Contract de vânzare-cumpărare. Interpretarea clauzelor
| Comentarii |
|
Clauza din contractul de vânzare cumpărare care prevede că, în ipoteza constatării la destinaţie a deprecierii mărfurilor perisabile vândute, neimputabilă transportatorului, părţile vor suporta pierderea în mod egal, operează independent de clauza potrivit căreia o dată cu încheierea încărcării mărfurilor şi a formalităţilor de livrare-facturare, dreptul de proprietate şi riscul trec de la vânzător la cumpărător.
(Secţia comercială, decizianr. 7727 din 9 decembrie 2001)
Prin sentinţa civilă nr. 134 din 27 martie 2000, Tribunalul Satu Mare a respins acţiunea reclamantei S. C. „V. P.“ S. A. Feteşti privind obligarea pârâtei
S. C. „W.“ S. R. L. Satu Mare la plata sumei cu titlu de daune, reţinând că între părţi s-a încheiat un contract de vânzare-cumpărare având ca obiect livrarea unei cantităţi de marfă perisabilă recepţionată, calitativ şi cantitativ de reprezentantul pârâtei, plata urmând a se face de beneficiarul extern, firma R. I. E. din Olanda. S-au constatat deficienţe de calitate la o parte din marfa livrată concretizată în viciile ascunse constatate cu ocazia descărcării, ceea ce a determinat instanţa să admită efectuarea de mijloace de probaţiune la destinaţie în accepţiunea dispoziţiilor art. 46 C. com. în raport cu prevederile art. 1352, art. 1354 şi art. 1365 C. civ. raportat la art. 1 alin. 1 C. com.
Prin decizia nr. 406 din 19 septembrie 2000, Curtea de Apel Oradea a admis apelul reclamantei, schimbând hotărârea primei instanţe.
Instanţa de apel a reţinut că marfa a fost livrată cu respectarea condiţiilor impuse de cumpărător şi având în vedere prevederile art. 70 alin. 2 C. com., potrivit cărora cumpărătorul este dator a denunţa viciile ascunse ale lucrului în cele dintâi două zile de la constatare, iar potrivit clauzelor contractuale o dată cu încheierea încărcării mărfii şi a formalităţilor de livrare-facturare dreptul de proprietate şi riscul trec de la vânzător la cumpărător, concluzionând că acţiunea reclamantei este întemeiată.
în recursul declarat împotriva acestei decizii, pârâta a susţinut că instanţa de apel, dând o
interpretare greşită probelor, a reţinut că furnizorul nu răspunde pentru viciile ascunse constatate la destinaţie.
Iar faţă de împrejurarea că reprezentantul reclamantei a refuzat retumarea mărfii din cauza costului transportului, reprezentantul pârâtei s-a deplasat în Olanda şi a solicitat ca expertizarea mărfii să fie făcută de un laborator neutru, care a constatat că marfa s-a degradat din cauza naturii fito-sanitare şi s-a hotărât de comun acord cu reprezentantul reclamantei să fie plasată chiar dacă va fi bonificată, o parte din marfa degradată fiind valorificată în industrie, iar cealaltă arsă la crematoriu.
Pârâta a mai susţinut că dacă cele arătate nu pot constitui temeiuri suficiente pentru respingerea acţiunii, în cauză sunt incidente dispoziţiile clauzei contractuale potrivit cărora, dacă bonificările la destinaţie depăşesc 3% şi s-au respectat toate condiţiile ordonate transportatorului, atunci se va proceda la suportarea pagubei în cote egale de părţile contractante.
Recursul este fondat.
Din examinarea actelor existente la dosar rezultă că marfa a fost livrată la export cu recepţia cantitativă şi calitativă din partea reprezentantului pârâtei care a asigurat şi mijloacele de transport, fiind însoţită de certificatul fito-sanitar, iar la destinaţie s-a constatat că prezintă deficienţe de calitate, constatare făcută de un organ neutru.
Din moment ce culpa cărăuşului în legătură cu degradarea mărfii este exclusă, în speţă sunt
incidente dispoziţiile clauzei înscrise în contractul de vânzare-cumpărare, potrivit cărora daunele rezultate din aplicarea la destinaţie a unor bonificări asupra mărfii degradate se suportă în mod egal, indiferent de culpa constatată în sarcina uneia sau alteia dintre părţi.
