Acțiune în anularea hotărârilor arbitrale. Sentința 41/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI -SECȚIA A VI-A COMERCIALĂ
DOSAR NR-
SENTINȚA COMERCIALĂ NR.41
Ședința publică de la 05 martie 2009
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE I -
GREFIER - -
.
Pe rol fiind pronunțarea acțiunii în anulare formulată de petenta - SA, împotriva sentinței arbitrale nr.96/08.05.2008 pronunțată de Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României, în dosarul nr.275/2007, în contradictoriu cu intimata - SERV COM SRL.
Dezbaterile au avut loc la data de 26.02.2009, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta când, Curtea având nevoie de timp pentru a delibera și pentru a da posibilitatea părților să depună concluzii scrise a amânat pronunțarea la data de 05.03.2009, când în aceeași componență a hotărât următoarele:
CURTEA
Prin acțiunea arbitrală înregistrată la Curtea de Arbitraj Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României, reclamanta - Serv Com SRL a solicitat în contradictoriu cu pârâta - SA să se dispună:
1. constatarea nulității absolute a art. ix din "Convenția pentru operarea stației de distribuție a carburanților", încheiată la data de 11.04.2006 și modificată prin actul adițional nr.2/9.08.2006;
2. interpretarea clauzei cuprinse în secțiunea 9.01 "perioada de notificare", în sensul menținerii secțiunii 9.01 așa cum a fost inițial inserată la momentul semnării contractului;
3. anularea scrisorii pârâtei către reclamantă din data de 6.08.2007 privind denunțarea (încetarea) unilaterală a contractului.
Reclamanta a arătat în motivarea acțiunii că, în calitate de "", a încheiat cu pârâta, în calitate de "Comitent", Convenția pentru operarea stației de distribuție a carburanților nr.14 din M,-, județul P și că deși reclamanta și-a îndeplinit toate obligațiile contractuale, pârâta prin scrisoarea din 6.08.2007, invocând prevederile art. ix din Secțiunea 9.02 din Convenției i-a notificat încetarea contractului în termen de 3 zile de la data comunicării. Reclamanta a susținut că art.ix este lovit de nulitate absolută întrucât încalcă dispozițiile imperative ale art.20 din Legea nr.509/2002 privind agenții comerciali permanenți, potrivit căreia contractul de agenție poate fi denunțat unilateral de oricare dintre părți, cu acordarea obligatorie a unui preaviz cu o durată de minimum o lună pentru primul an de contract, durată care se mărește cu câte o lună pentru fiecare an suplimentar început, fără ca durata termenului de preaviz să depășească 6 luni. Nulitatea clauzei derivă și din împrejurarea că ea conferă Comitentului drepturi absolute în încetarea contractului, fără obligația acestuia de a-și motiva decizia. Pârâta a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată cu motivarea că rezilierea convenției a avut loc pentru încălcarea gravă și repetată de către reclamantă a obligațiilor contractuale, astfel că denunțarea s-a făcut fără preaviz și în conformitate cu art.21 alin.1 din Legea nr.509/2002.
În urma administrării probelor cu înscrisuri și interogatoriu, Tribunalul arbitral a reținut următoarele:
Convenția încheiată de reclamantă și pârâtă la data de 11.04.2006 prevede la art. iii, secțiunea 3.01 lit.a că, prin această convenție, "Părțile doresc să realizeze și realizează un raport de "agent comercial, după cum este prevăzut în art.1 alin.1 din Legea nr.509/2002 privind agenții comerciali permanenți". Stația a fost deschisă pe data de 19.06.2006 și după un an și două luni, la 6.08.2007, pârâta a comunicat reclamantei: "Având în vedere prevederile art. 9.02 lit.b din contract vă notificăm încetarea contractului. Încetarea operează în termen de 3 zile de la data comunicării prezentei".
Tribunalul arbitral a analizat condițiile legale ale denunțării unilaterale ale contractului de agenție, reținând că în reglementarea Legii nr.509/2002 privind agenții comerciali independenți, denunțarea unilaterală a acestui contract se poate face fie în condițiile art.20(1.), fie, după caz, în condițiile art.21 (2.).
