Suspendare executare act administrativ fiscal. Decizia 1779/2009. Curtea de Apel Bucuresti

Jurisprudenţă şi speţe de contencios administrativ (Jurindex)

DOSAR NR-

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI

SECȚIA A VIII-A contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL

DECIZIA CIVILĂ NR.1779

ȘEDINȚA PUBLICĂ DIN DATA DE 15 07 2009

CURTEA CONSTITUITĂ DIN:

PREȘEDINTE: Bîcu Vasile

JUDECĂTOR 2: Canacheu Claudia Marcela

JUDECĂTOR 3: Niculescu

GREFIER:

Pe rol soluționarea recursului declarat de recurenta reclamantă - SRL, împotriva sentinței civile nr.305/17 martie 2009 pronunțată de Tribunalul Călărași în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații pârâți DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE C-COMPARTIMENTUL DE SOLUȚIONARE CONTESTAȚII și ADMINISTRAȚIA FINANȚELOR PUBLICE PENTRU CONTRIBUABILII MIJLOCII

La apelul nominal făcut în ședință publică a răspuns recurenta reclamantă - SRL prin avocat cu delegație la fila 2 dosar, lipsă fiind intimații pârâți.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

S-a expus referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:

Curtea constată că la data de 13 07 2009 s-a depus prin Serviciul registratură din partea intimatei pârâte Direcția Generală a Finanțelor Publice C cerere de amânare a judecării cauzei pentru imposibilitatea obiectivă de a-și formula apărarea, în temeiul art.155 alin.1 pr.civ.

Recurenta reclamantă, prin apărător, depune dovada achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 2 lei și timbru judiciar de 0,15 lei. Se opune cererii de amânare formulate de intimata DGFP C și solicită respingerea cererii ca neîntemeiată având în vedere că este nedovedită; în plus, cererea este întemeiată pe dispozițiile art.155 alin.1 pr.civ. care presupune acordul părților, ceea ce nu este adevărat.

Curtea ia act de legală timbrare a recursului conform dovezilor depuse la dosar de către recurentă prin apărător privind achitarea taxelor legale de timbru.

Respinge cererea de amânare formulată de intimata DGFP C având în vedere că nu este motivată și lasă dosarul la ordine.

La a doua strigare a cauzei a răspuns recurenta reclamantă - SRL prin avocat și avocat în baza împuternicirii avocațiale nr.-/14 07 2009, lipsă fiind intimații pârâți C și

Apărătorul recurentei reclamante - SRL declară că nu mai are alte cereri de formulat sau probe de administrat.

Nemaifiind alte cereri de formulat sau probe de administrat, constatând încheiată cercetarea judecătorească, instanța acordă cuvântul pe cererea de recurs.

Recurenta reclamantă - SRL, prin avocat, critică sentința pronunțată de instanța de fond care a apreciat că măsura suspendării executării nu ar fi necesară pentru prevenirea unei pagube iminente. Argumentele reținute de instanța de fond în sentința criticată, potrivit cărora sechestrul ar fi fost deja instituit la data emiterii actelor a căror suspendare se solicită nu sunt de natură a justifica soluția pronunțată, neavând nicio relevanță momentul la care a fost instituit sechestrul asupra bunurilor în condițiile în care acesta nu a fost ridicat, garanția constituită în favoarea Statului Român fiind suficientă pentru a acoperi inclusiv suma imputată recurentei reclamante prin actele administrative a căror suspendare a fost solicitată. Executarea intempestivă a actelor de control fiscal atacate ar prejudicia-o pe reclamantă având în vedere că aceasta a contractat o serie de credite în favoarea desfășurării activității sale curente. Executarea actelor administrative ar afecta și pe angajații reclamantei care, în măsura în care și-ar restrânge activitatea ori ar intra în procedura insolvenței, ar fi indisponibilizați. Există probe concludente la dosar din care rezultă că există posibilitatea creării unei pagube iminente care poate fi evitată numai prin admiterea acțiunii în suspendarea actelor administrative atacate, fiind îndeplinite condițiile prevăzute de art.14 alin.1 coroborat cu art.15 alin.1 din Legea 554/2004.

Recurenta - SRL, prin avocat, față de probatoriul administrat în fața primei instanțe, arată că societatea pe care o reprezintă a demonstrat faptul că este îndeplinit și cel de-al doilea criteriu de admisibilitate a cererii de suspendare, existența unui caz bine justificat, conform art.14 din Legea 554/2004, actele a căror suspendare se solicită prezentând indicii de nelegalitate. Instanța de fond trebuia să verifice exclusiv indiciile de nelegalitate ale actelor administrative criticate și să nu cerceteze pe fond, iar Decizia nr.5/15 01 2007 invocată, nu are aplicabilitate în speță. Din interpretarea Codului fiscal prin prisma art.105 alin.2 pr.civ. lipsa unei sancțiuni exprese cu privire la neîndeplinirea formei procedurale a facturilor, organele fiscale ar fi trebuit să probeze faptul că s-ar fi produs o vătămare statului. Pentru motivele arătate și cele expuse în cererea de recurs, solicită admiterea recursului și modificarea sentinței instanței de fond în sensul admiterii cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată.

Curtea reține recursul spre soluționare.