Or, această clauză a fost acceptată de ambele părţi şi va produce efectele prevăzute de art. 969 C. civ.
Această clauză operează independent de clauza pe care instanţa de apel a avut-o în vedere la soluţionarea cauzei şi care, referindu-se la risc, avea în vedere dispariţia materială a mărfii, în întregul ei, iar nu degradarea acesteia constatată abia la destinaţie.
în concluzie, recursul pârâtei a fost admis, decizia a fost casată, iar cauza trimisă spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Credit bancar. încetare de plăţi. Răspunderea administratorului
Dacă societatea cu răspundere limitată care a beneficiat de un credit bancar se află în situaţia încetării de plăţi, răspunderea administratorului pentru acest credit poate fi angajată, la cererea societăţii bancare, numai în condiţiile prevăzute de art. 123 din Legea nr. 64/1995, nu şi în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 31/1990 referitoare la răspunderea administratorului faţă de societate sau art. 1540 C. civ. referitoare la răspunderea mandatarului faţă de mandant.
(Secţia comercială, decizia nr. 7663 din 14 decembrie 2001)
Tribunalul Timiş, prin sentinţa civilă nr. 641 din 9 mai 2000 a respins acţiunea B. R. D. - Sucursala Baia Mare împotriva pârâtei C. M., reţinând că deşi au fost invocate prevederile art. 1540 C. civ. şi cele ale Legii nr. 31/1990, nu sunt îndeplinite condiţiile necesare pentru a se constata răspunderea administratorului pentru falimentul societăţii, nefiind dovedit nici unul din cazurile prevăzute de Legea nr. 64/1995 în acest sens.
Apelul declarat de reclamantă a fost respins de Curtea de Apel Timişoara, prin decizia nr. 909 din 28 septembrie 2002.
Reclamanta a declarat recurs, susţinând că instanţele nu au reţinut că pârâta C. M. în calitate de administrator răspunde faţă de societate pentru nerespectarea obligaţiilor ce i-au revenit în baza mandatului, deşi au fost invocate dispoziţiile art. 1539 din Codul civil şi art. 124 din Legea nr. 64/1995 şi Legea nr. 31/1990.
Recursul este nefondat.
în mod greşit a susţinut creditoarea că împrumutul a fost garantat cu bunurile pârâtei, persoană fizică.
Din contractul de credit rezultă că împrumutatul este de fapt S. C. „N. M. U.” S. R. L. care a aplicat ştampila societăţii pe contract şi care a semnat prin administrator.
Ca atare, singura care putea fi urmărită era societatea, iar nu pârâta, persoană fizică, cum greşit a înţeles creditoarea prin declararea litigiului de faţă.
Prin urmare, în mod corect au reţinut instanţa de fond şi cea de apel că în speţă nu s-a demonstrat nici unul din cazurile de răspundere pentru faliment prevăzute de Legea nr. 64/1995, în lipsa cărora nu se poate constata răspunderea administratorului pentru societate.
Nu poate fi reţinută nici răspunderea administratorului în baza Legii nr. 31/1990, acţiunea nefiind introdusă de lichidator, ci de creditorul însuşi, iar în ceea ce priveşte invocarea de către recurentă a art. 1540 C. civ., nici acest text de lege nu este incident în cauză, el referindu-se strict la răspunderea mandatarului faţă de mandant; or, între părţile din litigiu nu s-au stabilit asemenea raporturi.
Ca atare, în mod corect a fost respinsă acţiunea prin care se cerea să se stabilească răspunderea administratorului pentru societate, pentru nerespectarea obligaţiilor ce i-au revenit în baza mandatului încredinţat în temeiul Legii nr. 64/1995 si a Legii nr. 31/1990, şi pe cale de consecinţă recursul reclamantei a fost respins.
| ← Faliment bancar. Scutire de taxe de timbru. înţeles | Adunare generală. Adoptare hotărâri. Majoritate simplă.... → |
|---|
