INSTITUŢII PUBLICE. PLATA TARIFULUI ANUAL PENTRU LICENŢA DE PRODUCŢIE ŞI FURNIZARE A ENERGIEI ELECTRICE. TERMEN DE PRESCRIPŢIE
| Comentarii |
|
INSTITUŢII PUBLICE. PLATA TARIFULUI ANUALPENTRU LICENŢA DE PRODUCŢIE ŞI FURNIZARE AENERGIEI ELECTRICE. TERMEN DE PRESCRIPŢIE.- art. 1 din Legea nr. 99/2000 pentru aprobarea O.U.G. nr.29/1998 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionareaAutorităţii Naţionale de Reglementare în domeniul Energiei -ANRE,- art. 21 şi 128 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedurăfiscală,- art. 1 şi 3 din decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţiaextinctivă.(Notă: Legea nr. 99/2000 este caducă, în prezent fiind în vigoare Legea nr. 318/2003, legeaenergiei electrice)
Potrivit art. 1 din Legea nr. 99/2000, act normativ în vigoare la datacând se pretinde naşterea creanţei în litigiu, ANRE este instituţie publică de interesnaţional în subordinea Guvernului, finanţată în condiţiile alin.2 din venituriextrabugetare obţinute din tarife pentru acordarea de licenţe şi autorizaţii, precum şidin contribuţii ale organismelor internaţionale sau ale agenţilor economici, potrivit art.70 lit. c) din Legea nr. 72/1996 privind finanţele publice.
Faţă de acest mod de finanţare este lipsită de suport susţinerea calificăriicreanţei ca fiind fiscală, câtă vreme, potrivit definiţiei de art. 21 din O.G.nr.92/2003, pentru ca drepturile patrimoniale să primească o astfel de natură seimpune ca ele să rezulte dintr-un raport de drept material fiscal.
Cum, potrivit art. 1 al. 2 al Legii nr. 99/2000, taxa pretinsneachitată nu constituia un venit la bugetul general consolidat pentru a fi calificatădrept creanţă fiscală în condiţiile art.21 alin.2 lit. a) din Codul de procedură fiscal,termenul de prescripţie aplicabil este cel prevăzut de art. 1 şi 3 din Decretul nr.167/1958.
( Curtea de Apel Piteşti - s.c.c.a.f., decizia nr. 379/R-C/11.04.2008)
Prin acţiunea înregistrată la 30 ianuarie 2007, reclamantaA.N.R.D.E. a chemat în judecată pe pârâta S.C. A. AG 98 S.A., pentru afi obligată să-i plătească suma de 250 lei, reprezentând tariful anualpentru licenţa de producere şi furnizare a energiei termice pentru anul2002.
În motivare s-a arătat că pârâta a solicitat şi i s-au acordatlicenţele nr. 194 şi 195 din 8 februarie 2001, pentru care datora suma de350 lei, din care a achitat 100 lei, rămânând ca restanţă valoarea pretinsăprin prezenta acţiune şi care constituie o creanţă fiscală ce face parte dinbugetul general consolidat.
Prin sentinţa civilă nr.17/C/2007, Judecătoria Curtea deArgeş a respins acţiunea formulată reţinând că, deşi dreptul la acţiune nus-a prescris, pretenţiile sunt neîntemeiate întrucât reclamanta nu şi-aîndeplinite obligaţiile ce-i reveneau în activitatea de control a activităţii defurnizare de energie.
Această sentinţa a fost casată de Tribunalul Argeş prin decizianr.1351/R/2007 şi cauza a fost trimisă spre competentă soluţionareSecţiei de contencios administrativ şi fiscal, reţinându-se calitatea deautoritate publică a reclamantei şi incidenţa prevederilor art.10 pct.1 dinLegea nr.554/2004.
Soluţionând pricina, Tribunalul Argeş în Completulspecializat în contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea şi aobligat pe pârâtă să plătească reclamantei suma de 350 lei, reţinând că eaeste datorată în temeiul Legii nr.318/2003 şi HG nr.567/1999.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâta pentrumotive încadrabile în disp.art.304 pct.9 şi art.3041 din Codul deprocedură civilă, în dezvoltarea cărora a susţinut următoarele:
- hotărârea nu cuprinde o motivare clară şi prin ea s-a acordato sumă superioară celei pretinse de reclamantă;
- A.N.R.E. avea datoria nu numai să emită documentele delicenţă şi să încaseze tarifele aferente, ci să desfăşoare o activitate deîndrumare şi control a activităţii furnizorului de energie termică, ceea cenu a făcut, iar în documentele de licenţă nu este prevăzut termenulpentru care ea a fost acordată.
Examinând criticile formulate, se constată că ele suntfondate pentru cele ce se vor arăta mai jos.
Este adevărat că hotărârea criticată nu cuprinde raţiunile defapt pe care instanţa le-a avut în vedere pentru a pronunţa soluţia şi sumaacordată prin admiterea acţiunii este superioară celei pretinse dereclamantă.
Înainte de a analiza consecinţele pe care aceste nesocotiri alenormelor de procedură le au în prezenta cauză, urmează a se observadispoziţiile art. 137 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora instanţaeste datoare să se pronunţe mai întâi asupra excepţiilor care fac inutilăcercetarea fondului.
O astfel de excepţie este cea invocată la 1 martie 2007 decătre pârâtă şi ea se referă la prescripţia dreptului la acţiune în raport dedispoziţiilor art. 1 şi 3 din Decretul nr.167/1958.
Reclamanta a susţinut că pretenţiile sale se supun unui termende prescripţie de 5 ani, întrucât este o instituţie publică al cărei buget esteconstituit exclusiv din venituri ce fac parte din bugetul generalconsolidat. S-au invocat în acest sens prevederile art. 128 şi art. 21 dinCodul de procedură fiscală.
Aceste norme legale nu sunt aplicabile în cauză şi întrucât nuexistă o reglementare specială cu privire la întinderea prescripţieiextinctive, aplicabilă creanţelor de natura celei pretinse în prezentaacţiune, trebuie să se reţină incidenţa termenului la care se referă art.3 dinDecretul nr.167/1958.
Potrivit art. 1 din Legea nr. 99/2000, act normativ în vigoarela data când se pretinde naşterea creanţei în litigiu, ANRE este instituţiepublică de interes naţional în subordinea Guvernului, iar în condiţiilealin. 2 Finanţarea activităţii ANRE se asigură integral din venituriextrabugetare obţinute din tarife pentru acordarea de licenţe şi autorizaţii,precum şi din contribuţii ale organismelor internaţionale sau ale agenţiloreconomici, potrivit art. 70 lit. c) din Legea nr. 72/1996 privind finanţelepublice."
Faţă de acest mod de finanţare este lipsită de suportsusţinerea calificării creanţei ca fiind fiscală, câtă vreme, potrivit definiţieide art. 21 din OG nr.92/2003, pentru ca drepturile patrimoniale săprimească o astfel de natură se impune ca ele să rezulte dintr-un raportde drept material fiscal.
Aşa cum rezultă din art. 1 alin. 2 al Legii nr.99/2000, taxapretins neachitată nu constituia un venit la bugetul general consolidatpentru a fi calificată drept creanţă fiscală în condiţiile art. 21 alin. 2 lit. a)din Codul de procedură fiscală.
Faţă de această concluzie se apreciază că pretenţiilereclamantei, de achitarea unor taxe de licenţă, licenţe emise în februarie2001 pentru trim. I al anului 2002 şi cu care instanţa a fost învestită la 30ianuarie 2007, se situează în afara termenului general de prescripţie.
Pentru aceste considerente, care fac inutilă cercetareamotivelor de recurs, se impune a fi admisă calea de atac şi, în bazaart.312 alin.1 Cod pr.civilă, modificată sentinţa în sensul respingeriiacţiunii.
| ← T.V.A. TAXARE INVERSĂ PENTRU T.V.A. AFERENT PREŢULUI DE... | Contestaţie fiscală. Declaraţii rectificative neconcordante. → |
|---|