CURTEA

Prin cererea introdusă la Tribunalul Călărași la data de 25.02.2009 și înregistrată sub nr. -/2009, nr. in format vechi - reclamanta - SRL în contradictoriu cu pârâtele DGFP C și Administrația Finanțelor Publice pentru Contribuabili Mijlocii Cas olicitat suspendarea executării:

- deciziei nr. 34/6 octombrie 2008 emise de către Ministerul Economiei și Finanțelor Agenția Națională de Administrare Fiscală (ANAF) Direcția Generală a Finanțelor Publice C;

- deciziei de impunere nr. 77/22 iulie 2008 privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală emisă de ANAF - Administrația Finanțelor Publice pentru Contribuabili Mijlocii C;

- dispoziției nr. 952/22 iulie 2008 privind măsurile stabilite de organele de inspecție fiscală emisă de ANAF - Administrația Finanțelor Publice pentru Contribuabilii Mijlocii C;

- raportului de inspecție fiscală nr. 127/22 iulie 2008 încheiat cu ANAF - Administrația Finanțelor Publice pentru Contribuabili Mijlocii C, până la soluționarea definitivă și irevocabilă a acțiunii prin care s-a solicitat anularea actelor administrative enumerate mai sus, care formează obiectul dosarului nr- pe rolul Tribunalului Călărași - Secția Civilă cu prim termen de judecată la data de 17.03.2009.

În motivarea cererii se arată că împotriva raportului de inspecție fiscală nr. 127/22.07.2008 încheiat de AFPCM C, a deciziei de impunere nr. 77/22.07.2008 emisă de AFPCM C și a dispoziției nr. 952/22.07.2008 emisă de AFPCM C, a formulat contestație solicitând revocarea acestora ca netemeinice și nelegale.

Prin decizia nr. 34/6.10.2008 DGFP Car espins contestația promovată de reclamantă ca neîntemeiată, determinând reclamanta să înregistreze pe rolul Tribunalului Călărași acțiune pentru anularea actelor administrative mai sus menționate, prin care s-au stabilit impozite suplimentare în sarcina -

Se mai arată de reclamantă că în cauză sunt întrunite condițiile cerute de lege pentru ca instanța să dispună suspendarea executării deciziei nr. 34/2008, a deciziei de impunere și a raportului de inspecție fiscală, întrucât există indicii temeinice de nelegalitate a actelor administrativ fiscale prin care organele de control stabilesc în sarcina - obligația de plată a sumei de 107.744 lei cu titlu de TVA și a unui impozit de profit suplimentar în cuantum de 1761 lei, precum și a majorărilor de întârziere aferente, precum și pentru prevenirea unei pagube iminente, care constă nu numai în prejudiciul patrimonial cauzat reclamantei de executarea silită, ci și într-un prejudiciu de imagine care atrage implicit o pagubă materială în patrimoniul acesteia, deoarece, în contextul crizei mondiale, atât operatorii economici, cât și clienții acesteia s-ar putea teme să încheie noi contracte cu aceasta, fapt ce ar diminua activitatea reclamantei și ar putea duce la încetarea plăților și ulterior, chiar a activității sale.

Prin suspendarea executării actelor administrativ fiscale nu se aduce în nici un fel atingere intereselor statului întrucât pentru bunurile mobile ale societății s-a aplicat sechestru prin procesul verbal nr. 1663/20.03.2008 întocmit de AFPCM

În schimb, executarea intempestivă a sumelor de bani imputabile prin actele administrative a căror suspendare se solicită ar crea o stare de pericol ca reclamanta să nu mai aibă resurse de a achita debitele restante către bănci, de a achita salariile celor 221 de angajați, ceea ce ar duce la indisponibilizarea acestora și chiar la încetarea activității reclamantei.

De altfel, executarea actelor administrativ fiscale a căror suspendare se solicită ar contraveni Recomandării nr. R/89/8 din 13 septembrie 2. a Comitetului de Miniștri din cadrul Consiliului Europei, potrivit căreia în cazul în care instanța judecătorească este sesizată cu o acțiune în anularea unei act administrativ și nu s-a pronunțat asupra acestuia printr-o hotărâre judecătorească trebuie să aplice principiul potrivit căruia solicitantul poate cere acestei instanțe să ia măsuri de protecție provizorie împotriva actului administrativ atacat.

Prin sentința civilă nr. 305/17.03.2009, Tribunalul Călărașia respins cererea.

În motivare, prima instanță a arătat că prin actele administrativ fiscale contestate. respectiv raportul de inspecție fiscală nr. 127/22.07.2008 încheiat de AFPCM C, decizia de impunere nr. 77/22.07.2008 emisă de AFPCM C și dispoziția nr. 952/22.07.2008 emisă de AFPCM C, s-a reținut și s-a stabilit obligarea - RL. de a plăti suplimentar următoarele impozite: TVA în cuantum de 107.744 lei (43.668 + 64076 lei) și majorări de întârziere calculate la această sumă în cuantum de 67815 lei, impozit pe profit suplimentar totalizând 1761 lei precum și majorări de întârziere în cuantum de 470 lei.

Împotriva actelor administrativ fiscale arătate mai sus, reclamanta a formulat contestație ce face obiectul dosarului nr- al Tribunalului Călărași cu prim termen de judecată la data de 17.03.2009.

Conform art.15 alin. 1 din Legea. nr. 554/2004, suspendarea executării actului administrativ unilateral poate fi solicitată de reclamanta pentru motivele prevăzute la art.14 din lege.

Potrivit prevederilor art. 14 alin. 1 din Lg. 554/2004, suspendarea executării actului administrativ se poate cere în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente.

Sub acest aspect, tribunalul a constatat că în speță nu sunt întrunite condițiile cerute de lege pentru ca instanța să dispună suspendarea executării deciziei nr. 34/2008, a deciziei de impunere și a Raportului de inspecție fiscală.

