Suspendare executare act administrativ fiscal. Decizia 809/2009. Curtea de Apel Ploiesti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PLOIEȘTI
SECȚIA COMERCIALĂ ȘI DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr.2808,-
DECIZIA NR.809
Ședința publică din data de 25 mai 2009
PREȘEDINTE: Stoicescu Maria
JUDECĂTORI: Stoicescu Maria, Duboșaru Rodica Pohoață Maria
- - -
Grefier - - -
Pe rol fiind soluționarea contestației în anulare formulată de contestatoareaSRL, cu sediul în com.,-, județul D, împotriva deciziei nr.605 din 14.04.2009, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, în contradictoriu cu intimata DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE,cu sediul în Târgoviște,-, județul
La apelul nominal făcut în ședință publică, a răspuns contestatoarea - SRL reprezentată de avocat - din cadrul Baroului B, potrivit împuternicirii avocațiale aflată la fila 11 dosar, lipsind intimata Direcția Generală a Finanțelor Publice
Procedura fiind îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Avocat -, pentru contestatoare, depune la dosar taxa judiciară de timbru în cuantum de 10,00 lei, potrivit ordinului de plată nr. din 12.05.2009, emis de Bank SA și timbru judiciar în valoare de 0,50 lei, arată că nu mai are alte cereri de formulat și solicită cuvântul în susținerea contestației.
Curtea ia act de susținerile apărătorului contestatoarei - SRL, analizând actele și lucrările dosarului, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea contestației în anulare.
Apărătorul contestatoarei solicită admiterea contestației în anulare pentru motivele expuse pe larg la dosar. În susținerea contestației, în esență, arată că atât instanța de fond, cât și instanța de recurs nu au luat în considerare raportul de expertiză, din care rezultă că sumele cheltuite de societate reprezintă cheltuieli efectuate pentru prestarea de servicii de pază și întreținere a unui activ-mijloc fix, aflat în patrimoniul societății, fapt dovedit cu documente justificative.
CURTEA
Deliberând asupra contestației în anulare de față, reține următoarele:
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Dâmbovița - Secția comercială și de contencios administrativ sub nr. 2808/120/9.04.2008, reclamanta - SRL a chemat în judecată pe pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice D solicitând suspendarea executării deciziei de impunere nr. 2/11.01.2008, anularea deciziei nr. 14/05.03.2008, anularea în parte a raportului de inspecție fiscală 1773/10.01.2008 și a deciziei de impunere nr. 2/11.01.2008 emise de pârâtă pentru suma totală de 51.009 lei - reprezentând impozit pe profit și accesorii ale acestuia și și majorări de întârziere.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că în perioada 18.12.2007 -8.01.2008 a fost supusă inspecției fiscale efectuate de pârâtă, iar, în urma controlului efectuat, s-a identificat pentru anul 2005 o pierdere fiscală de 57.161 lei, mai puțin cu 22232 lei față de pierderea determinată de reclamantă, suma constituind cheltuieli de întreținere și administrare a spațiului - din municipiul Târgoviște. A mai arătat reclamanta că interpretarea dată de organul de control, în sensul că aceste cheltuieli nu ar fi în legătură directă cu veniturile produse de bunul respectiv, este eronată, contrazisă și de dispozițiile art.19 alin.1 și 2 din Legea 571/2003. Reclamanta având proprietatea unui bun imobil este obligată, potrivit Legii 333/2003, să asigure paza acestui bun, iar cheltuielile privind conservarea patrimoniului imobiliar, fiind strict necesare pentru evitarea diminuării valorii acestuia, astfel încât cheltuielile efectuate cu păstrarea bunului imobil reprezintă, în fapt, baza pentru obținerea unor venituri viitoare, motiv pentru care s-a solicitat anularea în parte a deciziei de impunere nr. 2/2008 pentru suma de 11391, impozit pe profit și a majorărilor de întârziere aferente acestei sume.
Referitor la taxa pe valoarea adăugată, în cuantum de 29501 lei și a majorărilor de întârziere de 7611 lei, s-a precizat că deși figurează cu de rambursat în cuantum de 82212 lei, conform decontului de din 25.10.2007, nici inspectorii fiscali și nici organul de soluționare a contestației nu au procedat din oficiu la compensarea de drept a creanțelor, potrivit art.114 și 116 alin.2 din OG nr. 92/2003.
