Modul de calcul al termenului de prescripţie pentru sesizarea instanţei de contencios administrativ
| Comentarii |
|
Art.11 alin.1 şi 2 din Legea nr.554/2004
Instituirea unui termen de prescripţie pentru sesizarea instanţei de contencios administrativ, justificată pe considerentele de stabilitate a circuitului administrativ cu efecte în sfera civilă şi în special pe lămurirea rapidă a raporturilor de drept administrativ, reprezintă o condiţie imperativă şi de ordine publică, pe care judecătorul este chemat să o analizeze.
Astfel, potrivit art.11 alin.1 din Legea nr.554/2004 cererile prin care se solicită anularea unui act administrativ individual, recunoaşterea dreptului pretins şi repararea pagubei cauzate se pot introduce în termen de 6 luni de la: data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă; data comunicării refuzului nejustificat de soluţionare a cererii; data expirării termenului de soluţionare a plângerii prealabile, respectiv data expirării termenului legal de soluţionare a cererii etc.
Alin.2 al textului instituie o derogare, arătând că pentru motive temeinice, în cazul actului administrativ individual, cererea poate fi introdusă şi peste termenul prevăzut la alin.(1), dar nu mai târziu de un an de la data comunicării actului, data luării la cunoştinţă, data introducerii cererii sau data încheierii procesului-verbal de conciliere, după caz, termenul de un an fiind unul de decădere.
Într-adevăr, din datele dosarului nu se relevă dovada de comunicare a deciziei nr.5915/10 aprilie 2007, pentru ca de la acest moment să se calculeze termenele pentru sesizarea prealabilă, iar ulterior pentru sesizarea instanţei, însă, aşa cum corect a reţinut judecătorul fondului, reclamanta a primit suma astfel stabilită începând cu anul 2007, prin încasarea indemnizaţiei pentru creşterea copilului, rezultând în mod cert cunoaşterea cuantumului sumei stabilită cu acest titlu.
Dacă s-ar considera că numai comunicarea efectivă atrage curgerea termenului de sesizare a instanţei, cu înlăturarea ipotezei art.11 alin.2 din Legea nr.554/2004, relativă ladata luării la cunoştinţă (pe altă cale-n.n.), s-ar ajunge ca pasivitatea reclamantului în contestarea unui act pe care totuşi îl cunoaşte, să prelungească termenul, exclusiv în raport de voinţa acestuia, ceea ce faţă de argumentele sus arătate nu poate fi primit.
Interesul reclamantei în contestarea deciziei, este evident însă, nu se poate reţine că decizia de recurs în interesul legii nr. 26/14 noiembrie 2011 deschide persoanelor interesate o cale procesuală pe care nu au exercitat-o cu respectarea dispoziţiilor legale.
(Decizia nr. 2736/R-cont/07 Decembrie 2012)
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea la data de 10.01.2012 sub nr. 180/90/2012, reclamanta P. M.a chemat în judecată pe pârâta Direcţia Muncii şi Protecţiei Sociale Vâlcea, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună anularea deciziei nr.5915/10.04.2007 emisă de pârâtă privind aprobarea acordării indemnizaţiei pentru creşterea copilului şi obligarea pârâtei la plata indemnizaţiei pentru creşterea copilului în sumă de 1.200 lei lunar (600 lei x 2) începând cu data naşterii copiilor şi până la data la care expiră legal (doi ani) concediul de îngrijire a copilului. Cu cheltuieli de judecată.
În motivare, reclamanta a arătat că la data de 26 martie 2006 a născut doi copii (gemeni), într-o naştere concomitentă.
În baza O.U.G. nr.148/2005 a solicitat pârâtei acordarea concediului pentru creşterea copilului în vârstă de până la doi ani precum şi plata indemnizaţiei lunare, care era de 600 lei, apreciată eronat pentru un singur copil, însă pârâta i-a acordat această indemnizaţie la nivelul sumei de 600 lei lunar, apreciind că nu poate beneficia de această sumă pentru fiecare din cei doi copii născuţi concomitent, făcându-se trimitere la art.6 alin.3 şi 4 din O.U.G. nr.148/2005.
Reclamanta a arătat că acest art.6 alin.3 şi 4 nu se aplică în cauza de faţă întrucât situaţia sa vizează naşterea concomitentă a doi copii „gemeni” şi nu cea a unei naşteri succesive a doi sau trei copii, fiind alta decât cea vizată de art. 6 care la alin.3 prevede posibilitatea prelungirii concediului de doi ani corespunzător în cazul suprapunerii a două sau trei situaţii ce pot genera acest drept, respectiv naşterea celui de-al doilea – al treilea copil.