Art.20 conține o dispoziție prohibitivă, imperativă, care interzice în mod expres stabilirea unor termene de preaviz mai scurte și cu atât mai mult denunțarea Convenției fără preaviz, dispoziție inderogabilă prin acordul părților și a cărei încălcare este sancționată cu nulitatea absolută.
În schimb, aplicarea art.21 din Legea nr.509/2002 este condiționată expres de neîndeplinirea din culpă gravă a obligațiilor contractuale de către cealaltă parte. Precizarea temeiului juridic al denunțării în chiar declarația de denunțare, respectiv indicarea "culpei grave"a celeilalte părți este esențială în raporturile de agenție deoarece, în cazul art.20, agentul are dreptul, conform art.22 din lege, la o indemnizație, în timp ce în cazul art.21 agentul nu are drept la indemnizație, dispoziția referitoare la dreptul de indemnizație fiind de asemenea, de ordine publică.
Art. ix din Secțiunea 9.01astfel cum a fost modificată prin Actul adițional nr.2 din 9.08.2006 prevede că: "ul poate înceta prezenta Convenție fără a fi nevoie să prezinte vreo cauză atâta timp cât va notifica cealaltă parte cu 3 (trei) luni înainte", iar potrivit Secțiunii 9.02, "Comitentul are dreptul să înceteze prezenta Convenție cu o notificare de 3 zile, dar fără nici o altă formalitate sau intervenția instanței și fără a explica ului motivele acestei încetări a Convenției. Notificarea este considerată ca fiind primită de, chiar dacă acesta refuză primirea ei. Acest refuz poate fi dovedit, de asemenea, și printr-un martor". Tribunalul arbitral a reținut că prevederile Secțiunii 9.02 din Convenție încalcă flagrant dispozițiile imperative ale Legii nr.509/2002.
Astfel, potrivit Secțiunii 9.01, așa cum a fost modificată prin Actul adițional nr.2 din 9.08 2006,agentulpoate înceta Convenția cu o "notificare" de 3 luni, în timp ce potrivit Secțiunii 9.02comitentulpoate înceta Convenția cu o "notificare"de 3 zile. Or, potrivit art.20 și 21 din Legea nr.509/2002, denunțarea unilaterală a Convenției se poate face de oricare dintre părți, fiind supusă acelorași condiții față de ambele părți. În secțiunea 9.02 se stabilește un termen de notificare de 3 zile, pentru comitent, în discrepanță cu termenul de 3 luni stabilit prin Secțiunea 9.01, pentru agent, încălcându-se grav și fără nici o justificare echilibrul prestațiilor părților. Secțiunea 9.02 nu prevede dreptul de preaviz, notificarea la care se referă acest text având un alt înțeles juridic decât dreptul de preaviz, ceea ce înseamnă că textul secțiunii 9.02 este lovit de nulitate absolută prin încălcarea dreptului de preaviz. Chiar și dacă se dă notificării înțelesul de preaviz, textul secțiunii 9.02 este lovit de nulitate absolută întrucât termenul de 3 zile este mai scurt decât cel prevăzut de art.20 alin.3 și 4. Secțiunea 9.02 încalcă și art.6 din Convenție care obligă comitentul să acționeze cu bună-credință, această dispoziție fiind de asemenea, imperativă. În denunțarea Convenției nu s-a invocat culpa gravă a agentului, ci au fost avute în vedere dispozițiile art.20 din lege.
Pentru aceste considerente, Tribunalul arbitral a admis în parte capătul 1 al acțiunii și a constatat nulitatea absolută a prevederilor Secțiunii 9.02. din art. ix al Convenției și drept urmare, măsura denunțării Convenției a fost considerată ca lipsită de suport contractual. Denunțarea nu are nici suport legal întrucât, fie că este raportată la art.20, fie la art.21 din Legea nr.509/2002, ea nu îndeplinește cerințele acestor dispoziții legale referitoare la preaviz (art.20) sau la învederarea culpei grave (art.21).
