Taxă pe teren. Scutirea de la plata impozitului. Situaţia fiscală a utilizatorului terenului.
| Comentarii |
|
Curtea de Apel SUCEAVA Decizie nr. 3663 din data de 10.11.2015
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Botoșani Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal la data de 16.07.2014, reclamanta SC X, prin avocat a solicitat în contradictoriu cu pârâta Comuna Y - prin primar, să se dispună: anularea Deciziei nr. 2248/ 18.06.2014 emisă de pârâtă în soluționarea contestației administrative; anularea, în parte, a Deciziei de impunere nr. 1129 / 10.04.2014 și anume pentru impozitul în sumă de 22.465 lei stabilit pentru suprafața de 629,28 ha teren cu ape, precum și pentru impozitul în sumă de 2460 lei stabilit pentru suprafața de 105, l3 ha teren cu ape; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată conform chitanțelor ce la depune la dosar.
Pârâta COMUNA Y - prin primar, a depus la dosar întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată și nelegală și pe cale de consecință să se dispună menținerea ca valabilă a Deciziei de impunere în parte pentru anul 2014 cu nr. 1129/10.04.2014 privind impozitul însumă de 22465 stabilit pentru suprafața de 629,28 Ha teren cu ape, precum și impozitul în sumă de 2460 lei, stabilit pentru suprafața de 105,13 Ha teren cu amenajări piscicole.
Prin sentința nr. 96 din 21 ianuarie 2015 Tribunalul Botoșani a admis acțiunea formulată de reclamanta SC X, în contradictoriu cu pârâta Comuna Y - prin primar, a anulat Decizia nr. 2248/18.06.2014 dată în soluționarea contestației administrative și pe cale de consecință a modificat Decizia de impunere nr. 1129/10.04.2014 emisă de pârâtă, în sensul că a înlăturat obligația de plată a sumei de 22.465 lei stabilită cu titlu de impozit pentru suprafața de 629,28 ha teren cu ape și a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 1.550 lei reprezentând cheltuieli de judecată.
Împotriva aceste sentințe a declarat recurs reclamanta SC X SA Botoșani.
În dezvoltarea motivelor de recurs s-a arătat că hotărârea atacată a fost comunicată avocaților societății și nu acoperă lipsa de procedură în comunicare, întrucât împuternicirea avocațială a avut ca obiect redactarea și depunerea acțiunii, asistarea și reprezentarea în fața primei instanțe, ceea ce înseamnă că mandatul avocaților a încetat la data pronunțării sentinței.
A precizat recurenta că prin recursul de față critică pentru nelegalitate doar acea parte din considerentele sentinței prin care a fost înlăturat motivul de anulare invocat cu privire la incidența disp. art. 257 lit.i) din Codul fiscal în sensul scutirii de plata impozitului/ taxei a categoriei de teren cu ape ce a făcut obiectul deciziei de impunere contestate și că nu formulează recurs nici în privința dispozitivului și nici în privința celorlalte considerente reținute de prima instanță în motivarea sentinței.
Interesul în promovarea acestui recurs se justifică prin aceea că în temeiul dispozițiilor art. 430 alin.(2) NCPC , autoritatea de lucru judecat se răsfrânge și asupra considerentelor hotărârii, iar modul în care prima instanță a motivat hotărârea pronunțată produce consecințe în viitor în privința obligațiilor sale fiscale pentru terenul în discuție.
Recurenta a considerat că instanța de fond a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 256 și dispozițiile art. 257 din Codul fiscal, susținând că, deși este adevărat că dispozițiile art. 257 alin.1 din Codul fiscal se referă la scutiri impozit pe teren și nu la scutiri taxă pe teren, acest lucru nu înseamnă că textul nu poate fi aplicat prin analogie și taxei pe teren, în lipsa unei reglementari în acest sens .
Aceasta întrucât legiuitorul a instituit scutirea de la plată nu în considerarea unor
categorii de persoane (proprietar, concesionar, chiriaș etc.), ci în considerarea
anumitor categorii de terenuri, indiferent de regimul juridic al acestora. Acest lucru
este demonstrat de faptul că, la lil.f), de exemplu, scutirea operează pentru orice teren
deținut, administrat sau folosit de către o instituție publică, în timp ce la lit.g),
scutirea operează pentru orice teren proprietate a statului .... sau a altor
instituții publice.