Din analiza spiritului şi conţinutului gramatical al art.1 din O.U.G. nr.148/2005, reiese că legiuitorul a dorit ca părinţii să beneficieze de o indemnizaţie lunară de 600 lei în cazul naşterii unui copil, criteriul de determinare al acestui drept fiind extins unui copil născut. În aceste condiţii, pornind de la logica, spiritul şi conţinutul acestei legi, legal este ca părinţii să beneficieze de acest cuantum al indemnizaţiei de 600 lei lunar, în cazul în care ne găsim în situaţia unei naşteri concomitente de doi sau trei copii, pentru fiecare din aceştia. Este anormal şi contrar spiritului legii, apreciază reclamanta, ca ea, cu doi copii născuţi concomitent să beneficieze de aceeaşi sumă ca o mamă care a născut un singur copil.
Un argument suplimentar constă în faptul că o mamă care dă naştere, în perioada în care beneficiază de acest concediu, altor copii, până la trei naşteri, poate beneficia de prelungire până la şase ani a acestui drept a concediului şi inclusiv a indemnizaţiei, ea putând încasa timp de şase ani câte 600 lei lunar, astfel că este firesc, apreciază reclamanta, ca şi ea să beneficieze timp de 2 ani de câte 600 lei lunar, pentru fiecare copil născut concomitent.
Reclamanta, a mai arătat că cheltuielile minimale necesare creşterii unui copil cu vârsta de până la doi ani depăşesc cu mult valoarea celor 600 lei şi, mai cu seamă, valoarea celor două alocaţii, nefiind nici moral, nu numai ilegal să se ignore şi să se facă o discriminare între mamele care aduc pe lume un singur copil şi mamele care nasc doi copii concomitent. Necesităţile legate de creşterea şi educarea celor doi copii se raportează la alimente (lapte praf, cereale cu lapte, brânză calcică, supe, fructe), pampers, medicamente, haine, şampoane, uleiuri, jucării, pătuţuri, tetine, biberoane.
Ca atare, suma pe care reclamanta a înţeles să o pretindă a-i fi plătită retroactiv se ridică la 14400 lei (12 luni x 600 lei), solicitând, totodată, calcularea, pentru lunile următoare până la expirarea concediului pentru creşterea copilului sau până la emiterea unei noi decizii – în măsura în care cuantumul îndemnizaţiei se va modifica legislativ, sumei de 1.200 lei/lună pentru fiecare copil şi daune morale în valoare de 100.000.000 lei. De asemenea, a arătat reclamanta, că se impune emiterea unei noi decizii care să aibă în vedere suma integrală solicitată.
În drept, au fost invocate dispoziţiile Legii nr.554/2004, O.U.G. nr.148/2005, art.274 Cod procedură civilă.
În şedinţa publică din data de 24.02.2012 reclamanta, prin avocat, a depus la dosar o cerere de precizare a acţiunii principale, arătând că suma la care este îndreptăţită a-i fi restituită este 14.400 lei. De asemenea, a precizat cuantumul daunelor morale solicitate, acestea fiind în sumă de 1.000 lei şi nu 100.000.000 lei, cum arătase prin cererea de chemare în judecată.
La data de 23.03.2012 pârâta Agenţia Judeţeană pentru Plăţi şi Inspecţie Socială Vâlcea (fostă Direcţia Muncii şi Protecţiei Sociale Vâlcea) a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii reclamantei, ca neîntemeiată şi nelegală.
În motivare pârâta a arătat că prin dispoziţiile Legii nr.239/2009 pentru modificare art.2 din O.U.G. nr.148/2005 privind susţinerea familiei în vederea creşterii copilului au fost modificat dispoziţiile articolului menţionat.
Prin modificarea adusă de dispoziţiile Legii nr.239/2009 „cuantumul indemnizaţiei prevăzute la art.1 alin.1 se majorează cu 600 lei pentru fiecare copil născut dintr-o sarcină gemelară, de tripleţi sau multipleţi, începând cu al doilea copil provenit dintr-o astfel de naştere”. Aşadar, prin această modificare, în cazul naşterilor multiple, nu se acordă 2 (două), ori 3 (trei) indemnizaţii, ci indemnizaţia acordată care se majorează.
Potrivit art.15 alin.2 din Constituţia României, republicată „legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile”, art.1 din Codul civil „legea dispune numai pentru viitor, ea n-are putere retroactivă”, rezultă fără echivoc că reclamanta nu poate beneficia de dispoziţiile O.U.G. nr.148/2005, astfel cum au fost ele modificate de Legea nr.239/2009, întrucât instanţa trebuie să judece speţa având în vedere dispoziţiile legale în vigoare la data naşterii şi stabilirii dreptului reclamantei la indemnizaţia pentru creşterea copilului.
Pe de altă parte, a arătat pârâta, instanţele judecătoreşti nu au competenţa de a crea, abroga ori modifica dispoziţiile unui act normativ prin soluţiile pronunţate, devenind astfel un legiuitor pozitiv şi nici nu se pot substitui legiuitorului pentru adăugarea unor noi prevederi sau modificarea celor existente.
În drept, au fost invocate dispoziţiile Codului procedură civilă, Legea nr.554/2004, O.U.G. nr.148/2005, Normele Metodologice de aplicare a prevederilor O.U.G. nr.148/2005, aprobate prin H.G. nr.1025/2006, cu modificările şi completările ulterioare.
La termenul din 23.03.2012 instanţa a luat act că denumirea corectă a pârâtei esteAgenţia Judeţeană pentru Plăţi şi Inspecţie Socială Vâlcea, iar reclamanta a depus la dosar plângerea nr.6615/23.03.2012, constând în dovada îndeplinirii procedurii prealabile cu pârâta, precum şi o adresa prin care a solicitat instanţei să constate refuzul nejustificat al pârâtei de a-i achita contravaloarea indemnizaţiei şi pe cale de consecinţă obligarea pârâtei la plata sumei indicate în cererea de precizare din data de 24.02.2012.
În şedinţa publică din data de 4.05.2012 instanţa a invocat din oficiu excepţia tardivităţii formulării capătului de cerere având ca obiect anularea deciziei nr.5915/10.04.2007 emisă de Direcţia de Muncă, Solidaritate Socială şi Familie Vâlcea.
Prin sentinţa nr.1828/18 mai 2012, Tribunalul Vâlcea a admis excepţia tardivităţii formulării capătului de cerere având ca obiect anularea deciziei nr.5915/10.04.2007 emisă de Direcţia de Muncă, Solidaritate Socială şi Familie Vâlcea şi a respins, ca tardiv formulat, capătul de cerere având ca obiect anularea deciziei nr.5915/10.04.2007 emisă de Direcţia de Muncă, Solidaritate Socială şi Familie Vâlcea formulat de reclamanta Predescu Mihaela în contradictoriu cu pârâta Agenţia Judeţeană pentru Plăţi şi Inspecţie Socială Vâlcea.
Au fost respinse ca neîntemeiate capetele de cerere având ca obiect constatare refuz nejustificat şi pretenţii.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut că pentru soluţionarea excepţiei tardivităţii invocată din oficiu, sunt aplicabile dispoziţiile art.11 din Legea nr.554/2004 potrivit cărora „(1) Cererile prin care se solicită anularea unui act administrativ individual, a unui contract administrativ, recunoaşterea dreptului pretins şi repararea pagubei cauzate se pot introduce în termen de 6 luni de la: a) data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă; b) data comunicării refuzului nejustificat de soluţionare a cererii; c) data expirării termenului de soluţionare a plângerii prealabile, respectiv data expirării termenului legal de soluţionare a cererii; d) data expirării termenului prevăzut la art.2 alin.(1) lit.h), calculat de la comunicarea actului administrativ emis în soluţionarea favorabilă a cererii sau, după caz, a plângerii prealabile; e) data încheierii procesului-verbal de finalizare a procedurii concilierii, în cazul contractelor administrative.
Pentru motive temeinice, în cazul actului administrativ individual, cererea poate fi introdusă şi peste termenul prevăzut la alin.(1), dar nu mai târziu de un an de la data comunicării actului, data luării la cunoştinţă, data introducerii cererii sau data încheierii procesului-verbal de conciliere, după caz.”
Pe calea prezentului demers judiciar reclamanta a înţeles să conteste decizia nr.5915/10.04.2007 emisă de Direcţia de Muncă, Solidaritate Socială şi Familie Vâlcea prin care s-a stabilit o indemnizaţie pentru creşterea copilului în cuantum de 600 lei, aceste drepturi fiind acordate începând cu data de 21.02.2007.
