Operaţiune de import. Noţiunea de importator
| Comentarii |
|
Cum Codul vamal al României nu distinge cu privire la noţiunea de import după cum importatorul este sau nu proprietarul bunurilor importate, nici autoritatea fiscală nu o poate face.
Secţia contencios administrativ şi fiscal, Sentinţa nr. 213 din 10 mai 2011
Prin acțiune reclamanta persoană juridică a chemat în judecată pe pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș solicitând să se anuleze Decizia nr. 1856/238/30.07.2010, emisă de către Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș, prin care s-a soluționat contestația formulată de reclamantă și înregistrată sub nr. 22155/10.06.2010, împotriva Deciziei de impunere nr. 319/10.05.2010; anularea Deciziei de impunere nr. 319/10.05.2010 emisă în baza Raportului de inspecție fiscală înregistrat la D.G.F.P. Timiș cu nr. 5436/10.05.2010 și recunoașterea ca deductibilă a sumei reprezentând TVA în cuantum de 1.698.170 lei achitat în vamă pentru punerea în liberă circulație a unor echipamente folosite în activitatea economică a reclamantei și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
Prin sentința civilă nr. 213 din 10.05.2011 pronunțată în dosarul nr. 189/59/2011 C.A. Timișoara a admis acțiunea, a anulat ca nelegală decizia nr. 1856/238/30.07.2010 și decizia de impunere fiscală nr. 319/10.05.2010 emisă de pârâtă și a constatat ca deductibilă suma de 1.698.170 lei cu titlu de TVA, achitată de reclamantă în vamă.
Curtea a reținut că potrivit probelor dosarului, reclamanta a depus la A.F.C.M. Timișoara, o cerere de rambursare de TVA și începând cu data de 3 martie 2010, pârâta D.G.F.P. Timiș a efectuat la aceasta o inspecție fiscală pentru a verifica modul de stabilire a soldului sumei negative de TVA, solicitată la rambursare prin deconturile de TVA aferente perioadei aprilie - iunie 2008 și urmare la acest control fiscal s-a emis decizia de impunere fiscală nr. 319/10.05.2010, prin care a obligat reclamanta la plata unei TVA suplimentară de 1.699.170 lei, considerând ca nedeductibilă această taxă, achitată în vamă de reclamantă pentru punerea în liberă circulație a unor echipamente folosite în activitatea sa economică.
în procedura prealabilă, contestația reclamantei a fost respinsă prin decizia nr. 1856/238/30.07.2010 emisă de pârâta D.G.F.P. Timiș.
Din conținutul raportului de inspecție fiscală și din decizia de impunere atacată în cauză rezultă că pârâta a respins cererea de rambursare a TVA în sumă de 1.698.170 lei reținându-se că, pentru desfășurarea activității sale de producție, reclamanta a introdus în România, înainte de anul 2007, echipamente de producție și diverse bunuri în regim de admitere temporară cu exonerare totală sau parțială de la plata drepturilor de import, în baza contractelor de leasing operațional și de lohn încheiate cu cei 2 parteneri contractuali, respectiv V.E.C. GMBH și V. E.W. GMBH (ulterior transformat în W. Gmbh).
Pârâta a mai reținut că, în contractele comerciale încheiate cu partenerii mai sus menționați se specifică faptul ca proprietarii bunurilor sunt și vor rămâne firmele din Germania. Aceste bunuri au fost puse in liberă circulație în cursul anului 2007 de societate în calitate de titular al operațiunilor de import temporar, prin declarații vamale, regimurile temporare fiind astfel închise, societatea neachitând în acel moment drepturile vamale (taxe vamale, comision) precum și TVA aferentă și că în cursul anului 2008 (04.2008 - 09.2008), societatea a făcut obiectul unui control de la MEF - Autoritatea Naționala a Vămilor, prin care organele vamale au stabilit ca societatea datorează pentru aceste puneri în liberă circulație (prin DVI-le menționate mai sus), TVA in suma de 8.333.415 lei și majorări de întârziere de 3.387.410 lei și au fost încheiate de către organele vamale un număr de 4 procese verbale, care au fost anexate, în copie, la dosarul contestației reclamantei.