A mai arătat reclamanta că sunt îndeplinite cerințele art.14-15 din Legea 554/2004 pentru suspendarea executării deciziei de impunere nr. 2/2008, întrucât începerea executării silite ar duce la imposibilitatea desfășurării activității societății, apoi, reclamanta are potențialul achitării acestor datorii, însă, atâta vreme cât există semne de întrebare asupra legalității actelor administrative, se justifică suspendarea acestora.
Prin întâmpinare, pârâta Das olicitat respingerea cererii, motivat de faptul că organul de inspecție fiscală a procedat în conformitate cu prevederile art.19 Cod fiscal atunci când a stabilit impozitul pe profit datorat de societate, impozit stabilit ca diferență între veniturile realizate din orice sursă și cheltuielile efectuate în scopul realizării de venituri dintr-un an fiscal.
Nu au fost luate în calcul și nu au fost considerate cheltuieli deductibile fiscal, cheltuielile cu întreținerea spațiului în complexul comercial -, deoarece nu au fost efectuate în scopul realizării de venituri. S-a mai arătat că reclamanta nu a optat pentru taxarea operațiunilor conform art.161 alin.1 Cod fiscal, pentru imobilul " Ferma "și " Clădirea " astfel că organul de inspecție fiscală a procedat la ajustarea -ului dedus, aferent modernizării efectuate la cele două imobile, în conformitate cu art.149 Cod fiscal, determinând un suplimentar în sumă de 29.501 lei, cu majorările suplimentare aferente.
La termenul din data de 8 mai 2008, după achitarea cauțiunii stabilită de instanță, a fost respinsă cererea de suspendare a executării deciziei de impunere nr. 2/2008, instanța reținând că reclamanta nu identifică cazul bine justificat care să determine o asemenea măsură și nici nu a fost dovedită în cauză iminența vreunei pagube produse prin executarea actului administrativ.
Prin sentința nr. 23 din data de 16 ianuarie 2009 Tribunalul Dâmbovițaa respins cererea formulată de reclamanta - SRL în contradictoriu cu pârâta D, privind anularea deciziei nr. 14/2008, anularea în parte a raportului de inspecție fiscală 1773/2008 și a deciziei de impunere nr. 2/2008 emise de pârâtă.
Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut că potrivit raportului de expertiza efectuată în cauză, suma reprezentând impozit pe profit suplimentar și accesoriile acestuia au fost stabilite de organul fiscal ca fiind datorate de reclamantă pentru că ea reprezintă cheltuielile de administrare și întreținere a spațiului -, din Târgoviște, care nu este valorificat din punct de vedere economic, în perioada 2005- trimestrul III 2007.
Cu privire la -ul suplimentar de plată în sumă de 29.501 lei și accesoriile acestuia de 7.611 lei, s-a reținut că acesta a fost calculat ca urmare a faptului că societatea nu a întocmit corespunzător deconturile de și nu a înregistrat ajustarea de la capitolul cheltuieli și în jurnalul de cumpărări -conform art. art.161 alin.8 și 149 Cod fiscal pentru cele două imobile "ferma " și "Clădirea ui", vândute în anul 2007.
Împotriva sentinței instanței de fond a declarat recurs reclamanta - SRL, susținând că soluția pronunțată este nelegală și netemeinică în ceea ce privește sumele reprezentând impozit pe profit și, precum și accesoriile aferente.
Astfel, creanța bugetară constând în impozit pe profit și accesorii aferente a fost stabilită în mod greșit în sarcina reclamantei, deoarece cheltuielile cu asigurarea pazei și securității imobilului din B,-, cele cu energia electrică și apa potabilă consumate la acest sediu, reprezintă cheltuieli efectuate pentru prestarea de servicii de pază și întreținere a unui activ-mijloc fix în patrimoniul societății reclamante, sunt pe deplin justificate prin documentele contabile și au la bază contracte de prestări servicii.
Recurenta a arătat că, potrivit art. 21 alin.4 Cod fiscal, sunt considerate deductibile cheltuielile reglementate prin acte normative. Cum art. 2 din Legea nr. 33/2003 instituie o obligație legală care implică o cheltuială, respectiva cheltuială are natura juridică a unei cheltuieli reglementate printr-un act normativ. Întrucât contribuabilul care are în proprietate sau în posesie legală un bun este obligat printr-o normă legală să efectueze cu forțe proprii sau prin societăți specializate paza bunurilor sale, iar pe cale de consecință cheltuielile angajate pentru îndeplinirea acestei obligații sunt deductibile. În ceea ce privește cheltuielile cu energia electrică și apă potabilă, acestea sunt cheltuieli curente, cu caracter permanent, efectuate în scopul asigurării utilizării în deplină siguranță și igienă a imobilului, ele au avut la bază contracte și documente justificative, care au fost puse la dispoziția controlorilor fiscali dar și instanței de fond.