Prin urmare, s-a reţinut că deşi reclamanta a susţinut că decizia i-a fost comunicată abia la 6.03.2012, în realitate aceasta a luat cunoştinţă de actul contestat încă din cursul anului 2007, la momentul încasării primei indemnizaţii pentru creşterea copilului. Începând de la acea dată, reclamanta a cunoscut cuantumul sumei stabilite cu acest titlu, astfel că cererea de anulare a deciziei nr.5915/10.04.2007 înregistrată pe rolul instanţei la data de 10.01.2012 (motivul de anulare privind exclusiv valoarea indemnizaţiei), este formulată cu depăşirea termenului prevăzut de art.11 alin 2 din Legea nr.554/2004, şi anume un an de la data luării la cunoştinţă de actul contestat.
În ceea ce priveşte capetele de cerere având ca obiect constatarea refuzului nejustificat al pârâtei de a achita contravaloarea indemnizaţiei şi pe cale de consecinţă, obligarea pârâtei la plata sumei indicate în cererea precizatoare, instanţa a reţinut că pârâta a efectuat plata indemnizaţiei pentru creşterea copilului în cuantumul stabilit prin decizia nr.5915/10.04.2007, act administrativ ce nu a fost desfiinţat şi care îşi produce integral efectele. Pe cale de consecinţă, refuzul pârâtei de a plăti o sumă mai mare decât cea stabilită prin decizia menţionată, este unul justificat.
Împotriva acestei sentinţe, a declarat recurs P. M. solicitând admiterea acestuia, iar pe fond admiterea cererii principale cu obligarea la suportarea cheltuielilor de judecată.
În motivare se arată că în mod greşit instanţa de fond s-a pronunţat pe excepţia tardivităţii, fără a verifica dacă actul administrativ a fost sau nu comunicat, înscrisurile de la dosar susţinând comunicarea acestuia chiar în timpul procesului.
Reclamanta a formulat plângere prealabilă, nesoluţionată în termenul de 30 de zile.
În întâmpinarea formulată în faţa instanţei de fond, nu s-a invocat excepţia tardivităţii formulării capătului de cerere privind anularea deciziei, rezultând indirect că decizia de calcul nu a fost comunicată niciodată.
Pe fond, se susţine că instanţa nu a verificat legalitatea şi temeinicia cererii în care s-a solicitat respectarea deciziei de recurs în interesul legii.
Agenţia Judeţeană pentru Plăţi şi Inspecţie Socială Vâlcea a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.
Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor invocate, în raport de probatoriul administrat în cauză şi de textele legale incidente, Curtea constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
În primul rând, asupra legii aplicabile, curtea reţine că potrivit art. 9 pct. 4 din L.nr.71/2011, care modifică ar. 6 din Codul civil, prescripţiile, decăderile şi uzucapiunile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit.
De asemenea, art. 201 din acelaşi act normativ arată că prescripţiile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a Codului civil sunt şi rămân supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit.
Cu atât mai mult, Codul civil nou nu se poate aplica raporturilor juridice născute şi executate anterior datei intrării sale în vigoare, cum este cazul celui în speţă, ultima sumă fiind datorată pentru luna februarie 2009.
Ca atare, în cauză nu sunt aplicabile prevederile Codului civil de la 1.10.2011, care arată în art. 2512 alin. 2 că organul de jurisdicţie competent nu poate aplica prescripţia din oficiu, dar care asupra termenelor de decădere (în speţă art.11 alin. 2 rap. la alin. final din L. nr. 554/2004) obligă organul de jurisdicţie să-l invoce şi să-l aplice din oficiu (art. 2550 alin. 2 C.civ.).
În acest context, faţă de normele legale aplicabile raportului juridic dedus judecăţii, Curtea reţine că într-adevăr în întâmpinarea formulată în faţa instanţei de fond, nu s-a ridicat excepţia tardivităţii cererii adresată instanţei de contencios administrativ, însă o atare pasivitate a autorităţii administrative pârâte nu înlătură posibilitatea judecătorului de a verifica condiţiile legale de sesizare a instanţei, în special în ce priveşte termenele de decădere.
Dispoziţiile normative aplicabile în materia contenciosului administrativ au caracter imperativ, neputându-se deroga de la acestea şi totodată au caracter de ordine publică, fiind instituite de legiuitor pentru protejarea unui interes general.
Prevederile legale, reglementând condiţiile de sesizare a instanţei sunt analizate de către judecător în toate cazurile în care legea nu prevede expres o derogare, sub aspect procedural, de la o atare verificare, cum este cazul plângerii prealabile prevăzută de art.7 din Legea nr.554/2004, care îşi păstrează caracterul imperativ şi de ordine publică, dar pentru care codul de procedură civilă arată în art.109 alin.3 că nerespectarea procedurii poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare, sub sancţiunea decăderii.