Societatea contestatoare nu a contestat constatările organului vamal în ceea ce privește debitul stabilit cu titlu de TVA în sumă de 8.333.415 lei, dar nu a fost de acord cu majorările de întârziere calculate în sumă de 3.387.410 lei, sumă pe care a și contestat-o, dar pentru care nu a obținut câștig de cauză din partea instanței judecătorești, susține pârâta în decizia nr. 1856/238/2010.
Din suma totală de 8.333.415 lei, reprezentând TVA stabilită de organele vamale, analiza deductibilității TVA în sumă de 1.698.170 lei a făcut obiectul inspecției fiscale finalizate cu emiterea Deciziei de impunere nr. 319/10.05.2010.
Din aceleași acte fiscale rezultă că, la luarea deciziei de impunere în litigiu, s-a invocat și adresa nr. 281727/27.10.2008 emisă de M.E.F. - Direcția de legislație în domeniul TVA, comunicată reclamantei urmare solicitării acesteia de relații legat de situația TVA pe care a achitat-o în vamă în anul 2008, pentru importul susmenționat, când nu a avut calitatea de importator din punctul de vedere al TVA, nefiind proprietara bunurilor importate.
Luând în considerare răspunsul M.E.F., din adresa susmenționată, pârâta a respins contestația reclamantei pe motiv că, așa cum se precizează la pct. 59 din Normele Metodologice de aplicare a Titlului VI al Legii nr. 571/2003 privind Codul Fiscal aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 44/2004 cu modificările ulterioare, importatorul în scopul taxei este cumpărătorul către care se expediază bunurile la data la care devine exigibilă la import sau în absența acestui cumpărător, proprietarul bunurilor la această dată.
Astfel, pârâta a mai reținut că din punct de vedere al taxei pe valoare adăugata, persoana care are calitatea de importator și căreia îi revenea obligația plății taxei aferente importului de bunuri din România este societatea „V.E.C.” GMBH - Germania proprietarul bunurilor, întrucât bunurile respective nu au fost vândute către SC „V.E.R.” SRL.
în situația descrisă în adresă, nu s-a procedat conform prevederilor legale, respectiv importul a fost efectuat de către SC „V.E.R.” SRL care nu are calitatea de importator din punct de vedere al taxei pe valoare adăugată și prin urmare, întrucât bunurile importate nu sunt destinate realizării activității economice a acestuia (nu realizează livrări de bunuri nefiind proprietar al acestora, ci numai prestări de servicii asupra bunurilor) nu are dreptul de deducere a TVA achitată în vamă, a decis pârâta, arătând totodată că, cu toate acestea la alin. (2) al pct. 59 din Normele metodologice se prevede ca orice persoană, care nu este importator în scopul taxei conform alineatului (I), dar deține o declarație vamală de import, în care este menționată ca importator al bunurilor, nu are dreptul de deducere a taxei pe valoare adăugată aferentă importului respectiv decât în situația în care va aplica structura de comisionar, respectiv va refactura valoarea bunurilor importate și taxa pe valoarea adăugată aferentă către persoana care ar fi avut calitatea de importator conform alin. (1).
în motivarea contestației în procedură prealabilă și prin acțiune, reclamanta a susținut nelegalitatea deciziei de impunere fiscală pe încălcarea, în principal, de către pârâtă, a prevederilor art. 1511, raportat la art. 1251 pct. 13 Cod fiscal.
Analizându-se acțiunea din acest punct de vedere, se constată că într-adevăr reclamanta a introdus în țară anterior anului 2007, bunuri necesare producției sale, în baza unor contracte de leasing operațional și de lohn încheiate cu parteneri germani, într-un regim vamal de admitere temporară cu exonerare totală sau parțială de la plata drepturilor de import și în anul 2007, deși reclamanta nu a avut calitatea de proprietar al bunurilor introduse în țară anterior anului 2007, conform contractelor susmenționate, a pus în liberă circulație în România, respectivele bunuri, prin declarațiuni vamale, închizând astfel regimurile vamale temporare, însă fără a achita taxele aferente vamale și nici TVA.
Fiind supusă unui control al autorității vamale cu privire la acele operațiuni vamale, reclamanta a fost obligată, potrivit declarațiile vamale depuse în vamă în anul 2007, la plata unei TVA în sumă de 8.333.415 lei, și majorări în sumă de 3.387.410 lei, pe care a contestat-o în instanță, însă acțiunea a fost respinsă irevocabil.
Suma de 1.698.170 lei TVA aflată în prezenta cauză, face parte din suma totală de 8.333.415 lei achitată de reclamantă autorității vamale, așa cum s-a stabilit prin procesele verbale încheiate de organul vamal, analizate și de pârâta D.G.F.P. Timiș (fila 63).
Deci, potrivit probelor dosarului, reclamanta a achitat pentru operațiunile vamale încheiate în anul 2007, în calitate de importator, suma de 1.698.170 lei, cu titlu de TVA, alături de celelalte drepturi de import stabilite de autoritatea vamală, urmare unui contract vamal ulterior, reglementat de Codul vamal care la art. 100 alin. (6), prevede că în cadrul controlului ulterior al declarațiilor, autoritatea vamală stabilește, potrivit alin. (3), și diferențele în plus sau în minus privind alte taxe și impozite datorate statului în cadrul operațiunilor vamale, luând măsuri pentru încasarea diferențelor în minus constatate. Diferențele în plus privind aceste taxe și impozite se restituie potrivit normelor legale care le reglementează.
Articolul 100 alin. (8) din același cod dispune că declarația vamală acceptată și înregistrată, precum si documentul prevăzut la alin. (4) constituie titlu de creanță.
Deci, procesele verbale încheiate în anul 2008 de autoritatea vamală care au împins-o pe reclamantă la plata TVA din litigiu constituie titluri de creanță vamală, cu caracter obligatoriu și producătoare de efecte juridice, așa cum prevede art. 4 alin. 1 pct. 9 din Codul vamal, care definind termenul de decizie vamală, prevede că aceasta reprezintă orice act oficial al autorității vamale privind reglementările vamale, referitor la un anumit caz, care produce efecte juridice asupra uneia sau mai multor persoane identificate sau identificabile, inclusiv informațiile tarifare obligatorii și informațiile obligatorii în materie de origine.
în soluționarea problemei din litigiu se impune a se invoca și prevederile art. 101 alin. 1 și 2 din Codul vamal, care dispune că punerea în liberă circulație conferă mărfurilor străine statutul vamal de mărfuri românești. Punerea în libera circulație atrage aplicarea masurilor de politică comercială și îndeplinirea formalităților vamale prevăzute pentru importul mărfurilor, precum și încasarea oricăror drepturi legal datorate.
Deci, prin măsura de impunere vamală stabilită în mod obligatoriu pentru reclamantă de autoritatea vamală în anul 2008 și, prin conferirea caracterului legal al importului, respectiv al drepturilor de import achitate de reclamantă în anul 2008, s-a stabilit ca datorată legal suma în litigiu, atâta timp cât prin hotărâre judecătorească s-a respins acțiunea reclamantei împotriva respectivei impuneri vamale, iar ulterior anului 2008, autoritatea vamală nu a luat măsuri de restituire a TVA încasat în baza unui control vamal ulterior, la care este obligată, potrivit art. 100 alin. 6 din Codul vamal, atunci când constată diferențe achitate în mod nelegal.
Cu alte cuvinte, prin plata drepturilor de import, reclamanta a realizat un import, Codul vamal nefăcând nicio distincție cu privire la noțiunea de „import”, după cum persoana importatorului este sau nu proprietarul bunurilor importate, așa cum rezultă din conținutul art. 4 al Codului vamal, unde se definesc termenii și expresiile folosite în acest cod.