A apreciat recurenta că este greșită și fără susținere legală interpretarea instanței de fond potrivit căreia cheltuielile nu ar fi deductibile deoarece spațiul nu ar fi valorificat economic, întrucât cheltuielile deductibile trebuie făcute în vederea realizării de venituri, așa dar mai întâi se fac cheltuielile și mai apoi se obțin veniturile, deci veniturile dintr-o activitate comercială sunt ulterioare cheltuielilor efectuate de către comerciant pentru obținerea lor.
Instanța de fond nu a avut în vedere concluziile raportului de expertiză, în cadrul căruia expertul a făcut trimitere foarte clară la dispozițiile art. 219 alin.1 din nr. 1752/2005 care prevăd că toate cheltuielile cu energia și apa considerate cheltuieli de exploatare, iar cheltuielile cu apa sunt definite ca necesare pentru conservarea unui bun imobil. Tot expertul desemnat a concluzionat și că deductibilitatea cheltuielilor de întreținere și administrare nu este condiționată de punerea în valoare imediată a imobilului.
Cu privire la și accesoriile aferente, stabilite în sarcina societății recurente, se arată că deși aceasta figura cu de rambursat de la bugetul de stat în sumă de 82.212 lei conform decontului de din 25.10.2007, nici organul de control și nici cel de soluționare a contestației administrative nu au procedat la compensarea creanței în temeiul art. 1144 cod civil coroborat cu art. 116 alin.2 din nr.OG 92/2003, deși chiar în raportul de inspecție fiscală se reținuse că reclamanta avea de rambursat de la buget. Au fost ignorate aceste dispoziții legale, nu a fost efectuată compensarea și în mod greșit au fost calculate și accesorii, aceasta fiind concluzia expertului desemnat.
S-a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a sentinței atacate, iar pe fond anularea în parte a raportului de inspecție fiscală 1773/10.01.2008, anularea deciziei nr. 14/05.03.2008, anularea în totalitate a deciziei de impunere nr. 2/11.01.2008 emise de pârâtă și exonerarea de la plata creanțelor bugetare principale și accesorii în sumă totală de 51.009 lei.
Prin decizia nr.605 din 14 aprilie 2009, Curtea de Apel Ploieștia respins ca nefondat recursul formulat de reclamanta - SRL.
Pentru a hotărî astfel, instanța de control judiciar a motivat că Tribunalul Dâmbovițaa reținut corect faptul că debitele stabilite suplimentar de organele de control și menținute în sarcina recurentei prin respingerea contestației sunt legal datorate de reclamanta-contestatoare; în ceea ce privește impozitul pe profit, cu ocazia inspecției fiscale stabilindu-se un profit suplimentar de 11.391 lei, în baza art. 19 din Legea nr. 571/2003, ca diferență între veniturile realizate din orice sursă și cheltuielile dintr-un an fiscal, pentru care s-au calculat majorări de întârziere. Cheltuielile de întreținere și administrare a spațiului din Bd. -, nu au fost considerate cheltuieli deductibile fiscal, deoarece nu au fost efectuate în scopul realizării de venituri.
S-a mai reținut că spațiul comercial respectiv nu a fost valorificat din punct de vedere economic, astfel că toate cheltuielile cu spațiul respectiv, menționate de recurentă, nu au fost efectuate în scopul realizării de venituri. Pentru taxa pe valoare adăugată calculată suplimentar, s-a ajustat deductibilă aferentă lucrărilor de modernizare a clădirilor vândute potrivit art. 149 și art. 161 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal.
Recurenta nu a optat pentru taxarea operațiunilor conform art. 161 alin.8 din legea mai sus menționată pentru imobilele "Ferma "și "Clădirea ", astfel că organul de inspecție fiscală a procedat la ajustarea în conformitate cu art. 149 din Codul fiscal determinând suplimentar. Pentru diferențele suplimentare de creanțe fiscale se datorează majorări de întârziere începând cu ziua imediat următoare scadenței și până la stingerea debitului.
Compensarea se face de organul fiscal la cererea debitorului sau înainte de restituirea sau rambursarea sumelor cuvenite acestuia potrivit art. 116 din nr.OG 92/2003 privind Cod pr.fiscală.