Argumentele pentru care organele de control au respins de la deductibilitate TVA-ul declarat de au fost în ceea ce privește suma de 43.668 lei, lipsa unora dintre mențiunile obligatorii de pe facturile fiscale aferente, iar în ceea ce privește suma de 64.076 lei faptul că facturile de achiziții aferente nu ar fi fost destinate utilizării în folosul operațiunilor taxabile ale.

În ceea ce privește impozitul pe profit, organele de control au apreciat că la pierderile fiscale stabilite de reclamantă în anii 2006 - 2007 s-au dedus cheltuielile nedeductibile: cheltuieli de sponsorizare, de amortizare, diurne.

Susținerea reclamantei că în speță este vorba de un caz bine justificat întrucât există puternice indicii de nelegalitate a excluderii de la deductibilitate de către organele fiscale a TVA-ului dedus de în cuantum de 107.744 lei, pentru motivele dezvoltate în cererea introductivă de instanță este nefondată întrucât nu există împrejurări care să pună la îndoială în mod clar legalitatea actului administrativ fiscal, în condițiile în care bunul nu se regăsește în patrimoniul societății și nu se probează faptul că autoturismul a fost folosit în scopul realizării de venituri impozabile ale societății și în folosul operațiunilor taxabile, precum și în raport de dispozițiile Deciziei nr. V din 15 ianuarie 2007 a CJ. obligatorie prin care s-a admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general.

Cum sechestrul aplicat asupra bunurilor mobile ale societății era deja instituit la data emiterii actelor administrativ fiscale contestate, iar contractele de credit încheiate de societatea reclamantă cu diferite bănci în vederea desfășurării activității sale curente, au scadența în anul 2011, tribunalul a apreciat că în cazul în speță nu este îndeplinită nici cea de-a doua condiție de admisibilitate impusă de Legea nr. 554/2004 pentru suspendarea executării și anume prevenirea unei pagube iminente.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta arătând că sentința civilă nr. 305/17 martie 2009 este netemeinică și nelegală deoarece:

Din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 14 și 15 din Legea nr. 554/2004 rezultă că pentru a se dispune suspendarea executării unui act administrativ, este necesar să fie îndeplinite cumulativ următoarele condiții:

a) Măsura suspendării să fie necesară pentru prevenirea unei pagube iminente;

b) Să fie vorba despre un caz bine justificat care să impună suspendarea.

1. În mod greșit prima instanță a apreciat că măsura suspendării executării nu ar fi necesară pentru prevenirea unei pagube iminente.

Recurenta reclamantă a constituit în favoarea statului o garanție mobiliară aptă să acopere integral suma de 177.792 lei ce i-a fost imputată prin actele administrativ-fiscale a căror executare se solicită. Astfel, potrivit Procesului-verbal de sechestru pentru bunuri mobile nr. 1663/20 martie 2008, încheiat de în cadrul dosarului de executare nr. 263.299/2008 (Anexa nr. 6 la cererea de suspendare formulată), reclamanta avea la acea dată un debit fiscal în cuantum de 475.439 lei, iar valoarea garanției asupra bunurilor mobile constituite în favoarea statului a fost estimată la suma de 556.986 lei (Anexa 1 la Procesul-verbal de sechestru).

Fiind deja constituit în favoarea Statului Român un sechestru asupra unor bunuri mobile în valoare de 556.986 lei, măsura suspendării executării silite nu ar Ii aptă să producă niciun prejudiciu Statului R, plata acesteia fiind deja asigurată în cazul în care, în urma litigiului, prin absurd, ar fi obligată la plata vreunei sume de bani către bugetul de stat.

În aceste condiții, este evident că argumentele reținute de instanța de fond în sentința criticată, potrivit cărora sechestrul ar fi fost deja instituit la data emiterii actelor a căror suspendare se solicită, nu sunt de natură a justifica soluția pronunțată, neavând nicio relevanță momentul la care a fost instituit sechestrul asupra bunurilor în condițiile în care acesta nu a fost ridicat, garanția constituită în favoarea Statului Român fiind suficientă pentru a acoperi inclusiv suma imputată recurentei-reclamante prin actele administrativ fiscale a căror suspendare a fost solicitată, în eventualitatea în care acestea ar fi menținute de către instanțele de fond.

De asemenea, în mod greșit prima instanță a reținut că toate contractele de credit încheiate de recurenta reclamantă ar fi scadente în anul 2011. De altfel, chiar în situația în care, într-adevăr, ar trebui să ramburseze în anul 2011 toate sumele obținute de la bănci cu titlu de credit, acest fapt nu ar fi a conduce la concluzia că suspendarea executării actelor administrativ-fiscale contestate nu ar conduce la prevenirea unei pagube iminente, cu atât mai mult cu cât, independent de data scadentă a creditelor, aceasta trebuie să achite lunar ratele aferente acestora.

În aceste condiții, este limpede că executarea intempestivă a actelor de control fiscal atacate ar prejudicia-o pe reclamantă având în vedere faptul că, așa cum reiese cu claritate din cererea introductivă și probatoriul administrat în fața primei instanțe, aceasta a contractat o serie de credite în vederea desfășurării activității sale curente.

Dacă s-ar trece la executare, băncile ar putea declara procedura insolvenței reclamantei. Acest risc este cu atât mai ridicat având în vedere faptul că, așa rezultă din de verificare analitică din 30 noiembrie 2008 (Anexa nr. 16 la cererea de suspendare), recurenta reclamantă a înregistrat pierderi în cuantum de 5,972,186.40 lei în anul fiscal precedent. Or, pentru a-și putea onora angajamentele și, implicit, pentru a-și continua activitatea, este evidentă nevoia societății de lichidități.

Este evident că singura măsură care ar putea preveni atât încetarea activității, cât și, implicit, indisponibilizarea salariaților acesteia este suspendarea actelor administrative atacate.