În privinţa termenului de sesizare a instanţei însă, Codul de procedură civilă, nu prevede derogare de la D. nr. 167/1958, aplicabil raportului juridic în speţă, astfel că judecătorul fondului în mod corect a trecut la verificarea cerinţei de sesizare a instanţei în termenul de 6 luni reglementat de art.11 din Legea nr.554/2004.
Instituirea unui termen de prescripţie pentru sesizarea instanţei de contencios administrativ, justificată pe considerentele de stabilitate a circuitului administrativ cu efecte în sfera civilă şi în special pe lămurirea rapidă a raporturilor de drept administrativ, reprezintă o condiţie imperativă şi de ordine publică, pe care judecătorul este chemat să o analizeze.
Astfel, potrivit art.11 alin.1 din Legea nr.554/2004 cererile prin care se solicită anularea unui act administrativ individual, recunoaşterea dreptului pretins şi repararea pagubei cauzate se pot introduce în termen de 6 luni de la: data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă; data comunicării refuzului nejustificat de soluţionare a cererii; data expirării termenului de soluţionare a plângerii prealabile, respectiv data expirării termenului legal de soluţionare a cererii etc.
Alin.2 al textului instituie o derogare, arătând că pentru motive temeinice, în cazul actului administrativ individual, cererea poate fi introdusă şi peste termenul prevăzut la alin.(1), dar nu mai târziu de un an de la data comunicării actului, data luării la cunoştinţă, data introducerii cererii sau data încheierii procesului-verbal de conciliere, după caz, termenul de un an fiind unul de decădere.
Într-adevăr, din datele dosarului nu se relevă dovada de comunicare a deciziei nr.5915/10 aprilie 2007, pentru ca de la acest moment să se calculeze termenele pentru sesizarea prealabilă, iar ulterior pentru sesizarea instanţei, însă, aşa cum corect a reţinut judecătorul fondului, reclamanta a primit suma astfel stabilită începând cu anul 2007, prin încasarea indemnizaţiei pentru creşterea copilului, rezultând în mod cert cunoaşterea cuantumului sumei stabilită cu acest titlu.
Dacă s-ar considera că numai comunicarea efectivă atrage curgerea termenului de sesizare a instanţei, cu înlăturarea ipotezei art.11 alin.2 din Legea nr.554/2004, relativă la data luării la cunoştinţă (pe altă cale-n.n.), s-ar ajunge ca pasivitatea reclamantului în contestarea unui act pe care totuşi îl cunoaşte, să prelungească termenul, exclusiv în raport de voinţa acestuia, ceea ce faţă de argumentele sus arătate nu poate fi primit.
Interesul reclamantei în contestarea deciziei, este evident însă, nu se poate reţine că decizia de recurs în interesul legii nr. 26/14 noiembrie 2011 deschide persoanelor interesate o cale procesuală pe care nu au exercitat-o cu respectarea dispoziţiilor legale.
Or, potrivit art.3307alin.2 Cod procedură civilă, decizia se pronunţă numai în interesul legii şi nu are efecte asupra hotărârilor judecătoreşti examinate şi nici cu privire la situaţia părţilor din acele procese. Cu atât mai mult, decizia care lămureşte cu caracter obligatoriu pentru instanţe interpretarea unei dispoziţii legale, nu are efect asupra condiţiilor procedurale de exercitare a acţiunii prin care se solicită recunoaşterea drepturilor la care se referă textul.
Faţă de faptul că primul capăt de cerere are caracter principal, iar acordarea despăgubirilor şi plata indemnizaţiei sunt determinate de soluţia pronunţată asupra acestuia, având caracter accesoriu, soluţia primei instanţe este legală şi temeinică, astfel că se impune respingerea recursului.
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 312 C.proc.civ., curtea va respinge recursul ca nefondat.
Pentru aceste motive a fost respins ca nefondat, recursul formulat de reclamanta P. M., domiciliată în Rm.Vâlcea, judeţul Vâlcea, împotriva sentinţei nr.1828/18.05.2012, pronunţată de Tribunalul Vâlcea, Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr.180/90/2012, intimată fiind pârâta Agenţia Judeţeană pentru Plăţi şi Inspecţie Socială Vâlcea, cu sediul în Rm.Vâlcea, judeţul Vâlcea.
<
| ← Modalitatea de stabilire a competenţei materiale în cazul... | Soluţionarea acţiunii în răspundere personală nu este... → |
|---|
