Suspendare executare act administrativ fiscal. Sentința 719/2010. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
DOSAR NR-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VIII- contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
SENTINȚA CIVILĂ NR. 719
ȘEDINȚA PUBLICĂ DIN DATA DE 09.02.2010
CURTEA DIN:
PREȘEDINTE: Canacheu Claudia
GREFIER - -
Pe rol soluționarea acțiunii în contencios administrativ formulată de reclamantul în contradictoriu cu pârâta AGENȚIA NAȚIONALĂ DE ADMINISTRARE FISCALĂ.
La apelul nominal făcut în ședință publică au răspuns reclamantul, prin avocat, cu împuternicire avocațială la dosar și pârâta AGENȚIA NAȚIONALĂ DE ADMINISTRARE FISCALĂ, prin consilier juridic Bulgariu, cu delegație la dosar.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează instanței că reclamantul a depus la dosar, la data de 08.02.2010, originalul recipisei de consemnare a cauțiunii.
Curtea dispune depunerea recipisei de consemnare a cauțiunii la grefa instanței, spre păstrare.
Reprezentantul pârâtei depune la dosar un set de înscrisuri, copie a acestora fiind comunicată apărătorului reclamantului.
Nemaifiind alte cereri de formulat sau probe de administrat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pe fond.
Reclamantul, prin apărător, solicită admiterea cererii de suspendare a executării arătând că sunt îndeplinite cele două condiții prevăzute de lege. În ceea ce privește condiția cazului bine justificat, arată că au fost încălcate disp. art. 33 și art. 99. pr. fiscală și că s-au făcut grave erori de interpretare a dispozițiilor legale. Susține că nu s-a făcut aplicarea dispozițiilor cu privire la deducerea de TVA ceea ce duce la dublarea sarcinii fiscale. În mod greșit organele fiscale au stabilit obligații de plată în sarcina reclamantului aferente anului 2005, deoarece în anul 2005 reclamantul nu era plătitor de TVA. Arată că la stabilirea obligației de plată a TVA - ului, organele fiscale nu au aplicat disp. art. 160 alin.1 lit.b, art. 141 alin.2 lit. și art. 140 alin.21din Codul d e procedură fiscală. Cu privire la paguba iminentă, arată că, în situația în care se va trece la executarea silită, executarea se va face asupra bunurilor imobile, iar întoarcerea executării nu este posibilă, prejudiciul cauzat fiind greu și imposibil de recuperat.
Pârâta, prin consilier juridic, solicită respingerea cererii de suspendare a executării arătând că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de Legea nr.554/2004. Arată că actele administrative în discuție se bucură de prezumția de legalitate și pot fi executate. În ceea ce privește paguba iminentă, arată că bunurile au fost făcute de reclamant cu scopul de a fi vândute.
CURTEA,
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 30.12.2009, reclamantul a chemat în judecată pârâta AGENȚIA NAȚIONALĂ DE ADMINISTRARE FISCALĂ solicitând suspendarea executării până la pronunțarea unei hotărâri judecătorești de către instanța de fond a deciziei de impunere privind TVA și alte obligații fiscale stabilite de inspecția fiscală la persoane fizice care realizează venituri impozabile din activități economice nedeclarate organelor fiscale, emisă sub nr.- din 02.12.2009 de Direcția Generală Coordonare Inspecție Fiscală și a raportului de inspecție fiscală întocmit la data de 27.11.2009 înregistrat sub nr.- din 27.11.2009 la Direcția Generală Coordonare Inspecție Fiscală.
În motivarea cererii a arătat că în perioada 24.09.2009 - 27.11.2009 a fost subiectul unei inspecții fiscale parțiale având ca obiectiv TVA, inițial pentru perioada 01.01.2006 - 31.07.2009, perioadă extinsă ulterior pentru 01.01.2004 - 30.09.2009.
Prin cele două acte administrativ fiscale cu privire la care solicită suspendarea executării a fost obligat la plata sumei de 91.241.338 lei reprezentând TVA și a sumei de 49.238.207 lei reprezentând majorări de întârziere.
Împotriva acestor acte a formulat contestație, iar în timpul inspecției fiscale au fost instituite măsuri asigurătorii conform Deciziei nr.-/16.10.2009.
Referitor la condiția cazului bine justificat, reclamantul a arătat că, pentru motivele prezentate pe larg în contestație, se impune constatarea nulității celor două acte care sunt emise de un organ fiscal necompetent și lipsite de semnătura persoanei împuternicite a organului fiscal, contravenind disp. art.46 Cod pr.fiscală.