2. În mod netemeinic și nelegal prima instanță a apreciat că în speță nu ar exista puternice indicii de nelegalitate a excluderii de la deductibilitate de către organele fiscale a TVA-ului dedus de în cuantum de 107.744 lei.

Așa cum reiese din Situația de fapt, organele de control au apreciat că în perioada 1 mai 2005 31 ianuarie 2008 reclamanta ar fi dedus în mod eronat TVA în cuantum de 107.744 (43.668 lei + 64.076 lei).

Argumentele pentru care organele de control au exclus de Ia deductibilitate TVA-ul declarat de au fost, în ceea ce privește suma de 43.668 lei, pretinsa lipsă a unora dintre mențiunile obligatorii de pe facturile fiscale aferente, iar în ceea ce privește suma de 64.076 lei, faptul că facturile de achiziții aferente unui autoturism nu ar fi fost destinate utilizării în folosul operațiunilor taxabile ale.

Cu toate că organele fiscale nu contestă realitatea facturilor fiscale ori a cuantumului TVA-ului colectat de către cocontractanții de la aceasta în calitate de cumpărătoare, nici faptul că vânzătorii și-au îndeplinit obligația de a vira TVA-ul colectat de la reclamantă, suma de 43.668 lei a fost exclusă de Ia deductibilitate pe motiv că nu ar fi fost îndeplinite condițiile de formă prevăzute de dispozițiile art. 155 din Legea nr. 571/2003 pentru emiterea facturilor fiscale.

Faptul că ar fi eronat indicat în cuprinsul facturilor fiscale codul d e înregistrare al nu este de natură a crea, în principiu, o aparență de drept în favoarea organelor fiscale:

- pe de o parte pentru că această informație nu este esențială pentru a verifica facturile fiscale, cu atât mai mult cu cât numele cumpărătoarei era corect indicat și nu se putea produce vreo confuzie cu un alt subiect de drept fiscal;

- pe de altă parte pentru că această interpretare ar conduce la îmbogățirea fără justă cauză a bugetului statului.

În plus, a accepta punctul de vedere al organelor fiscale fără a analiza pe fond cauza ar însemna să se ignore un alt fapt de domeniul evidenței, respectiv acela că emiterea facturilor fiscale este o obligație ce incumbă vânzătorului, nicidecum recurentei-reclamante în calitate de beneficiar, astfel încât aceasta nu ar putea fi privată de drepturile conferite de normele fiscale ca urmare a neîndeplinirii unei obligații formale de către cocontractanții săi.

În condițiile lipsei unei sancțiuni exprese cu privire la lipsa anumitor mențiuni de pe facturile fiscale, mențiuni care cădeau în sarcina vânzătorilor, este lipsită de logică aplicarea unei penalități împotriva cumpărătorului (beneficiarul facturii fiscale). Acesta, obiectiv vorbind, nu putea proceda la corectarea facturilor fiscale aflate în contabilitatea unui terț și nu avea la îndemână niciun mijloc de constrângere la adresa emitenților facturilor (cu excepția neplății lor, caz în care s-ar fi putut angaja răspunderea comercială față de cocontractanți pentru neplata la termen a obligațiilor asumate).

În al doilea rând, contrar considerentelor reținute în hotărârea judecătorească recurată, Decizia nr. V/15 ianuarie 2007 pronunțată de către Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție prin care s-a soluționat un recurs în interesul legii nu este incidentă în speță întrucât:

- pe de o parte, a fost pronunțată cu scopul de a uniformiza interpretarea dispozițiilor altor texte legale decât cele invocate de pârâte în susținerea actelor fiscale contestate, respectiv prevederile art. 21 alin. (4) lit. f) și ale art. 145 alin. (8) lit. a) și b) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, precum și ale art. 6 alin. (2) din Legea contabilității nr. 82/1991, republicată;

- pe de altă parte, se referă la o situație de fapt total diferită de cea dedusă judecății, respectiv la situația în care formularele tipizate în care sunt cuprinse facturile fiscale nu sunt obținute pe căi legale, necuprinzând toate rubricile obligatorii.

De asemenea, în mod greșit prima instanță a apreciat că în speță nu ar exista puternice indicii de nelegalitate a excluderii de la deductibilitate a TVA-ului dedus de în cuantum de 64.076 lei.

Astfel cum reiese și din Raportul de inspecție fiscală, în anul 2006, reclamanta a încheiat cu Leasing Romania SRL B contractul de leasing financiar nr. 17531/-1-001/26,07.2006 având ca obiect achiziționarea unui autoturism la un preț de 146.200 EUR fără TVA, pentru o durată de 36 de luni.

În anul 2006, a achitat contravaloarea ratelor stabilite prin contractul de leasing, asigurările CASCO, RCA și taxa de solidaritate, cheltuieli pentru care a dedus suma de 37.103 lei cu titlu de TVA. În anul 2007, pentru același tip de cheltuieli aferente autoturismului, a dedus TVA în cuantum de 24.995 lei, iar în anul 2008, în cuantum de 1.978 lei. Suma totală a TVA-ului aferent autoturismului pentru perioada verificată de organele de inspecție a fost de 64.076 lei.

La data întocmirii Raportului de inspecție, autoturismul în cauză se afla în Italia, unde are sediul acționarul majoritar al reclamantei - Italia, fiind utilizat de către administratorul în interesul societății.

Cu toate că, așa cum reiese atât din Fișa de cont (Anexa nr. 9) cât și din leasing 2008 (Anexa fila 21 la dosar) autoturismul a fost înregistrat în contabilitatea, urmând a intra în patrimoniul acesteia la data achitării prețului integral convenit prin contractul de leasing, prima instanță a respins acțiunea promovată de, reținând că,bunul nu se regăsește în patrimoniul societății".