De asemenea, s-a reținut că organul fiscal poate efectua compensarea și din oficiu, atunci când constată existența unor creanțe reciproce, cu excepția sumelor negative din deconturile de, fără opțiune de rambursare.
În susținerea punctului său de vedere, referitor la impozitul pe profit expertul a avut în vedere alte dispoziții legale care nu sunt aplicabile în speță, iar în ceea ce privește a reținut că societatea nu a întocmit corespunzător deconturile de și nici nu a înregistrat ajustarea de, calculul făcut de organul de control fiind corect.
A concluzionat instanța de control judiciar că organul de inspecție fiscală a determinat corect atât cuantumul de rambursat cât și cuantumul suplimentar însă nu a procedat la compensarea acestora, întrucât debitorul nu a formulat cerere în acest sens.
Împotriva deciziei nr.605/14.04.2009 a Curții de Apel Ploieștia formulat contestație în anulare contestatoarea - SRL, întemeiată pe dispozițiile art. 318 alin.1 Cod pr. civilă, considerând că instanța de recurs a comis o imensă eroare materială, în sensul că nu a ținut cont de expertiza fiscală administrată și de concluziile clare, explicite și repetate ale acesteia, omițând din greșeală să analizeze un motiv de recurs care ar fi dus la modificarea sentinței recurate.
Astfel, contestatoarea motivează că la termenul de judecată din recurs din 13.04.2009 au fost reiterate concluziile probei cu expertiză și care arată că punctul de vedere al societății potrivit căruia, pe de o parte cheltuielile efectuate cu paza și întreținerea unui spațiu deținut în proprietate sunt deductibile la calculul impozitului pe profit și pe de altă parte că societatea nu datorează dobânzi accesorii la sumele calculate cu titlu de TVA de plată, deoarece înregistrează în același timp TVA de rambursat de la bugetul de stat, operând compensația celor două creanțe reciproce.
Deși în cererea de recurs societatea a invocat faptul că instanța de fond nici măcar nu a cercetat acest mijloc esențial de probă, nici instanța de recurs nu s-a aplecat asupra acestui motiv de recurs, preferând să continue starea de confuzie și eroare gravă.
Cu privire la cheltuielile cu paza bunului, alimentarea cu apă și electricitate, contestatoarea motivează că, din raportul de expertiză a rezultat că sumele cheltuite de societate reprezintă cheltuieli efectuate pentru prestarea de servicii de pază și întreținere a unui activ-mijloc fix aflat în patrimoniul societății justificate cu documente justificative, reflectate în contabilitate, având la bază contracte de prestări servicii.
Potrivit art. 21(4) Cod Fiscal sunt considerate deductibile cheltuielile reglementate prin acte normative în vigoare, iar art. 2 din Legea nr.33/2003 privind paza bunurilor, instituie o obligație legală care implică o cheltuială, iar în speță sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 48 din Normele de aplicare a Codului fiscal ce prevăd ca serviciile să fie efectiv prestate, în baza unui contract, fiind dovedită și necesitatea efectuării acestor cheltuieli.
Referitor la cheltuielile cu energia electrică și apa potabilă pentru respectivul imobil, acestea sunt cheltuieli curente, cu caracter permanent, efectuate în scopul asigurării utilizării în deplină siguranță și igienă a acestui imobil, au fost făcute în baza unor contracte și documente justificative (contracte, chitanțe).
Contestatoarea mai arată că, potrivit legii și raportului de expertiză, cheltuielile deductibile trebuie făcute în vederea realizării de venituri, acestea fiind ulterioare cheltuielilor efectuate de către comerciant pentru obținerea lor și nu cum în mod greșit a apreciat instanța de fond.
O apreciere eronată a făcut-o instanța în ceea ce privește raportul de expertiză administrată în cauză care precizează la concluzii că, respectivele cheltuieli au fost înregistrate în contabilitate în baza documentelor justificative și contractelor încheiate, iar suplimentul la raport deși nu le-a fost comunicat, confirmă concluziile raportului inițial.
Astfel, contestatoarea motivează că în suplimentul la raport se face trimitere la 1752/2005, secțiunea 7, pct.7.2, ce dispune că beneficiile economice viitoare reprezintă potențialul de a contribui direct sau indirect la fluxul de trezorerie sau de echivalent de trezorerie către entitate, iar potrivit art.9 și 94 din același act normativ cheltuielile efectuate pentru asigurarea continuității unui imobil trebuie recunoscute în perioada în care au fost făcute.