În continuare, Tribunalul arbitral a examinat motivele de denunțare invocate de pârâtă în cursul litigiului, respectiv: curățenia deficitară în zona interioară și exterioară stației și la toaletă; atitudinea necorespunzătoare a personalului față de clienți; preluarea în mod repetat și nejustificat de combustibil, pentru efectuarea unor verificări neautorizate; reclamații de la clienți cu privire la calitatea combustibilului și la faptul că ar conține apă. S-a reținut că - SA motivează denunțarea Convenției exclusiv pe cele 4 încălcări care au fost examinate și soluționate anterior, dintre care trei prin aplicarea unor penalizări, iar a patra, neavând consistență, a fost abandonată. S-a considerat că măsura denunțării Convenției prin invocarea acelorași încălcări, anterior analizate și soluționate, este lipsită de bază contractuală și legală. Deoarece nu a mai intervenit nici o altă încălcare, la care se putea adăuga agravanta sancțiunilor anterioare, măsura denunțării Convenției este lipsită de temei, devenind inutilă examinarea acelor încălcări cu caracterul "unei neîndepliniri din culpă gravă a obligațiilor contractuale", așa cum prevede art.21 din Legea nr.509/2002.
Capătul 2 din acțiune prin care se cere interpretarea clauzei cuprinse în art.ix secțiunea 9.01.în sensul menținerii secțiunii 9.01 așa cum a fost inițial inserată la momentul semnării Convenției, a fost respins ca neîntemeiat, considerându-se că modificarea operată prin Actul adițional nr.2/9 08 2006 fost convenită în mod valabil de către cele două părți.
- SA a formulat acțiune în anulare împotriva acestei hotărâri, solicitând anularea sentinței arbitrale și în principal, să se respingă acțiunea ca inadmisibilă, iar în subsidiar ca neîntemeiată.
În drept au fost invocate dispozițiile art.364 lit.a) și i) proc.civ.
Petenta SA a invocat în primul rând, nelegalitatea hotărârii arbitrale pentru motivul prevăzut de art.364 lit.a) - litigiul nu era susceptibil de soluționare pe cale arbitrală. În dezvoltarea acestui motiv, se susține că limitele arbitrabilității sunt trasate de dispozițiile art.340 proc.civ. potrivit cu care, sunt excluse din sfera litigiilor patrimoniale arbitrabile cele care privesc drepturi asupra cărora părților le este interzis să tranzacționeze. În contextul limitărilor prevăzute de art.340 proc.civ. raportat la art.1706 civil, clauza compromisorie din Convenția încheiată de părți la 11 04 2006 ar fi fost incidentă numai în ipoteza în care pretențiile raportului juridic dedus judecății ar fi avut un caracter tranzacționabil. În speță, cererea arbitrală vizează în principal stabilirea caracterului nul absolut al clauzei ix din Convenția părților, determinat de încălcarea unei dispoziții imperative a legii.
Petenta arată că Tribunalul arbitral a fost chemat să verifice dacă există o dispoziție legală imperativă aplicabilă care ar fi fost nesocotită la momentul asumării clauzei contractuale contestate, respectiv de a stabili nelegalitatea unei clauze contractuale pentru încălcarea legii.
Având în vedere că de esența oricărei tranzacții este posibilitatea părților de a face concesii reciproce, tranzacționarea asupra unei cereri de aplicare a unei dispoziții legale imperative este inadmisibilă.
Încheierea unei tranzacții cu privire la cererea reclamantei de a se constata nulitatea absolută a art.ix din contract ar presupune renunțări din partea ambelor părți care ar viza aplicarea unor dispoziții imperative ale legii, astfel că, în mod greșit instanța arbitrală a reținut cauza spre soluționare, cu încălcarea art.340 proc.civ.
Petenta - SA a mai invocat și un al doilea motiv de anulare a sentinței arbitrale, respectiv, hotărârea arbitrală încalcă dispoziții imperative ale legii (art.364 lit.i proc.civ.).
Instanța arbitrală a nesocotit dispozițiile imperative ale art.969 cod civil ce consacră principiul forței obligatorii a convențiilor. Încălcarea dispozițiilor imperative ale legii a fost urmarea unei greșite calificări a Convenției dintre părți. Natura unui contract nu este dată de calificarea dată de părți, ci de conținutul specific al drepturilor și obligațiilor asumate.
Convenția pentru operarea stației de distribuție a carburanților încheiată la 11 04 2006 nu are conținutul unui contract de agenție, nefiindu-i aplicabile regulile stabilite de Legea nr.509/2002 având în vedere următoarele considerente:
1. obligațiile ului nu presupun negociere de contracte;
2. vânzările produselor comercializate prin stația de distribuție se fac direct către persoanele interesate, fără nici o negociere prealabilă și fără un acord expres al Comitentului;
3. contractul cuprinde o serie de obligații complexe care implică exploatarea stației de distribuție a carburanților proprietatea.
În concluzie, se solicită desființarea sentinței arbitrale și în principal, respingerea acțiunii ca inadmisibile, iar în subsidiar ca neîntemeiată.
Prin întâmpinare, intimata - Serv SRL a solicitat respingerea acțiunii în anulare cu motivarea că litigiul poate fi soluționat pe calea arbitrajului, deoarece în speță nu este vorba despre drepturi asupra cărora legea nu permite a se face tranzacție și în ceea ce privește cel de al doilea motiv invocat, calificarea contractului este făcută de părți la momentul încheierii contractului, fiind consfințită de art. iii, secțiunea 3.01.
Prin încheierea de ședință de la 29.01.2009 s-a admis excepția de litispendență dintre prezentul dosar și dosarul nr- al Curții de APEL BUCUREȘTI, având aceleași părți, obiect și cauză.
Părțile nu au cerut administrarea de probe noi, nici prin cererile scrise și nici oral.
Analizând în conformitate cu dispozițiile art.364 alin.1 lit.a) și i) proc.civ. hotărârea arbitrală atacată, Curtea reține următoarele:
Primul motiv de nelegalitate invocat de petenta - SA ca temei al desființării sentinței arbitrale este acela potrivit căruia,litigiul nu era susceptibilde soluționare pe cale arbitrală(art.364 alin.1 lit.a ).
Art.340 proc.civ. prevede că: "Persoanele care au capacitatea deplină de exercițiu a drepturilor pot conveni să soluționeze pe calea arbitrajuluilitigiile patrimonialedintre ele,în afară de acelea care privesc drepturi asupra căroralegea nu permite a se face tranzacție".
Deci părțile pot conveni să soluționeze pe calea arbitrajului " litigiile patrimoniale" dintre ele. În continuare, textul art.340 proc.civ. face trimitere la tranzacție pentru a delimita domeniul arbitrabilului, deoarece, nu toate litigiile patrimoniale sunt susceptibile de soluționare de către o instanță arbitrală.
Folosind cel de al doilea criteriu, al tranzacționabilității, art.340 proc.civ. exclude din domeniul arbitrajului litigiile care "privesc drepturi asupra cărora legea nu permite a se face tranzacție". Tranzacția este acel contract consensual și sinalagmatic prin care părțile, renunțând fiecare la o parte din pretențiile lor, înțeleg să termine un litigiu ivit între ele sau să preîntâmpine un viitor litigiu [1]. De exemplu, nu se poate face tranzacție asupra unui moșteniri nedeschise încă; asupra unei substituții fideicomisarii, în scopul de a menține în sarcina celui grevat obligația de a păstra lucrul și de al restitui;cu privire la orice drepturi și raporturi care interesează ordinea publică sau care sunt interzise prin lege de a fi tranzacționate.
Pornind de la acest criteriu, sunt litigii nonarbitrabile cele care privesc "materia" litigioasă, dar și cele care au ca obiect "drepturi" care interesează ordinea publică. În ceea ce privește prima categorie, nu aparțin domeniului arbitrajului, litigiile cu privire la starea și capacitatea persoanei fizice, litigiile de natură penală, cele în materia fondului funciar, în domeniul concurenței, al brevetelor de invenție sau al drepturilor de autor.
Cea de a doua categorie de litigii nonarbitrabile sunt cele în considerarea faptului că dreptul alegat este de ordine publică.
Potrivit art.1706 civil, pentru a se încheia tranzacție, părțile trebuie să îndeplinească condițiile legale pentru a putea dispune cu titlu oneros de dreptul care formează obiectul concesiei sau de prestația promisă de o parte în schimbul renunțării de către cealaltă parte. Prin urmare, părțile nu pot face tranzacție cu privire la un drept subiectiv care este el însuși de ordine publică, deoarece de un astfel de drept nu se poate dispune prin convenții. Dintre aceste drepturi, o parte sunt personale nepatrimoniale, altele deși patrimoniale, au un caracter personal, nesusceptibil de tranzacționare, pentru că interesează și ordinea publică sau pentru că legea, în considerarea intereselor generale, le asigură o protecție permanentă. De asemenea, atunci când instanța arbitrală este chemată să se pronunțe asupra încălcării ordinii publice reprezentată de o dispoziție legală imperativă aplicabilă, dar neluată în seamă de părțile unui contract, litigiul nu mai este susceptibil de soluționare pe calea arbitrajului [2].
În mod evident, nulitatea unui contract determinată de nesocotirea unor dispoziții legale imperative intereseazăordinea publică socială, astfel că asupra nulității se poate pronunța numai o instanță de judecată. Justiția privată, respectiv instanța arbitrală, chiar dacă constată încălcarea dispozițiilor legale imperative,nu poate aplica sancțiunea "nulității".
În cauza de față, acțiunea arbitrală are ca obiect stabilirea caracterului nul absolut al secțiunii 9.02. din art. ix al Convenției încheiate de părți, determinat de încălcarea dispozițiilor cu caracter imperativ din Legea nr.509/2002 (art.20 și 21).
Așadar, Tribunalul arbitral a fost învestit cu o acțiune în stabilirea nelegalității unei clauze contractuale și cu aplicarea sancțiunii corespunzătoare - nulitatea. Părțile însă nu pot deroga de la normele stabilite de lege în mod imperativ, pentru că încheierea unei tranzacții cu privire la cererea de a se constata nulitatea absolută a clauzei ar presupune renunțări din partea ambelor părți cu privire la aplicarea unor dispoziții legale imperative, ceea ce nu este admisibil.
În concluzie, litigiul soluționat prin sentința arbitrabilă atacată nu estearbitrabil, dat fiind caracterul netranzacționabilal dreptului alegat. Chiar dacă se constată de către instanța arbitrală încălcarea dispozițiilor legale imperative, ea nu are puterea jurisdicțională de a pronunța nulitatea contractului.
În mod greșit instanța arbitrală a reținut cauza spre soluționare, încălcând dispozițiile art.340 proc.civ.
Așadar, primul motiv de desființare al sentinței și care privește nearbitrabilitatea litigiului, este întemeiat.
În conformitate cu art.364 alin.1 lit.a) proc.civ. Curtea va admite acțiunea în anularea sentinței arbitrale nr.96/8.05.2008 pentru acest motiv. Întrucât primul motiv de nelegalitate a fost găsit întemeiat, cercetarea celui de al doilea motiv (art.364 lit.i) este lipsită de interes.
Ca urmare a anulării sentinței arbitrale nr.96/8.05.2008, Curtea va cerceta și se va pronunța asupra fondului litigiului dedus judecății, în limitele convenției arbitrale, în conformitate cu art.366 alin.1 proc.civ.
Curtea constată că litigiul este în stare de judecată, nemaifiind necesare alte de probe pentru lămurirea cauzei în fond, și de altfel, în cadrul dezbaterilor, nici părțile nu au solicitat completarea probatoriului. Singura referire la necesitatea administrării altor dovezi, făcută de petenta-reclamantă - SA în cuprinsul notelor scrise, fără a se preciza însă în concret care este proba și ce se urmărește a se dovedi prin administrarea acesteia, nu poate fi ținută în seamă, dat fiind că nu sunt îndeplinite cerințele art.167 proc.civ.
Din analiza acțiunii, a înscrisurilor, a răspunsurilor la interogatorii, precum și apărărilor pârâtei - SA din întâmpinarea depusă la dosar, Curtea a reținut următoarea situație de fapt:
Reclamanta, în calitate de "" și pârâta, în calitate de "Comitent" au încheiat la data de 11.04.2006 Convenția pentru operarea Stației de distribuție a carburanților nr.14 - Potrivit acestui contract, modificat ulterior prin două acte adiționale, Stația este proprietatea Comitentului care o încredințează ului pentru a desfășura în numele Comitentului și în contul său activitățile și tranzacțiile comerciale ce fac obiectul Comitentului, în schimbul unei remunerații. După un an și două luni de la data deschiderii Stației, pârâta a comunicat reclamantei cu scrisoare nr.1124/6.08.2007: "Având în vedere prevederile art.9.02 lit.b din Contract vă notificăm încetarea contractului. Încetarea contractului operează în termen de 3 zile de la data comunicării prezentei".