A mai arătat că ipoteza reglementată la lit. f), obligația fiscală ar fi fost pentru taxă pe teren, fiind vorba despre terenuri deținute, administrate sau folosite, iar în ipoteza de la lit. g) obligația fiscală ar fi fost pentru impozit pe teren .Dacă legiuitorul ar fi dorit să scutească de la plata obligației fiscale doar proprietarii categoriilor de teren enumerate, s-ar fi exprimat nemijlocit în acest sens, respectiv : sunt scutiți de plata impozitului proprietarii următoarelor suprafețe de teren.
În altă ordine de idei, la lit. e) este menționat terenul unităților sanitare de interes național, care nu a trecut în patrimoniul autorităților locale, știut fiind că acest teren nu este deținut în regim de proprietate de către aceste unități sanitare, ci în folosință ori administrare, în timp ce terenul se află în proprietatea publică a stalului, acesta din urmă neavând cum să aibă vreo obligație fiscală față de sine însuși.
În această situație, scutirea operează cu privire la taxa care ar fi fost datorată pe teren de către unitatea sanitară, chiar dacă textul art. 257 alin. l se referă la scutirea de impozit.
Referindu-se la terenul în litigiu, recurenta a precizat că acest teren este proprietatea a două unități administrativ - teritoriale (Comuna Y și Comuna Z) care, de la sine înțeles, nu au cum să plătească impozit, astfel încât prevederea legală referitoare la scutirea de la plata impozitului, dacă se are în vedere raționamentul instanței de fond, este lipsită de orice sens. Singura explicație logică este aceea că legiuitorul a avut în vedere taxa pe teren care ar fi fost datorată de către deținătorul cu orice titlu al terenului, scutirea privind categoria și destinația terenului și nu regimul juridic al acestuia.
În aceste condiții, a apreciat că motivarea instanței de fond cum că scutirea profită doar proprietarului de teren este nelegală.
Pârâta Comuna S - prin primar a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii reclamantei ca neîntemeiată și nelegală și pe cale de consecință menținerea valabila a deciziei de impunere, în parte pentru anul 2014, cu numărul 1129/10.04.2014 privind impozitul în sumă de 22465 lei stabilit pentru suprafața de 629,28 ha teren cu ape, precum și impozitul în suma de 2460 lei stabilit pentru suprafața de 105.13 ha teren cu amenajări piscicole.
Recursul ale cărui motive pot fi încadrate conform art. 488 alin. 1 pct. 8 Cod procedură civilă, este întemeiat.
Pentru început Curtea a reținut că obiectul recursului îl constituie doar considerentele primei instanțe relative la faptul că reclamantul nu este scutit de la plata taxei pe teren. Prima instanță a admis acțiunea pe considerentul că întrucât suprafața de 629,28 ha a fost încadrată eronat într-o altă zonă, iar titlul de creanță prin care s-a stabilit taxa pe teren nu a fost modificat, se impune înlăturarea în întregime a obligației de plată a sumei de 22.465 lei stabilită cu titlu de impozit pentru suprafața de 629,28 ha teren cu ape, urmând ca organul fiscal să emită un alt titlu de creanță, cu stabilirea unui debit corespunzător zonei 4 din care face parte respectiva suprafață de teren.
În ceea ce privește scutirea de la plata taxei a reținut următoarele:
Potrivit dispozițiilor art. 256 alin 3 din Legea 571/2003 ,,Pentru terenurile proprietate publica sau privata a statului ori a unităților administrativ-teritoriale ,concesionate,încheiate,date in administrare sau in folosința se stabilește taxa pe teren care reprezintă sarcina fiscala a concesionarilor ,locatarilor,titularilor dreptului de administrare sau de folosința, după caz,in condiții similare impozitului pe teren";.
În speță, suprafețele de 629,28 ha și 105,13 ha - luciu de apă - face parte din proprietatea privată a statului/unității administrativ-teritoriale și se află în folosința reclamantei în baza unui contract de concesiune.
Față de această situație de fapt, instanța a apreciat că raportat la dispozițiile art. 256 alin. 3 din Legea 571/2003, reclamanta datorează unității administrativ-teritoriale o taxă pe teren, indiferent de faptul că proprietarul terenului beneficiază, în baza art. 257 lit. i Cod fiscal de scutire de la plata impozitului .
Scutirea de la plata impozitului pe teren reprezintă o facilitate fiscală pe care legea o recunoaște doar in beneficiul proprietarului terenului, nu și a utilizatorului respectivei suprafețe.
Reclamanta, în calitate sa de concesionar, are doar dreptul de folosință asupra terenului cu ape, pentru care proprietarul este scutit de plata impozitului, ei revenindu-i însă obligația legală de a plăti către organul fiscal o așa - numită - taxă pe teren. Faptul ca această taxă pe teren se calculează în condiții similare impozitului pe teren nu poate duce la concluzia că cele două categorii de sarcini fiscale sunt identice , întrucât pentru taxa pe teren percepută utilizatorului, legea fiscală nu prevede scutiri ca în cazul impozitului.
Aceste ultime statuări ale instanței privind excluderea de la scutire sunt greșite urmând a fi înlăturate potrivit art.461 al. 2 CPC care prevede că în cazul în care calea de atac vizează numai considerentele hotărârii prin care s-au dat dezlegări greșite unor probleme de drept, instanța, admițând calea de atac va înlătura acele considerente și le va înlocui cu propriile considerente menținând soluția cuprinsă în dispozitivul hotărârii.
Curtea a constatat că prima instanță a reținut în mod greșit că reclamanta datorează taxa pe teren, ea fiind scutită de plata acesteia , în speță, pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 256 al.3 Cod Fiscal, (3) Pentru terenurile proprietate publică sau privată a statului ori a unităților administrativ-teritoriale, concesionate, închiriate, date în administrare ori în folosință, se stabilește taxa pe teren care reprezintă sarcina fiscală a concesionarilor, locatarilor, titularilor dreptului de administrare sau de folosință, după caz, în condiții similare impozitului pe teren.
Art. 257 al.1 lit. i din același act normativ, prevede că impozitul pe teren nu se datorează pentru i) terenurile care prin natura lor și nu prin destinația dată sunt improprii pentru agricultură sau silvicultură, orice terenuri ocupate de iazuri, bălți, lacuri de acumulare sau căi navigabile, cele folosite pentru activitățile de apărare împotriva inundațiilor, gospodărirea apelor, hidrometeorologie, cele care contribuie la exploatarea resurselor de apă, cele folosite ca zone de protecție definite în lege, precum și terenurile utilizate pentru exploatările din subsol, încadrate astfel printr-o hotărâre a consiliului local, în măsura în care nu afectează folosirea suprafeței solului.
În speță, terenurile pentru care s-a stabilit taxa sunt ocupate de ape, așa cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar.
Cum potrivit dispozițiilor legale învederate taxa pe teren se datorează în condiții similare impozitului pe teren, iar în privința acestuia din urmă operează scutirea, aceasta este incidentă și în ceea ce privește taxa pe teren.
Un alt argument ce susține această concluzie este împrejurarea că scutirea operează in rem, în considerarea destinației bunului și a categoriei de folosință nu a titlului în temeiul căruia persoana deține bunul ( proprietar, concesionar, etc).
Pentru considerentele învederate, în temeiul art. 461,488 pc.8, 496 CPC, Curtea a admis recursul, a menținut soluția cuprinsă în dispozitivul sentinței și a înlăturat considerentele hotărârii vizând scutirea de la plata taxei pe teren.
În temeiul art. 453 Cod procedură civilă, intimata a fost obligată să plătească reclamantei recurente 1100 lei cheltuieli de judecată, reprezentând 100 lei taxa timbru și 1000 lei onorariu avocat.
| ← TVA pentru achiziționarea de autoturisme second-hand de catre... | Contencios administrativ – achizitii publice → |
|---|