Referitor la TVA stabilită în sarcina societății și accesoriile aferente, contestatoarea motivează că soluția instanței de fond este criticabilă, deoarece a ignorat atât dispozițiile legale în materie, cât și concluziile raportului de expertiză. Astfel, organul de control a observat că au de încasat un TVA în sumă de 82.213 lei de la buget, însă face abstracție de această sumă de încasat, în schimb observă numai suma datorată bugetului (TVA în cuantum de 29.501 lei) și pe deasupra calculează și accesorii la această sumă, cu toate că în cauză operează compensația de drept.
Și în acest caz, se motivează că instanța nici măcar nu amintește despre concluziile raportului de expertiză administrat, în care se precizează că nu se regăsesc accesorii de stabilit la creanțele bugetare în discuție.
O ultimă dovadă a erorii profunde în care s-a aflat instanța de recurs, este aceea că în mod greșit s-a menționat că obiectul dosarului este suspendare executare act administrativ ( pe citație, pe coperta dosarului, pe listă și pe site), deși obiectul acțiunii îl reprezintă anulare act administrativ.
Curtea, analizând actele și lucrările dosarului, dispozițiile legale în materie, precum și motivele contestației în anulare, urmează să o respingă ca nefondată pentru considerentele ce se vor expune mai jos:
Contestatoarea - SRL și-a întemeiat prezenta contestație pe dispozițiile art.318 (1) Cod procedură civilă.
Potrivit acestui text procedural hotărârile instanțelor hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.
Greșeală materială, în sensul acestui articol, reprezintă o greșeală de fond și nu o greșeală de judecată.
Astfel, respingerea unui recurs ca fiind tardiv formulat, apreciindu-se eronată data comunicării hotărârii judecătorești, prin neobservarea plicului depus la dosar, reprezintă o eroare materială de fapt. De asemenea, anularea unul recurs pentru netimbrare, deși la dosar se află dovezile de timbrare depuse de recurent.
Situația invocată de contestatoare, cum că obiectul litigiului a fost trecut eronat pe coperta dosarului sau pe lista de ședință, nu are relevanță, cât timp în decizia recurată obiectul a fost reținut corect.
De asemenea, neanalizarea raportului de expertiză invocată, reprezintă o greșeală de judecată și nu o eroare materială.
În cazul de față, contestatorul s-a prevalat și de a doua ipoteză reglementată de art. 318 Cod pr.civilă și anume instanța a omis din greșeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau de casare.
Potrivit acestui text procedural, în cadrul contestației în anulare nu pot fi puse în discuție motivele care au fost analizate de instanța de recurs. Din conținutul cererii formulate, Curtea constată că de fapt contestatoarea invocă că instanțele nu au aprofundat probele administrate (raportul de expertiză și completarea la raport) și nu au interpretat corect dispozițiile legale în materie.
În această situație, prin textul respectiv se urmărește, în situația în care contestația s-ar găsi întemeiată, o rejudecare parțială a recursului, mai exact în limita motivului de casare ce a fost omis.
Analizând, însă recursul formulat de reclamanta - SRL și decizia civilă nr. 605/14.04.2009 a Curții de Apel Ploiești se poate constata că instanța de recurs a motivat atât aspectele referitoare la impozitul pe profit, cât și pe TVA.
Ceea ce nemulțumește însă pe contestatoare este modul în care s-au aprofundat și interpretat probele administrate în cauză, acesta neconstituind motiv al căii extraordinare de atac, respectiv a contestației în anulare.
Așa fiind, văzând și dispozițiile art. 317 și următoarele Cod procedură civilă, Curtea va respinge contestația în anulare ca nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
Respinge, ca nefondată, contestația formulată de contestatoareaSRL, cu sediul în com.,-, județul împotriva deciziei nr.605 din 14.04.2009, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, în contradictoriu cu intimata DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE,cu sediul în Târgoviște,-, județul.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 25 mai 2009.
Președinte, JUDECĂTORI: Stoicescu Maria, Duboșaru Rodica Pohoață Maria
- - - - - -
Grefier,
- -
Red.
Tehnored.
2 ex./9.06.2009
Operator de date cu caracter personal
Nr. notificare 3120
Președinte:Stoicescu MariaJudecători:Stoicescu Maria, Duboșaru Rodica Pohoață Maria