De asemenea, stabilirea obligațiilor fiscale s-a făcut cu ignorarea stării de fapt fiscale, iar organele de inspecție fiscală nu și-au exercitat rolul activ, fiind încălcate art.5 - 7 și art.67 din Cod pr.fiscală, prin aceea că obligațiile fiscale stabilite suplimentar prin decizia de impunere sunt întemeiate pe interpretarea greșită a unor dispoziții legale și nu țin seama de situația fiscală reală.
În decizia de impunere nu sunt indicate motivele de fapt sau de drept pentru care organele fiscale au nesocotit dreptul de deducere la calcularea TVA și nu au procedat la stabilirea bazei de impunere prin estimare.
Reclamantul a apreciat că organele de inspecție fiscală au dat o nouă interpretare disp. art.127 din Legea nr.571/2003 în sensul că, potrivit alin. 1, ar trebui considerată persoană impozabilă orice persoană care desfășoară de o manieră independentă și indiferent de loc, activități economice, iar potrivit alin.2 al aceluiași articol ar trebui considerată activitate economică și exploatarea bunurilor corporale sau necorporale în scopul obținerii de venituri cu caracter de continuitate.
Așa cum a arătat pe larg în contestație, nu există în prezent texte legale eficiente care să permită impozitarea cu TVA a vânzărilor de imobile de către persoanele fizice, achiziționate sau construite pe cont propriu așa cum este și în cazul de față, că interpretarea organelor fiscale este greșită deoarece din condițiile puse la lit. a) si la lit. d) ale art. 126 din Codul fiscal, operațiunea trebuie să fie o livrare de bunuri sau să fie asimilată unei astfel de livrări (lit.a) și care să rezulte din una dintre activitățile economice prevăzute la art. 127 alin. (2), iar în cazul vânzării de locuințe sau terenuri este îndeplinită numai condiția de la lit. a), fiind o livrare în sensul dispozițiilor art. 128 alin. (1) din Codul fiscal, adică un transfer al dreptului de proprietate către terțul cumpărător, dar nu se poate susține că această operațiune juridică de transfer al proprietății rezultă dintr-o activitate economică menționată la art. 127 alin. (2), pentru a fi îndeplinită și condiția de la art. 126 lit. d); trimiterea la clasificarea tradițională a activităților în producție, comerț si prestări servicii nu este suficientă în cazul terenurilor sau construcțiilor, care nu sunt expres enumerate în text, și nu pot fi considerate ca fiind cuprinse într-una dintre cele trei categorii, încercarea de a realiza aceasta, prin analogie, astfel cum rezultă din interpretarea art. 127 dată de autoritatea fiscală, conduce la încălcarea dispozițiilor art. 13 din Codul d e procedură fiscală, potrivit cărora interpretarea normelor fiscale este strictă; in mod evident, din vânzarea bunurilor imobile nu se obțin venituri cu caracter de continuitate, ci din închirierea sau leasingul acestora, legătura dintre vânzarea de terenuri sau de locuințe și veniturile cu caracter de continuitate fiind forțată pentru a susține interpretarea dorită de autoritatea fiscală, iar încercarea de a încadra activitățile de vânzare de terenuri sau de locuințe, care constituie operațiuni "uno ictu", în categoria celor ce asigură venituri cu caracter de continuitate, așa cum se procedează prin dispozițiile punctului 3 alin. (1) din Normele metodologice, având în vedere dispozițiile art. 13 din Codul d e procedură fiscală, reprezintă o adăugire nepermisă la lege; în conformitate cu prevederile Codului comercial român, actele care au ca obiect imobile (terenuri sau locuințe) nu sunt considerate acte de comerț, ele tind esențialmente civile, de unde concluzia că activitatea de vânzare de imobile, chiar și cu caracter de "continuitate, nu este dintre cele la care se referă art. 127 alin. (2) din Codul fiscal, deoarece nu este un act comercial, nefiind o activitate a unui producător, comerciant sau prestator de servicii. S-a mai invocat faptul că actele administrative fiscale conțin și o serie de constatări eronate care conduc la stabilirea unor sume de plată care nu sunt datorate cum ar fi menționarea unui număr mai mare de tranzacții decât în realitate; stabilirea taxei pe valoarea adăugată pentru tranzacții care au avut loc anterior datei la care organele de inspecție fiscală au stabilit că ar fi trebuit să mă înregistrez ca plătitor de TVA; persoane evidențiate de două ori, contracte la care prețul cotei indivize s-a achitat la data semnării lor, contracte de vânzare-cumpărare cuprinse în situațiile transmise organelor de control ori contracte de vânzare-cumpărare care nu privesc tranzacțiile efectuate de reclamant; neaplicarea măsurilor de simplificare sau a scutirii de TVA pentru operațiunile care îndeplineau condițiile prevăzute de art.160 alin.2 lit.b sau art.141 alin.2 lit.f din Codul Fiscal.
Referitor la condiția pagubei iminente reclamantul a susținut că executarea celor două acte este de natură să determine în mod vădit un prejudiciu e nerecuperat în ipoteza în care suspendarea nu ar fi dispusă, iar executarea ar avea lor.
Pârâta a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii de suspendare ca nefondată, nefiind îndeplinite cumulativ cele două condiții prev. de art.14 din Legea nr.554/2004.
Cazul bine justificat nu poate fi argumentat prin invocarea unor aspecte ce țin de legalitatea actului administrativ întrucât acestea vizează fondul actului care se analizează numai n cadrul acțiunii în anulare.
Îndeplinirea condiției referitoare la paguba iminentă presupune administrarea de dovezi care să probeze iminența producerii pagubei invocate sub acest aspect fiind lipsite de relevanță simplele afirmații făcute în acțiune.
Au fost depuse la dosar: actele administrativ fiscale, documentația care a stat la baza emiterii acestora, contestația formulată în temeiul art.205 din OG 92/2003 și practică judiciară.
Analizând actele aflate la dosar, Curtea apreciază că cererea de suspendare a executării este neîntemeiată, nefiind îndeplinite cumulativ cele două condiții prev. de art.14 din Legea nr.554/2004 și anume: existența cazului bine justificat și iminența producerii unei pagube.
Cazul bine justificat se referă la existența unei puternice îndoieli asupra legalității actului administrativ a cărui executare se solicită a fi suspendată, având în vedere prezumția de legalitate și veridicitate de care se bucură actul administrativ.
Primul argument invocat sub aspectul îndeplinirii acestei condiții vizează necompetența organului fiscal care a emis cele două acte și lipsa, din actele contestate, a semnăturii persoanei împuternicite a organului fiscal.
Referitor la decizia de impunere depusă în copie la filele 21 - 23 dosar, Curtea reține că în cuprinsul său se regăsesc numele și semnăturile celor doi consilieri superiori la rubrica "întocmit", precum și numele și semnăturile persoanelor care au avizat și aprobat actul, astfel încât nu poate fi reținută existența unui caz bine justificat prin prisma disp. art.46 din OG 92/2003 care reglementează sancțiunea nulității actului pentru lipsa semnăturii persoanei împuternicite a organului fiscal.
De asemenea, în Raportul de inspecție fiscală întocmit la 27.11.2009 se regăsesc numele și semnăturile persoanelor care au întocmit raportul și respectiv, al persoanelor care l-au avizat și aprobat.
Curtea constată, totodată, că pentru a se aprecia asupra aplicabilității disp. art.43 și 46 din OG 92/2003 cu privire la raportul de inspecție fiscală, trebuie să se stabilească dacă acesta reprezintă un act administrativ fiscal, astfel cum este acesta definit de art.41 Cod pr.fiscală, aspect ce nu poate fi lămurit în cadrul prezentei cereri.
Aspectele care vizează competența sau necompetența organului fiscal care a emis decizia de impunere și raportul de inspecție fiscală nu pot fi analizate decât în cadrul acțiunii având ca obiect anularea celor două acte, instanța care soluționează cererea de suspendare a executării neavând a se pronunța asupra legalității actelor, ci asupra aparenței de legalitate a acestora.
Susținerile din contestația formulată conform art.205 Cod pr.fiscală la care reclamantul face trimitere în prezenta cerere de chemare în judecată și care se referă la necompetența organului fiscal, nu pot forma obiectul analizei instanței învestită cu soluționarea cererii de suspendare a executării întrucât presupun pronunțarea asupra unor chestiuni de drept ce țin de fondul cauzei.
Aceeași este situația și în ceea ce privește susținerea că actele sunt întemeiate pe interpretarea greșită a unor dispoziții legale, neputându-se stabili cu ocazia soluționării cererii întemeiată pe disp. art.14 din legea nr.554/2004 dacă interpretarea dată de organul fiscal dispozițiilor legale incidente în cauză a fost cea corectă sau nu, pentru că aceasta ar echivala cu judecarea fondului litigiului.
Se mai invocă în cerere că în decizia de impunere nu sunt indicate motivele de fapt sau de drept pentru care organele fiscale au nesocotit dreptul de deducere la calculul TVA și nu au procedat la stabilirea bazei de impunere prin estimare, în conformitate cu disp. imperative ale Codului d e pr.fiscală.
Sub acest aspect, Curtea reține că potrivit art.43 alin.2 lit.e și f din OG 92/2003, actul administrativ fiscal cuprinde motivele e fapt și temeiul de drept, aceste elemente fiind menționate în decizia contestată de reclamant.
Astfel, la pct.5.2 - "Motivul de fapt" se precizează că reclamantul a efectuat începând cu anul 2005 tranzacții imobiliare constând în vânzări de construcții noi, activitate definită ca activitate economică cu caracter de continuitate și că avea obligația de a se înregistra ca persoană impozabilă în scop de TVA începând cu luna ianuarie 2006 și să îndeplinească toate obligațiile legale ce decurg din această calitate.
De asemenea, la pct.5.3. "Temeiul de drept" sunt indicate disp. art.127 alin.1 și 2 din Legea nr.571/2003, art.141 alin.2 lit.f, art.119 din OG 92/2003, incidente cu privire la situația de fapt reținută.
dreptului de deducere TVA și nestabilirea bazei de impunere prin estimare conform art.67 Cod pr.fiscală, reprezintă critici formulate de reclamant în cadrul contestației administrative împotriva deciziei de impunere și asupra lor urmează să se pronunțe organul competent să soluționeze contestația, neputându-se reține că organul emitent al raportului de inspecție fiscală și al deciziei de impunere avea obligația de a face referire la aceste aspecte în conținutul deciziei de impunere.
Cât privește modul de interpretare de către organul fiscal a disp. art.127 din Legea nr.571/2003 și faptul că, în opinia reclamantului nu există texte legale eficiente care să permită impozitarea cu TVA a vânzărilor de imobile de către persoanele fizice, achiziționate sau construite pe cont propriu, pentru argumentele expuse pe larg în contestația administrativă, Curtea constată că nici aceste susțineri nu pot fi analizate în cadrul cererii de suspendare a executării având în vedere că reprezintă argumente ce țin de legalitatea actelor administrative.
În consecință, Curtea reține că reclamantul a invocat în dovedirea condiției cazului bine justificat, pe de o parte, argumente ce nu pot face obiectul analizei instanței, întrucât vizează fondul cauzei, iar pe de altă parte, argumente ce nu probează existența unor motive temeinice care să pună la îndoială legalitatea actelor contestate.
Referitor la condiția pagubei iminente, reclamantul nu a precizat, în concret, în ce constă această pagubă, făcând o referire generică la faptul că executarea este de natură să determine în mod vădit un prejudiciu de nerecuperat.
Paguba invocată pentru a obține suspendarea executării unui acta administrativ, astfel cum este definită de art.2 alin.1 lit.ș din Legea nr.554/2004 nu se prezumă ci trebuie dovedită.
Faptul că este ridicat cuantumul obligațiilor de plată stabilite în sarcina reclamantului nu înseamnă că implicit există și o pagubă iminentă, cu atât mai mult cu cât paguba la care se referă art.14 din Legea nr.554/2004 ar trebui să constea într-o consecință a executării, iar nu în însăși executarea actului administrativ atacat.
Or, cu înscrisurile depuse la dosar, reclamanta nu probat iminența producerii unei pagube prin executarea deciziei de impunere, astfel încât constatând că nu sunt îndeplinite cumulativ cele două condiții prev. de art.14 din legea nr.554/2004, Curtea va respinge ca neîntemeiată cererea de suspendare a executării.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE:
Respinge, ca neîntemeiată, cererea de suspendare a executării formulată de reclamantul, cu domiciliul ales la, cu sediul în B-, sector 2, în contradictoriu cu pârâta AGENȚIA NAȚIONALĂ DE ADMINISTRARE FISCALĂ - Direcția Generală Coordonare Inspecție Fiscală, cu sediul în B,-, sector 5.
Cu recurs în termen de 05 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, azi 09.02.2010.
PREȘEDINTE GREFIER
- - - -
Red.
Gh./4 ex.
05.03.2010
Președinte:Canacheu ClaudiaJudecători:Canacheu Claudia