După cum se cunoaște, la data achitării integrale a unui bun achiziționat printr-un leasing financiar, dreptul de proprietate asupra acestuia intră automat în patrimoniul persoanei respective. Astfel, câtă vreme a achiziționat autoturismul în discuție în temeiul unui contract de leasing financiar, ceea ce este important este că acesta este scos din evidența contabilă a locatorului și preluat în conturile de activ și pasiv ale locatarului (în speță, ).

De altfel, acest aspect nu a fost contestat nici de organele fiscale, care au apreciat doar că nu s-ar fi probat utilizarea automobilului în folosul operațiunilor taxabile ale. Din această perspectivă, însă, soluția la care s-a oprit Tribunalul Călărași prin hotărârea judecătorească recurată este nelegală întrucât locatarul dintr-un contract de leasing financiar se comportă față de bun ca un adevărat proprietar. Prin urmare, în temeiul contractului de leasing s-a creat cel puțin o prezumție potrivit căreia recurenta reclamantă este prezumată a utiliza bunul în folosul operațiunilor sale taxabile. Ori, această prezumție era suficientă pentru a se demonstra existenta unui caz bine justificat pentru a se dispune suspendarea întrucât răsturnarea acestei prezumții de către organele fiscale nu putea Ii făcută decât cu prilejul soluționării pe fond a acțiunii în anulare.

Oricum, chiar și în fața primei instanțe, recurenta reclamantă și-a îndeplinit obligația impusă de art. 65 din OG nr. 92/2003, de a dovedi cu documente fiscale actele și faptele care au stat la baza deducerii TVA-ului în cuantum de 64.076 lei. În aceste condiții, în lumina aceluiași text legal, organelor fiscale le incumba obligația de a motiva decizia de impunere pe bază,de probe sau constatări proprii". Or, ignorând dispozițiile art. 65 alin. 2 din OG nr. 92/2003 și apreciind în lipsa oricărei probe în acest sens că în speță se justifica executarea actelor criticate, Tribunalul Călărașia pronunțat o hotărâre judecătorească netemeinică și nelegală, impunându-se modificarea acesteia.

În temeiul art. 65 alin. 2 din OG nr. 92/2003, sarcina probei revine organelor fiscale care emit decizia de impunere. Organele fiscale nu au motivat nici în fapt, nici în drept excluderea de la deductibilitate a TVA-ului în cuantum de 64.076 lei, iar faptul că prima instanță a ignorat aceste indicii puternice de nelegalitate a actelor administrativ-fiscale contestate demonstrează o dată în plus netemeinicia sentinței recurate.

De asemenea, în mod netemeinic și nelegal prima instanță a apreciat că în speță nu ar exista indicii de nelegalitate a stabilirii în sarcina a unui impozit pe profit suplimentar în cuantum de 1761 lei.

Așa cum reiese din prezentarea Situației de fapt, pentru perioada I mai 2005 - 30 septembrie 2007, organele fiscale au stabilit un impozit pe profit suplimentar în sarcina în cuantum de 1761 lei, apreciind că la pierderile fiscale stabilite de recurenta-rec1amant în anii 2006-2007 s-au dedus cheltuieli nedeductibile în opinia acestora, calificate ca reprezentând cheltuieli de sponsorizare, de amortizare a cheltuielilor, diurne, etc.

Pentru anul 2006, organele de control au diminuat pierderea fiscală înregistrată de cu suma de 332.556 lei, fapt ce a condus implicit la determinarea unui profit mai mare și, pe cale de consecință, la calcularea unui impozit pe profit mai mare. În suma exclusă de organele de control din pierderile fiscale ale reclamantei sunt incluse atât cheltuielile aferente achiziționării autoturismului, în cuantum de 52.734 lei, cât și suma de 92.087 lei reprezentând valoare rămasă neamortizată, ambele calificate în mod neîntemeiat de către organele fiscale ca reprezentând cheltuieli nedeductiblie.

În realitate, în ceea ce privește suma de 52.734 lei reprezentând cheltuieli aferente achiziționării autoturismului, pentru a justifica excluderea sa de la deductibilitate organele fiscale au reținut mai multe dispoziții legale care ar justifica măsura adoptată: dispozițiile art. 21 alin. 1, alin. 3 lit. n), alin. 4 lit. e) din Legea nr. 571/2003 coroborat cu prevederile art. 43 lit. a) și d) din HG nr. 44/2004.

În ceea ce privește prevederile art. 21 alin. 1 din Legea nr. 571/2003, acesta nu justifică recalcularea impozitului pe profit datorat de întrucât, autoturismul achiziționat de reclamantă este prezumat a fi utilizat în folosul operațiunilor taxabile ale societății. Or, având în vedere faptul că organele fiscale nu au administrat nicio probă prin care să răstoarne prezumția de utilizare a autoturismului pentru operațiunile taxabile ale și având în vedere faptul că intimatele-pârâte nu s-au opus suspendării executării, este limpede că hotărârea judecătorească pronunțată de Tribunalul Călărași este netemeinică și nelegală și sub acest aspect.

Referitor la dispozițiile art. 21 alin. 3 lit. n) din Legea nr. 571/2003, acestea nu justifică excluderea de la deductibilitate a cheltuielilor aferente autoturismului în cauză și, pe cale de consecință, nici recalcularea impozitului pe profit, pentru două considerente majore, evidente chiar și fără a analiza în profunzime fondul cauzei:

- acest text legal nu instituie nedeductibilitatea cheltuielilor respective, ci deductibilitatea limitată la cheltuieli aferente unui singur autoturism pentru fiecare persoana aflată în conducerea societății;

- cheltuielile deduse de la calculul impozitului pe profit, așa cum reiese inclusiv din Raportul de inspecție fiscală, reprezintă cheltuieli aferente achiziționării autoturismului, iar nu cheltuieli de funcționare, întreținere și reparații, fiind irelevant prin urmare numărul persoanelor cu funcții de conducere din cadrul.

În ceea ce privește dispozițiile art. 21 alin. 4 lit. e) din Legea nr. 571/2003, astfel cum reiese fără putință de tăgadă din interpretarea textului legal menționat, sunt nedeductibile cheltuielile făcute în favoarea acționarilor sau asociaților, altele decât cele corespunzătoare livrării unui bun sau prestării unui serviciu. Or, în condițiile în care, autoturismul a fost înregistrat în contabilitatea, urmând a intra în patrimoniul acesteia la data achitării integrale a prețului contractului de leasing, este evident că nu pot fi considerate cheltuieli în favoarea acționarilor ori asociaților costurile de achiziționare a bunului în cauză.

Nici prevederile art. 43 din HG nr. 44/2004, emise pentru punerea în aplicare a dispozițiilor art. 21 alin. 4 lit. e) din Legea nr. 571/2003 nu pot fi interpretate în sensul excluderii de la deductibilitate a cheltuielilor de achiziționare a autoturismului, pe de o parte pentru că acestea au fost avansate pentru achiziționarea, iar nu întreținerea ori repararea bunului, iar pe de altă parte pentru că autoturismul va intra în patrimoniul societății la data executării contractului de leasing. De altfel, autoturismul este utilizat pentru desfășurarea activității recurentei reclamante, nicidecum în interesul personal ori în favoarea exclusivă a acționarilor ori asociaților săi.

Referitor la suma de 92.087 lei reprezentând valoare rămasă neamortizată, se impune precizarea faptului că aceasta nu a fost avută în vedere de prima instanță, fapt ce impune modificarea hotărârii judecătorești recurate și din această perspectivă. Astfel, așa cum rezultă fără a fi necesară o analiză asupra fondului cauzei din probele administrate la dosar, organele de inspecție fiscală au exclus-o de la deductibilitate, calculând în mod netemeinic și nelegal un impozit pe profit suplimentar în sarcina în condițiile în care aceste cheltuieli an fost considerate nedeductibile și de către recurenta reclamantă și înregistrate ca atare în contabilitate, astfel cum rezultă din extrasul din Registrul fiscal de la data de 31 decembrie 2006 (Anexa nr. 22 Ia dosar). Mai mult decât atât, recurenta reclamantă a înregistrat cu titlu de cheltuieli nedeductibile la codul 6583 (reprezentând cheltuieli privind activele cedate potrivit de verificare de la data de 31 decembrie 2006 - Anexa nr. 23 Ia dosar) o sumă mai mare decât cea considerată nedeductibilă de către organele fiscale, respectiv 233.055 lei, astfel cum reiese din simpla lecturare a acestui înscris.

Or, având în vedere faptul că recurenta reclamantă însăși a considerat nedeductibilă suma de 92.087 lei și, pe cale de consecință, nu a scăzut-o din baza de calcul a impozitului pe profit, există indicii puternice în sensul că organele fiscale, procedând la recalcularea acestui impozit prin adăugarea sumei menționate la profitul declarat de, au încălcat principiul interdicției dublei impuneri.

Din probele administrate, Curtea reține că prin raportul de inspecție fiscală nr. 127/22.07.2008 încheiat de AFPCM C, decizia de impunere nr. 77/22.07.2008 emisă de AFPCM C și dispoziția nr. 952/22.07.2008 emisă de AFPCM C, s-a reținut și s-a stabilit obligarea reclamantei recurente de a plăti suplimentar următoarele impozite: TVA în cuantum de 107.744 lei (43.668 + 64076 lei) și majorări de întârziere calculate la această sumă în cuantum de 67815 lei, impozit pe profit suplimentar totalizând 1761 lei precum și majorări de întârziere în cuantum de 470 lei.

Împotriva actelor administrativ fiscale arătate mai sus, reclamanta a formulat contestație ce face obiectul dosarului nr- al Tribunalului Călărași.

În temeiul art. 15 din Legea nr. 554/2004, suspendarea executării actului administrativ unilateral poate fi solicitată de reclamantă pentru motivele prevăzute la art.14 din lege.

Potrivit art. 14 din Legea nr. 554/2004,În cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond."

Din interpretarea sistematică a dispozițiilor art. 14 și 15 din Legea nr. 554/2004 rezultă că pentru a se dispune suspendarea executării unui act administrativ, este necesar să fie îndeplinite cumulativ următoarele condiții:

a) să fie sesizată instanța competentă cu o cerere de anulare, în tot sau în parte, a actelor atacate;

b) măsura suspendării să fie necesară pentru prevenirea unei pagube iminente;

c) să fie vorba despre un caz bine justificat care să impună suspendarea.

Prima condiție este îndeplinită deoarece împotriva raportului de inspecție fiscală nr. 127/22.07.2008 încheiat de AFPCM C, deciziei de impunere nr. 77/22.07.2008 emisă de AFPCM C și dispoziției nr. 952/22.07.2008 emisă de AFPCM C, reclamanta a formulat contestație ce face obiectul dosarului nr- al Tribunalului Călărași.

În ce privește a doua condiție, potrivit art. 2 alin. 1 lit. ș din Legea nr. 554/2004, există o pagubă iminentă atunci când există un prejudiciu material viitor și previzibil -.

Instanța de fond a reținut că aceasta condiție nu este îndeplinită deoarece sechestrul asupra bunurilor mobile ale societății era deja instituit la data emiterii actelor atacate și contractele de credit încheiate de reclamantă au scadență în anul 2011.

Aceste aprecieri ale primei instanțe sunt greșite.

Nu are nicio relevanță momentul la care a fost instituit sechestrul asupra bunurilor reclamantei în condițiile în care acesta nu a fost ridicat, garanția constituită în favoarea Statului Român fiind suficientă pentru a acoperi inclusiv suma imputată recurentei-reclamante prin actele administrativ fiscale a căror suspendare a fost solicitată, în eventualitatea în care acestea ar fi menținute de către instanțele de fond. Dacă s-ar trece la executarea sumei imputate reclamantei aceasta ar fi prejudiciată, inclusiv prin executarea bunurilor sechestrate.

De asemenea, în mod greșit prima instanță a reținut că toate contractele de credit încheiate de recurenta reclamantă ar fi scadente în anul 2011. De altfel, chiar în situația în care, într-adevăr, reclamanta ar trebui să ramburseze în anul 2011 toate sumele obținute de la bănci cu titlu de credit, acest fapt nu ar fi a conduce la concluzia că suspendarea executării actelor administrativ-fiscale contestate nu ar conduce la prevenirea unei pagube iminente, cu atât mai mult cu cât, independent de data scadentă a creditelor, aceasta trebuie să achite lunar ratele aferente acestora.

În aceste condiții, executarea actelor de control fiscal atacate ar prejudicia-o pe reclamantă având în vedere faptul că, așa cum reiese cu claritate din cererea introductivă și probatoriul administrat în fața primei instanțe, aceasta a contractat o serie de credite în vederea desfășurării activității sale curente.

Dacă s-ar trece la executare, băncile ar putea declara procedura insolvenței reclamantei. Acest risc este cu atât mai ridicat având în vedere faptul că, așa rezultă din de verificare analitică din 30 noiembrie 2008 (Anexa nr. 16 la cererea de suspendare), recurenta reclamantă a înregistrat pierderi în cuantum de 5,972,186.40 lei în anul fiscal precedent. Ori, pentru a-și putea onora angajamentele și, implicit, pentru a-și continua activitatea, este evidentă nevoia societății de lichidități.

Este evident că singura măsură care ar putea preveni atât încetarea activității reclamantei, cât și, implicit, indisponibilizarea salariaților acesteia este suspendarea actelor atacate.

În privința celei de-a treia condiții, existența unui caz bine justificat, Curtea reține că potrivit art.2 lit. t) din Legea nr.554/2004, îndeplinirea condiției privind existența unui caz bine justificat presupune existența unor,împrejurări legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ."

În mod netemeinic și nelegal prima instanță a apreciat că în speță nu ar exista puternice indicii de nelegalitate a excluderii de la deductibilitate de către organele fiscale a TVA-ului dedus de reclamantă în cuantum de 107.744 lei.

Argumentele pentru care organele de control au exclus de la deductibilitate TVA-ul declarat de reclamantă au fost, în ceea ce privește suma de 43.668 lei, pretinsa lipsă a unora dintre mențiunile obligatorii de pe facturile fiscale aferente, iar în ceea ce privește suma de 64.076 lei, faptul că facturile de achiziții aferente unui autoturism nu ar fi fost destinate utilizării în folosul operațiunilor taxabile ale reclamantei.

Cu toate că organele fiscale nu contestă realitatea facturilor fiscale ori a cuantumului TVA-ului colectat de către cocontractanții reclamantei de la aceasta în calitate de cumpărătoare, nici faptul că vânzătorii și-au îndeplinit obligația de a vira TVA-ul colectat de la reclamantă, suma de 43.668 lei a fost exclusă de Ia deductibilitate pe motiv că nu ar fi fost îndeplinite condițiile de formă prevăzute de dispozițiile art. 155 din Legea nr. 571/2003 pentru emiterea facturilor fiscale.

Faptul că ar fi eronat indicat în cuprinsul facturilor fiscale codul d e înregistrare al reclamantei nu este de natură a crea, în principiu, o aparență de drept în favoarea organelor fiscale pentru că această informație nu este esențială pentru a verifica facturile fiscale, cu atât mai mult cu cât numele cumpărătoarei era corect indicat și nu se putea produce vreo confuzie cu un alt subiect de drept fiscal.

De asemenea, în mod greșit prima instanță a apreciat că în speță nu ar exista puternice indicii de nelegalitate a excluderii de la deductibilitate a TVA-ului dedus de reclamantă în cuantum de 64.076 lei.

Cu toate că, așa cum reiese atât din Fișa de cont (Anexa nr. 9) cât și din leasing 2008 (Anexa fila 21 la dosar) autoturismul a fost înregistrat în contabilitatea reclamantei, urmând a intra în patrimoniul acesteia la data achitării prețului integral convenit prin contractul de leasing, prima instanță a respins acțiunea promovată de reclamantă, reținând că,bunul nu se regăsește în patrimoniul societății".

După cum se cunoaște, la data achitării integrale a unui bun achiziționat printr-un leasing financiar, dreptul de proprietate asupra acestuia intră automat în patrimoniul persoanei respective. Astfel, câtă vreme reclamanta a achiziționat autoturismul în discuție în temeiul unui contract de leasing financiar, ceea ce este important este că acesta este scos din evidența contabilă a locatorului și preluat în conturile de activ și pasiv ale locatarului (în speță, reclamanta).

De altfel, acest aspect nu a fost contestat nici de organele fiscale, care au apreciat doar că nu s-ar fi probat utilizarea automobilului în folosul operațiunilor taxabile ale reclamantei. Din această perspectivă, însă, soluția la care s-a oprit Tribunalul Călărași prin hotărârea judecătorească recurată este nelegală întrucât locatarul dintr-un contract de leasing financiar se comportă față de bun ca un adevărat proprietar. Prin urmare, în temeiul contractului de leasing s-a creat cel puțin o prezumție potrivit căreia recurenta reclamantă este prezumată a utiliza bunul în folosul operațiunilor sale taxabile. Ori, această prezumție era suficientă pentru a se demonstra existenta unui caz bine justificat pentru a se dispune suspendarea întrucât răsturnarea acestei prezumții de către organele fiscale nu putea Ii făcută decât cu prilejul soluționării pe fond a acțiunii în anulare.

Așa cum reiese din prezentarea Situației de fapt, pentru perioada I mai 2005 - 30 septembrie 2007, organele fiscale au stabilit un impozit pe profit suplimentar în sarcina reclamantei în cuantum de 1761 lei, apreciind că la pierderile fiscale stabilite de recurenta-rec1amant în anii 2006-2007 s-au dedus cheltuieli nedeductibile în opinia acestora, calificate ca reprezentând cheltuieli de sponsorizare, de amortizare a cheltuielilor, diurne, etc.

Pentru anul 2006, organele de control au diminuat pierderea fiscală înregistrată de reclamantă cu suma de 332.556 lei, fapt ce a condus implicit la determinarea unui profit mai mare și, pe cale de consecință, la calcularea unui impozit pe profit mai mare. În suma exclusă de organele de control din pierderile fiscale ale reclamantei sunt incluse atât cheltuielile aferente achiziționării autoturismului, în cuantum de 52.734 lei, cât și suma de 92.087 lei reprezentând valoare rămasă neamortizată, ambele calificate în mod neîntemeiat de către organele fiscale ca reprezentând cheltuieli nedeductiblie.

Niciunul din aceste texte indicate de organele fiscale nu justifică măsura luată.

Astfel, în ceea ce privește prevederile art. 21 alin. 1 din Legea nr. 571/2003, acesta nu justifică recalcularea impozitului pe profit datorat de reclamantă întrucât, autoturismul achiziționat de reclamantă este prezumat a fi utilizat în folosul operațiunilor taxabile ale societății. Or, având în vedere faptul că organele fiscale nu au administrat nicio probă prin care să răstoarne prezumția de utilizare a autoturismului pentru operațiunile taxabile ale și având în vedere faptul că intimatele-pârâte nu s-au opus suspendării executării, este limpede că hotărârea judecătorească pronunțată de Tribunalul Călărași este netemeinică și nelegală și sub acest aspect.

În ceea ce privește dispozițiile art. 21 alin. 4 lit. e) din Legea nr. 571/2003 sunt nedeductibile cheltuielile făcute în favoarea acționarilor sau asociaților, altele decât cele corespunzătoare livrării unui bun sau prestării unui serviciu. Ori, în condițiile în care, autoturismul a fost înregistrat în contabilitatea reclamantei, urmând a intra în patrimoniul acesteia la data achitării integrale a prețului contractului de leasing, este evident că nu pot fi considerate cheltuieli în favoarea acționarilor ori asociaților costurile de achiziționare a bunului în cauză.

Din aceste motive, în baza art. 15, 14 din Legea nr. 554/2004, art. 304¹și 312 proc. civ. Curtea va admite recursul, va modifica în tot sentința civilă recurată în sensul că va admite cererea și va dispune suspendarea executării deciziei de impunere nr. 77/22.07.2008 emisă de AFPCM C, dispoziției nr. 952/22.07.2008 emisă de AFPCM C, deciziei nr. 34/6 octombrie 2008 emisă de Direcția Generală a Finanțelor Publice C și raportului de inspecție fiscală nr. 127/22.07.2008 încheiat de AFPCM C, până la soluționarea definitivă și irevocabilă a dosarului nr- al Tribunalului Călărași.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul formulat de recurenta reclamantă - SRL, împotriva sentinței civile nr. 305/17 martie 2009 pronunțată de Tribunalul Călărași în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații pârâți DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE C-COMPARTIMENTUL DE SOLUȚIONARE CONTESTAȚII și ADMINISTRAȚIA FINANȚELOR PUBLICE PENTRU CONTRIBUABILII MIJLOCII

Modifică în tot sentința civilă recurată în sensul că admite cererea.

Dispune suspendarea executării deciziei de impunere nr. 77/22.07.2008 emisă de AFPCM C, dispoziției nr. 952/22.07.2008 emisă de AFPCM C, deciziei nr. 34/6 octombrie 2008 emisă de Direcția Generală a Finanțelor Publice C și raportului de inspecție fiscală nr. 127/22.07.2008 încheiat de AFPCM C, până la soluționarea definitivă și irevocabilă a dosarului nr- al Tribunalului Călărași.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, azi, 15.07.2009.

PREȘEDINTE JUDEC Ǎ TOR JUDEC ǍTOR

- - - - - -

Tribunalul Călărași GREFIER

Secția Civilă

Jud. fond

Red. jud. /2 ex.

Președinte:Bîcu Vasile
Judecători:Bîcu Vasile, Canacheu Claudia Marcela, Niculescu

Suspendare executare act administrativ fiscal. Decizia 1779/2009. Curtea de Apel Bucuresti

Vezi și alte spețe de contencios administrativ:

Comentarii despre Suspendare executare act administrativ fiscal. Decizia 1779/2009. Curtea de Apel Bucuresti