Reclamanta a solicitat prin capătul 1 al acțiunii, constatarea nulității absolute a art.ix din Convenție pentru încălcarea dispozițiilor imperative ale art.20 din Legea nr.509/2002 privind agenții comerciali permanenți, precum și ale art.969 și 1020 Cod civil, încălcare constând în neacordarea preavizului obligatoriu.Ca o consecință a primului capăt, prin capătul 3 al acțiunii reclamanta a cerut anularea adresei emise de pârâtă privind denunțarea (încetarea) unilaterală a contractului.
În analiza legalității art.ix din Convenția părților se va porni de la legea aplicabilă contractului, aceasta fiind Legea nr.509/2002, așa cum se prevede în chiar Convenția părților, la art. iii, secțiunea 3.01 lit.a ("Părțile doresc să realizeze și realizează un raport de agent comercial după cum este prevăzut în art.1 alin.1 din Legea nr.509/2002 privind agenții comerciali permanenți").
Astfel, conform art.20 "contractul de agenție pe durată nedeterminată poate fi denunțat unilateral de oricare dintre părți, cu acordarea obligatorie a unui preaviz" (alin.1). Termenul de preaviz care însoțește declarația de denunțare trebuie să aibă o durată de minimum o lună pentru primul an de contract (alin.3). În cazul în care durata contractului este mai mare de un an, termenul minim de preaviz se mărește cu câte o lună pentru fiecare an suplimentar începu, fără ca durata termenului de preaviz să depășească 6 luni (alin.4). Părțile nu pot stabili prin Convenție termene de preaviz mai scurte decât cele prevăzute la alin.3 și 4" (alin.5).
Dispoziția evocată interzice în mod imperativ stabilirea unor termene de preaviz mai scurte și cu atât mai mult denunțarea Convenției fără preaviz. De la această dispoziție părțile nu pot deroga, iar încălcarea ei este sancționată cu nulitatea absolută.
De remarcat că, în ceea ce privește caracterul dispozițiilor art.20-21 din Legea nr.509/2002, ambele părți au considerat că ele au caracter obligatoriu.
În adresa nr.1124 emisă la 6.08.2007, pârâta a comunicat reclamantei măsura încetării unilaterale a contractului în temeiul secțiunii 9.02 din Convenție.
Secțiunea 9.02 din Convenție, așa cum a fost modificată prin actul adițional nr.2/9 08 2006, prevede următoarele: "Comitentul are dreptul să înceteze prezenta Convenție cu o notificare de 3 (trei) zile, dar fără nici o altă formalitate sau intervenția instanței și fără a explica ului motivele acestei încetări a Convenției".
Așadar, secțiunea 9.02 din Convenție nu prevede dreptul de preaviz, obligatoriu potrivit dispoziției legale imperative enunțate anterior.
Chiar dacă s-a dorit a se da "notificării" înțelesul de preaviz, deși termenul - notificare are un alt sens juridic, secțiunea 9.02 este de asemenea lovită de nulitate absolută, dat fiind că termenul de 3 zile este mai scurt decât cel prevăzut de art.20 alin.3 și 4. În speță, termenul de preaviz ar fi trebuit să fie de două luni, având în vedere durata convenției.
Prin urmare, Secțiunea 9.02 din Convenție încalcă dispozițiile imperative ale Legii nr.509/2002, fiind lovită de nulitate absolută pentru lipsa preavizului.
Curtea constată întemeiat primul capăt de cerere pe care îl va admite și va constata nulitatea absolută a prevederilor Secțiunii 9.02 din art.ix al Convenției părților.
Capătul 2 al acțiunii ce are ca obiect interpretarea clauzei de la art. ix, secțiunea 9.01 în sensul menținerii secțiunii 9.01 așa cum a fost inițial inserată în contract înainte de încheierea actului adițional nr.2/9.08.2006 va fi respins ca neîntemeiat, deoarece modificarea intervenită în text a fost convenită în mod valabil prin acordul celor două părți.
În ceea ce privește capătul 3 al acțiunii prin care se cere anularea măsurii denunțării unilaterale a Convenției dispusă de pârâtă prin scrisoarea nr.1124/6.08.2007, Curtea reține următoarele:
Măsura denunțării unilaterale a contractului de către Comitent face trimitere la Secțiunea 9.02 din Convenție, constatată a fi nulă absolut pentru încălcarea dispozițiilor legale imperative referitoare la preaviz (art.20).
Prin întâmpinarea depusă în dosarul arbitral (118-126), pârâta s-a apărat invocând că încetarea contractului a avut loc fără nici un preaviz ca urmare a neîndeplinirii culpabile de către reclamantă a obligațiilor ce-i reveneau potrivit Convenției și că acest mod de denunțare este prevăzut chiar de legea nr.509/2002 la art.21.
Apărările pârâtei sunt nefondate și vor fi înlăturate pentru următoarele argumente:
Astfel, art.21 alin.1 prevede că: "oricare dintre părți poate rezilia contractul de agenție fără preaviz sau înainte de expirarea termenului contractului, în cazul unei neîndepliniri din culpă gravă a obligațiilor contractuale de către cealaltă parte ". Pentru aplicarea art.21 se impune ca în declarația de denunțare să fieinvocată în mod expres culpa gravă a părții, cu arătarea obligațiilorneîndeplinite. Prin condiția "culpei grave", art.21 instituie o măsură de protecție a agentului care este apărat în acest fel de o rupere intempestivă contractului de agenție, în afară de situația unei culpe grave a acestuia. Așadar, precizarea temeiului juridic al denunțării în chiar declarația de denunțare este absolut necesară și pentru faptul că, în cazul art.21 agentul nu are dreptul la indemnizație (art.23 lit.a), așa cum este în cazul art.20, când agentul are dreptul la o indemnizație de clientelă (art.22).
Or, în cauza de față,în scrisoarea prin care se comunică măsura denunțării contractului, nu se arată temeiul juridic al încetării și nu se invocă nici motivele - culpa gravă a agentului în îndeplinirea obligațiilor contractuale caresă fi atras această sancțiune. Prin urmare, la denunțarea Convenției au fost avute în vedere prevederile art.20 din lege și nu ale art.21. Pârâta - SA nu poate schimba în cursul procesului, temeiul juridic al încetării contractului avut în vedere la acel moment.
Împrejurarea că motivele încetării contractului reprezentând încălcări din culpă gravă a obligațiilor contractuale nu au fost precizate în adresa nr.1124/6.08.2007, susținându-se de către pârâtă că lipsa acestora se datorează faptului că au fost comunicate anterior în cursul executării contractului, este un alt argument care vine să arate că încetarea contractului s-a făcut prin raportare la art.20 din lege, dat fiind că abaterile invocate au fost examinate și soluționate de către pârâtă în cursul derulării contractului prin aplicarea unor sancțiuni-penalizări.
Or, o abatere de la îndeplinirea unei obligații contractuale, odată ce a fost examinată și soluționată prin aplicarea unei sancțiuni (penalizare în bani), nu mai poate fi sancționată și a doua oară.
În concluzie, Curtea reține că măsura încetării contractului prin raportare la Secțiunea 9.02, respectiv art.20 din Legea nr.509/2002, este anulabilă pentru lipsa temeiului legal și drept urmare, pentru considerentele evocate, va dispune anularea acestei măsuri.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Admite acțiunea în anulare formulată de petenta - SA cu sediul în B, Calea, nr.239, sector 1, împotriva sentinței arbitrale nr.96/08.05.2008 pronunțată de Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României, în dosarul nr.275/2007, în contradictoriu cu intimata - SERV COM SRL cu sediul în P,-,.13J,.B,.3,.25, județul P, și în consecință:
Anulează sentința arbitrală nr.96/8 mai 2008 pronunțată în dosarul nr.275/2007 al Curții de Arbitraj Comercial Internațional.
În fond, admite în parte acțiunea formulată de reclamanta - SERV COM SRL împotriva pârâtei - SA.
Constată nulitatea absolută a prevederilor secțiunii 9.02 din art.IX al Convenției pentru operarea stației de distribuție a carburanților nr.14 din orașul M, județul P, încheiată la data de 11.04.2006.
Anulează măsura denunțării unilaterale a Convenției, prin scrisoarea nr.1124/06.08.2007.
Respinge, ca neîntemeiat capătul 2 din acțiune.
Cu recurs în 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică azi, 05.03.2009.
PREȘEDINTE: Iulia Prelipcean
I - Grefier,
- -
Red.Jud. - 16.03.2009 - Nr.ex.: 4
[1] Deleanu, