 2009, mersul dezbaterilor și concluziile părților fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, încheiere ce face parte integrantă din prezenta hotărâre.
CURTEA
Prin acțiunea în contencios administrativ, înregistrată pe rolul acestei Curți la data de 27.05.2009, reclamantul, cetățean peruan, a solicitat instanței ca, în contradictoriu cu pârâtul Oficiul Român pentru - Serviciul pentru al județului C, prin hotărârea ce o va pronunța să se dispună nularea Deciziei de Returnare de pe teritoriul României nr. -/18.05.2009, emisă de Oficiul Român Pentru - Serviciul pentru al județului C, ca neîntemeiată, cu consecința obligării pârâtei la prelungirea dreptului de ședere în România al reclamantului, precum și a obligării la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că hotărârea pârâtei este netemeinică și ca atare se impune anularea acesteia, invocând următoarele considerente:
Prevederile legale invocate de către pârâta in motivarea deciziei de returnare nu sunt nici pe departe inaplicabile, ci din contra, consideră ca reclamantul le-am îndeplinit. întrucât îndeplinește condițiile cumulative prevăzute de art.62 alin.3 lit. c din OUG nr. 194/2002, atâta timp cat mama acestuia, de, este căsătorita cu un cetățean R, -, Se mai susține că deși reclamantul a împlinit vârsta de 21 de ani, in fapt, se află încă în întreținerea susnumiților.
Mai mult decât atât, așa cum rezulta din actele anexate prezentei contestații, reclamantul deține documentele necesare pentru a face dovada legăturii de rudenie cu persoanele mai sus amintite, iar pe de alta parte in momentul de locuiesc alături de cetățeanul român căsătorit cu de.
2. In alta ordine de idei, consideră ca in cauza sunt incidente si prevederile art.62 alin.5 din OUG nr.194/2002, in sensul ca dreptul de ședere se prelungește individual, pentru fiecare membru de familie pe aceeași perioada pentru care i s-a acordat dreptul sponsorului. Astfel, soțului/soției si membrilor de familie ai unui cetățean român sau ai sponsorului titular al unui drept de ședere permanenta li se poate prelungi dreptul de ședere temporara pentru perioade de pana la 5 ani, iar după cum se poate observa de pe cartea de rezidenta pentru membrii de familiei a mamei subsemnatului petent, aceasta a primit termen de valabilitate pana in anul 2012, in timp ce propria carte de rezidenta a avut termen de valabilitate pana la data de 01.03.2009.
3. Prelungirea dreptului de ședere pe teritoriul României al petentului reclamant, raportat la textele legale mai sus invocate, este in concordanta cu prevederile Directivei 2004/38/CE a Parlamentului European si a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind dreptul la libera circulație si ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii si membrii familiilor acestora. Astfel, prevederile normei juridice comunitare, mai exact art.7 alin.4 statuează in mod foarte clar faptul ca si copilul aflat in întreținere beneficiază de un drept de ședere in calitate de membru de familie al unui cetățean al Uniunii Europene.
4. Pentru dovada dreptului de întreținere, tatăl vitreg al reclamantului si mama petentului au dat declarații in multiple rânduri ca mă găsesc in întreținerea acestora, asigurându-mi cele necesare unui trai decent, declarații reiterate in Oficiului Român pentru si cu ocazia ultimei cereri de prelungire a dreptului de ședere. Mai mult, subsemnatul petent am contribuit si la serviciul de asigurări pentru sănătate, sens in care, înțeleg sa atașez scripturi doveditoare.
de toate cele mai sus arătate solicită admiterea contestației si in consecința anularea deciziei de returnare de pe teritoriul României nr.-/18.05.2009 emisa de OFICIUL R PENTRU -Serviciulpentru imigrări al județului C ca netemeinic, cu obligarea paratei prelungirea dreptului de ședere pe teritoriul României al subsemnatului si la plata cheltuielilor de judecata ocazionate.
II. Prin întâmpinarea formulată în cauză, pârâtul Oficiul Român pentru - Serviciul pentru al județului C solicită respingerea cererii reclamantului.
Cu referire la starea de fapt incidență la speță, se arată că la 11.03.2009 reclamantul a depus la Serviciul pentru al județului C cererea de prelungire a dreptului de ședere în România înregistrată sub nr. -, în scop de "cetățean străin membru de familie al unui cetățean român". Anterior, reclamantul a beneficiat de un drept de ședere în același scop, însă de la data de 29.08.2008, data la care a împlinit vârsta de 21 ani - până la data de 01.03.2009, dreptul de ședere i s-a prelungit în scop independent, pe o perioadă de 6 luni, în vederea acordării posibilității de a beneficia în continuare de o rezidență în alt scop decât reîntregirea familiei; trebuie avut în vedere că legiuitorul se exprimă în privința termenului de 6 luni cu sintagma "până la 6 luni", durata acestui drept de ședere intermediar și atipic urmând să fie apreciată chiar de străin, în funcție de oportunitățile curente. Reclamantul nu a indicat un asemenea termen, astfel încât, pentru a veni în sprijinul străinului și a nu-i prejudicia interesele, acest termen a fost considerat de Serviciul pentru al județului C în totalitate.
De asemenea, legiuitorul a avut în vedere interesul superior al relațiilor de familie și a asigurat un cadru legal mai degajat pentru această categorie de persoane, astfel încât pentru obținerea unei noi rezidențe succesivă unui drept de ședere acordat în scop independent, textul de lege este permisiv și nu impune obținerea în prealabil a unei vize de lungă ședere. Cetățeanul străin în cauză solicită și obține un nou drept de ședere într-unul din scopurile prevăzute de expres și limitativ de Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, republicată, bineînțeles cu îndeplinirea condițiilor generale și speciale.
În ceea ce privește soluția cererii sale, având în vedere faptul că reclamantul a împlinit vârsta de 21 ani, iar această stare de fapt a fost considerată și exploatată deja ca atare prin acordarea rezidenței în scop independent, cererea sa a fost tratată potrivit legii cu un refuz justificat de chiar prevederile legale, care nu mai permit prelungirea dreptului de ședere în scop de reunificare familială în aceste condiții.
În ceea ce privește acțiunea formulata de reclamant, se susține că aceasta este neîntemeiată, datorită următoarelor considerente de ordin legal și procedural:
1. Punctul nodal care delimitează membrii de familie cetățeni străini ai cetățeanului român este jalonul temporal constituit din împlinirea vârstei de 21 ani, combinat cu exprimarea destul de vagă a legiuitorului prin care se consacră varianta alternativă a întreținerii cetățeanului străin de către părintele lui sau de soțul acestuia, respectiv de cetățeanul român: art. 62 alin. (3) lit. c) din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 194/2002 privind regimul străinilor În România, republicată prevede că "intrați în România în conformitate cu prevederile art.46, cu excepția persoanelor prevăzute la art. 46 alin. (16), li se poate prelungi dreptul de ședere, astfel:.. pentru copiii cetățeanului român, ai soțului/soției sau ai partenerului, inclusiv cei adoptați, care nu au împlinit vârsta de 21 de ani sau care se află în întreținerea cetățeanului român, a soțului/soției sau a partenerului".
Pentru o apreciere judicioasă, această prevedere legală care poate să inducă în eroare la prima vedere trebuie analizată prin prisma noțiunilor de drept introduse în context, operațiune care nu este posibilă fără o interconectare a mai multor ramuri de drept: Dreptul Familiei, Dreptul Civil, Dreptul Comunitar.
Astfel, noțiunea de întreținere, inclusă de legiuitor drept suport legal pentru accesul la o rezidență în scop de reunificare familială are conotații juridice profunde, care depășesc cadrul simplist abordat și prezentat practic de reclamant. În acest sens, simpla exprimare de voință a cetățeanului român (care în cazul de față este soțul mamei biologice a reclamantului) prin care acesta își ia angajamentul că îl întreține pe cetățeanul străin nu produce efectele juridice scontate, deoarece întreținerea, este un complex juridic, izvor de drepturi și obligații întemeiate pe texte legale perene, care nu se pretează la situația de subiect volitiv redus la bunăvoința unei persoane fizice.
Prevederile art. 86 din Codul Familiei stabilesc fără echivoc cazurile, condițiile și raporturile juridice care introduc această noțiune juridică, iar din acest conglomerat se poate deduce foarte clar că dreptul la întreținere este datorat numai celui aflat în dificultate, datorită incapacității de a se întreține singur, incapacitate datorată unor motive obiective, irezistibile și mai presus de voința și puterea asistatului (de ex. motivele medicale).
În ceea ce privește însă capacitatea reclamantului de a se întreține singur, acesta probează din oficiu faptul că este un adult ce are posibilitatea de a duce o viață independentă, astfel încât nu face obiectul unei obligații de întreținere. Aferent expunerilor anterioare, faptul că cetățeanul român - soțul mamei biologice a reclamantului - își manifestă unilateral disponibilitate a de a-l întreține pe reclamant nu are relevanță în cazul de față, deoarece acest gest gratuit nu produce efecte juridice, comparativ cu faptul că reclamantul este angajat (sau a fost), adică are capacitatea de a presta activități lucrative remunerate. cu caracter permanent.
2. De asemenea, se evidențiază că poziția europeană față de acest concept este conformă cu valorile spre care tinde societatea occidentală, în această privință Justiția fiind doar organismul care transpune în viața reală năzuințele unei societăți ce promovează independența și dezvoltarea individuală de la vârste din ce în ce mai fragede. In consecință, segmentul de populație care se încadrează în categoria "întreținuților" majori este mai bine definit, iar în acest sens oferim două exemple:
Protocolul care extinde la România și Bulgaria Acordul privind libera circulație a persoanelor încheiat între UE și Elveția, respectiv Acordul încheiat Comunitatea Europeană și statele membre ale acesteia, pe de-o parte, și Confederația, pe de altă parte, privind libera circulație a persoanelor, cu aplicabilitate pentru țară noastră din data de 01 iunie 2009 prevede la art. 3 din ANEXA I - Libera circulație a persoanelor detaliază și introduce obligația probării situației de întreținere a adultului aflat în această situație. prin documente care să emane de la autorități
3. La punctul 2 al motivelor expuse în contestație, reclamantul se află într-o eroare constantă, prin amestecarea fără logică a celor două componente majore tratate distinct de legiuitor: reîntregirea familiei în modalitatea străin cu străin și reîntregirea familiei în modalitatea străin cu român. Aceste două forme îmbracă aspecte procedurale distincte, având elemente comune doar în ceea ce privește documentația necesară străinului. Este deci inacceptabil punctul de vedere formulat de reclamant că documentul lui de rezidență ar trebui să fie prelungit până la data la care este valabilă cartea de rezidență a mamei sale. Cele două documente nu au nici o legătură, constituind finalitate a și expresia fizică a două noțiuni virtuale diferite sub aspectul tratamentului juridic.
4. În privința punctului 3 din structura motivelor expuse prin contestație, constată că reclamantul se află într-o altă eroare în aprecierea statutului său juridic pe teritoriul României: trebuie clarificat faptul că el se află în România ca urmare a reîntregirii familiei cu un cetățean român, nu ca urmare a reîntregirii familiei cu un cetățean provenit din statele membre ale Uniunii Europene sau Economic European.
Regimul cetățenilor comunitari și străini (proveniți din state terțe) membri de familie ai acestora este reglementat foarte clar și distinct, prin Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 102 din 14 iulie 2005 privind libera circulație pe teritoriul României a cetățenilor statelor membre ale Uniunii Europene și Economic European - cu completările și modificările ulterioare, care la art. 1 și 2 stabilește domeniul său de aplicare, iar în dispozițiile finale arată că transpune chiar Directiva invocată de reclamant.
Din interpretarea prevederilor legale invocate se desprinde concluzia că acest act normativ nu este aplicabil în speța de față; pe cale de consecință, având în vedere faptul că această Ordonanță de Urgență transpune Directiva invocată de reclamant, prevederile Directivei nu îi sunt incidente.
Pentru o documentare suplimentară a celor expuse, evidențiază și domeniul de aplicare a Directivei 2004/38/EC din 29 aprilie 2004 privind dreptul la liberă circulație și rezidență a cetățenilor Uniunii Europene și a membrilor de familie ai acestora în cadrul teritoriului Membre, introdus prin art. 3.
Examinând actele și lucrările dosarului Curtea reține următoarea stare de fapt:
1. La data de 11 martie 2003 reclamantul a înregistrat sub nr. - la pârâtă o cerere ( 11) prin care a solicitat prelungirea dreptului de ședere în România arătând că cererea este justificată pe considerentul că:este cetățean străin membru de familie al unui cetățean român.
Acestei cereri i s-a răspuns negativ și ca urmare a refuzului de prelungire a dreptului de ședere în România s-a emis Decizia de returnare de pe teritoriul României nr. - din 18 mai 2009 ( 37) contestată în prezenta cauză.
În motivarea acestui act administrativ s-a arătat că decizia de returnare de pe teritoriul României a fost dispusă în baza dispozițiilor art. 82 alin. 3 lit. b) din OUG nr. 194/2002 deoarece cererea de prelungire a dreptului de ședere în calitate de membru de familie a unui cetățean român a fost refuzată și că cetățeanul străin nu îndeplinește condițiile prevăzute de art. 62 alin. 3 lit. c) cu referire la art. 64 alin. 1 lit. b) din același act normativ. S-a mai reținut că reclamantului i-a fost prelungit dreptul de ședere anterior în calitate demembru de familieîn mod independent că acest drept a expirat la data de 01.03.2009 iar cererea de prelungire a dreptului de ședere în calitate de membru de familie al unui cetățean român a fost refuzată.
Cu privire la motivele concrete pentru care cetățeanului străin i s-a refuzat dreptul de ședere în continuare pe teritoriul României, Curtea constată că organul de resort nu a produs o motivare concretă, pertinentă și convingătoare prin însuși actul administrativ.
Astfel, Curtea constată că prin acte internaționale cu valoare desoft-law, respectivRezoluția Comitetului de Miniștri ai Consiliului Europei nr. (77)31 cu privire la protecția individului în relația cu actele autorităților administrative, s-a recomandat statelor membre să se ghideze în dreptul și practica lor administrativă de anumite principii enunțate în rezoluție, în scopul protecției persoanelor, fizice sau juridice, în procedurile administrative.
În implementarea acestor principii, cerințele unei administrații bune și eficiente, precum și interesele terților și interesele marelui public trebuie să fie în mod adecvat luate în considerare, pentru a asigura cel mai ridicat grad posibil de echitate.
Principiul IV dinRezoluțieimpune ca atunci când actul administrativ este de o așa natură încât afectează în mod negativ, drepturile, libertățile sau interesele, persoana vizată trebuie să fie informată cu privire la motivele care stau la baza actului.
Este real că dispozițiile Legii contenciosului administrativ cu care se completează normele conținute de OUG nr. 194/2002 nu conțin prevederi exprese și nici cerința obligatorie a motivării actelor administrative, dar pentru a preveni arbitrariul organelor administrative și pentru aea sigura un real acces al persoanelor la justiția de contencios administrativ pentru se realiza un control de legalitate și oportunitate efectiv și concret asupra actelor administrației, Curtea apreciază că cerința motivării în fapt și în drept a actelor administrației este obligatorie și necesară. De altfel, în formula introductivă a actelor administrative ori în corpul acestora trebuie ca în mod necesar să se regăsească emeiurile juridice pe baza si in executarea cărora actul a fost emis și considrentele de fapt și justificările măsurii dispuse de administrație.
Curtea observă însă că o anumită justificare a fost oferită de pârâtă pe parcursul dezbaterilor judiciare și astfel a fost analizată în contradictoriu pricina.
2. În ceea ce privește excepția invocată de pârâtă ce vizeză paralizarea capătului al doilea din acțiunea introductivă pe considerentul că instanța dacă l-ar admite ar fi în pericol să se substituie organului administrativ, Curtea reține următoarele:
Astfel, Curtea reține că reclamantul a solicitat ca instanța să dispună obligarea pârâtei să prelungească dreptul de ședere al acestuia pe teritoriul României ca urmare a admiterii primului capăt de cerere, respectiv al anulării deciziei de returnare.
Curtea observă că actul contestat în cauză, decizia de returnare, este rezultatul soluționării nefavorabile a cererii de prelungire a dreptului de ședere. Consecința refuzului prelungiri dreptului de ședere a fost emiterea decizie de returnare.
Așa fiind, reclamantul nu ar urmări nicio finalitate și niciun folos practic dacă instanța s-ar limita doar la verificarea legalității formale a decizie de returnare fără să analizeze și premisa emiterii acestui act, recte maniera în care administrația a soluționat cererea de prelungire a dreptului de ședere.
Prin această verificare Curtea nu se substituie administrației, instanța de contencios administrativ nu se pronunță în locul acesteia, și dacă înfăptuiește justiția nu imixtionează în activitatea organelor executive și nici nu emite acte administrative.
Instanța de contencios administrativ este datoare să tranșeze raportul de conflict ce se grefează pe raportul juridic de drept material administrativ generat de formularea cererii de prelungire a dreptului de ședere. Într-o astfel de situație în armonie cu prevederile art. 1 alin.-1, art. 2 alin.2, art. 8 alin. 1 și ale art. 18 alin.1 din Legea nr. 554/22004 Curții îi revină obligația de a verifica în ce măsură dreptul alegat de reclamant a fost sau nu vătămat iar pentru ipoteza afirmativă să oblige administrația la recunoașterea acestui drept și la emiterea actului administrativ corespunzător pentru a se da satisfacție deplină titularului dreptului.
Din această perspectivă, Curtea va reține că excepția de inadmisibilitate invocată este neîntemeiată și urmează ca în lumina prevederilor de ansamblu ale legii contenciosului administrativ nr. 554/2004 unită cu prevederile art. 137 alin. 1 pr.civ. să o respingă ca atare.
3. Pe fondul cauzei, raportat la starea de fapt mai sus reținută, ținând seama de probatoriul administrat în cauză și de dispozițiile legale pertinente incidente în materie, Curtea constată că dreptul la prelungirea dreptului de ședere invocat de reclamant în prezenta cauză a fost refuzat în mod nejustificat.
Mai precis, justificările pentru respingerea cererii de prelungire a dreptului de ședere nu sunt pertinente.
Așa cum s-a relevat anterior actul administrativ atacat nu conține și nici nu se referă la fundamentele legale și factuale concrete prin carte străinului i s-a refuzat dreptul de ședere ci se fundamentează doar consecința refuzului formal de respingere a cererii de prelungire a dreptului de ședere.
Că este așa, rezultă din împrejurarea că actul administrativ atacat în prezenta cauză a fost formal emis pe temeiul art. 82 alin. 3 lit. b din OUG nr. 194/2002, mai precis în urma refuzului de prelungire a acestui drept străinului i se permite să părăsească țara neînsoțit în termen de 30 de zile de la data refuzului prelungirii dreptului de ședere.
Regimul juridic al prelungirii dreptului de ședere temporară pentru reîntregirea familiei este reglementat la art. 62 din OUG nr. 194/2002. Curtea urmează a verifica în ce măsură textele legale relevante ale acestei instituții administrative au fost respectate de pârât ținând seama și de starea de fapt probată în cauză.
Astfel, conform art. 62 alin. 3 lit. c) din OUG nr. 194/2002membri de familie ai unui cetățean român li se poate prelungi dreptul de ședere, dacă cetățeanul român, potrivit legii, are domiciliul sau reședința în România, între altele, pentru copiii cetățeanului român, ai soțului/soției sau ai partenerului, inclusiv cei adoptați, care nu au împlinit vârsta de 21 de ani sau care se află în întreținerea cetățeanului român, a soțului/soției sau a partenerului, dacă:
(i) prezintă documente din care să rezulte existența legăturii de rudenie;
(ii) locuiesc împreună cu cetățeanul român;
Astfel, legea prescrie anumite condiții expres și limitativ prevăzute de lege pentru prelungirea dreptului de ședere al străinului care are calitatea de membru de familie al unui cetățean român.
În speță, Curtea constată că reclamantului i s-a refuzat dreptul de ședere pe considerentul că anterior i s-a recunoscu dreptul de ședere acordat membrilor de familie în mod independent conform prevederilor art. 64 din OUG nr. 194/2002 și că odată expirat termenul de 6 luni fără a mai fi posibilă o prelungire a dreptului de ședere temporară pentru reîntregirea familiei.
Or, o astfel de incompatibilitate nu există. Curtea reține că dispozițiile art. 64 alin. 4 din aceeași ordonanță permit ca prelungirile ulterioare ale dreptului de ședere să fie acordate în condițiile și scopurile prevăzute de acest act normativ, fără a mai fi necesară părăsirea teritoriului României.
Așa fiind, cererea reclamantului nu putea fi refuzată pe considerentul că acesta a beneficiat anterior de acordarea dreptului de ședere ca membru de familie în mod independent.
Dimpotrivă cererea poate fi soluționată dacă îndeplinește condițiile și este în armonie cu scopurile prevăzute de OUG nr. 194/2002.
Așa fiind, Curtea urmează a reține că toate condițiile prescrise de textul legal relevant, recte art. 62 alin. 3 lit. c) sunt îndeplinite.
Astfel, probele dosarului, necontestate de pârât, atestă că reclamantul în calitate de străin este membru de familie al unui cetățean român care este căsătorit cu mama străinului, sens în care devin incidente și cele statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Kroon contra Olandei cu privire la noțiunea de familie.
Pe de altă parte, Curtea reține că străinul reclamant a prezentat documentele de rudenie și care atestă legătura cu cetățeanul român precum și dovada domiciliului comun cu acesta.
Nu în ultimul rând, Curtea reține că reclamantul este înmatriculat ca elev la Liceul Teoretic din C-N, instituție de învățământ care atestă faptul că acesta nu și-a încheiat studiile liceale.
Potrivit jurisprudenței relevante în aplicarea dispozițiilor art. 96 din Codul familiei, copilul care a împlinit vârsta de 18 ani nu se mai prezumă aflat în nevoie dar această prezumție se prelungește dacă acesta urmează în continuare studii liceale sau universitare de scurtă sau lungă durată fără a depăși vârsta de 26 de ani.
În speță, Curtea reține nu numai că părintele al străinului a dat declarație că fiul acesteia se află încă în întreținerea sa, dar că și partenerul de viață al părintelui străinului confirmă acest fapt și își asumă aceeași obligație, având în vedere și legătura strânsă acumulată pe parcursul mai multor ani când partenerul mamei străinului a prestat întreținere acestuia.
Din aceste rațiuni Curtea nu vede care ar fi suspiciunile, indiciile ori temerile că întreținerea s-ar acorda formal copilului și că aceasta a fost făcutăpro causa.De altfel, în această situație dreptul la întreținere poate fi invocat oricând de titularul acesteia și valorificat ca atare conform prevederilor legale pertinente.
Astfel fiind, Curtea reține că reclamantul îndeplinește toate condițiile prevăzute de legea română pertinentă pentru a i se recunoaște dreptul la prelungirea șederii în România cel puțin până la încetarea stării de nevoie, respectiv până la terminarea studiilor liceale sau dacă va urma studii superioare universitare, până la finalizarea acestora dar fără a depăși vârsta de 26 de ani.
Este real că autoritatea administrativă are facultatea de a recunoaște dreptul la prelungirea dreptului de ședere pentru reîntregirea familiei așa cum rezultă din verbul folosit în conținutul alin. 3 al art. 62 din OUG nr. 192/2002. Numai că această facultate ce exprimă în realitate o marjă de apreciere a administrației nu trebuie exercitată cu exces de putere în sensul prevăzut la art. 2 alin.1 lit. n) din Legea nr. 554/2004. Astfel fiind, decizia privind aprecierea oportunității admiterii în continuare a străinului pe teritoriul României are și trebuie să aibă în vedere dezideratul reîntregirii familiei, al consolidării relației de familie dintre străin și mama sa ce durează de la nașterea copilului, necesitatea de a finaliza studiile liceale începute în Românie. Toate aceste elemente, se înscriu în tot atâtea argumente care pledează pentru a se recunoaște dreptul alegat de străin.
Curtea reține astfel, că refuzul organului administrativ de a se recunoașt6e dreptul alegat de reclamant nu este justificat factual și legal astfel încât în temeiul art. 84 alin. 1 din OUG nr. 194/2002 corelat cu prevederile art. 18 alin. 1 și art. 29 din Legea nr. 554/2004 se va admite acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamant, se va anula actul contestat în cauză și ca o consecință pârâtul va fi obligat să recunoască reclamantului dreptul la prelungirea dreptului de ședere temporară pe teritoriul României pentru reîntregirea familiei conform prevederilor art. 62 alin. 3 lit. c) din OUG nr. 194/2002 până la terminarea studiilor liceale și, dacă e cazul, a studiilor universitare, fără a se depăși vârsta de 26 de ani.
Cum pârâtul a fost găsit în culpă procesuală, în temeiul art. 274.pr.civ. va fi obligat să plătească reclamantului suma de 4,3 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTARAST E:
1. Respinge excepția inadmisibilității capătului al doilea din contestație.
2. Admite contestația formulată de contestatorul, cetățean peruan, cu domiciliul în C-N str. G - de nr.9, jud.C împotriva Deciziei de returnare de teritoriul României nr.-/18.05.2009 emisă de pârâtul intimat Oficiul Român pentru - Serviciul pentru al jud. C cu sediul în C-N-, jud. C și ca o consecință:
a). Anulează Decizia de Returnare mai sus precizată;
b).Obligă intimata-pârâtă să recunoască contestatorului dreptul la prelungirea dreptului de ședere pe teritoriul României pentru reîntregirea familiei, conform prveederilor art. 62 al.3 lit.c teza ultimă din OUG nr.194/2002, până la terminarea studiilor liceale și dacă e cazul a studiilor universitare, fără a se depăși vârsta de 26 de ani;
c) Obligă pârâtul-intimat să plătească contestatorului suma de 4,3 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Sentința este irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 29 iunie 2009.
PREȘEDINTE GREFIER
- -
Red.U/Dact.
5 ex./10.07.2009
Președinte:Liviu UngurJudecători:Liviu Ungur