Art. 1251 alin. 1 pct. 13 Cod fiscal, care definește noțiunea de importator, prevede că acesta este persoana pe numele căreia sunt declarate bunurile, în momentul în care taxa la import devine exigibilă, conform art. 136, și care în cazul importurilor taxabile este obligată la plata taxei conform art. 151.
Art. 1511 Cod fiscal, la care face trimitere dispoziția legală citată, prevede că plata taxei pentru importul de bunuri supus taxării, conform prezentului titlu, este obligația importatorului.
Deci, codul fiscal care reglementează din punct de vedere al raportului de drept fiscal plata TVA pentru importul de bunuri în România nu face nici o distincție în privința persoanei care are calitatea de importator, funcție de calitatea de proprietar sau nu a bunurilor importate, reglementarea fiind corelată din acest punct de vedere cu cea din Codul vamal, așa cum a rezultat din analiza anterioară a dispozițiilor acestui cod.
în consecință, reclamanta ca importator al bunurilor din litigiu, are dreptul de deducerea TVA în temeiul art. 146 alin. 1 lit. c) Cod fiscal, pentru că deține actele vamale emise de autoritatea vamală în care este evidențiată calitatea sa de importator al bunurilor din punctul de vedere al TVA și pentru că a făcut dovada plății taxei.
Concluzia aceasta nu contrazice nici prevederile art. 1 alin. 3 Cod fiscal care dispune că, în materie fiscală, dispozițiile prezentului cod prevalează asupra oricăror prevederi din alte acte normative, în caz de conflict între acestea aplicându-se dispozițiile Codului fiscal, pentru că acest cod nu conține nicio dispoziție care să definească noțiunea de importator, în Cap. 3, art. 7 al codului unde sunt definiți termenii comuni folosiți în această lege organică, astfel că sensul acestui termen trebuie preluat din legislația vamală care nu face distincție în privința noțiunii de importator, funcție de calitate de proprietar a bunurilor ce fac obiectul unui import, așa cum a rezultat din reglementările vamale sus citate.
Reținându-se îndeplinirea condițiilor legale sus analizate din Codul vamal și din Codul fiscal, privitor la calitatea de importator, în privința reclamantei, Curtea constată că măsura de impunere stabilită pe seama reclamantei și constatarea caracterului ca nedeductibil al TVA în sumă de 1.698.170 lei achitat în vamă, pe temeiul prevederilor pct. 59 din Normele Metodologice de aplicare a Titlului VI ale Codului fiscal este nelegală și vătămătoare pentru reclamantă întrucât această normă adaugă la Codul fiscal, și anume la art. 1251 alin. 1 pct. 13, condiționând calitatea de importator de cea de proprietar a bunurilor importate, ceea ce constituie o încălcare a principiului supremației legii, adică printr-un act administrativ normativ, respectiv prin normele de aplicare ale Codului fiscal se modifică, se adaugă la cele din legea organică care reglementează raporturile juridice de drept fiscal, ceea ce este inadmisibil potrivit Constituției României.
Pct. 59 din Normele de aplicare ale Codului fiscal încalcă dispozițiile art. 2 alin. 1 lit. c) din Legea nr. 554/2004 care definește noțiunea de act administrativ, ca actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care generează, modifică sau stinge raporturi juridice, pentru că prin această normă se adaugă la legea organică, respectiv la Codul fiscal, o cerință neprevăzută de cod pentru deducerea TVA plătit în vamă, motiv pentru care Curtea a apreciat ca vătămătoare măsura atacată, în sensul art. 1 alin. 1 din Legea nr. 554/2004, astfel că a admis acțiunea, așa cum s-a menționat anterior, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 25.925.92 lei, onorariu de avocat, în temeiul art. 274 Cod procedură civilă.
(Judecător Rodica Olaru)
| ← Procedură prealabilă. Fine de neprimire a acţiunii în... | Decizia de impunere emisă de Direcţia Generală a Finanţelor... → |
|---|
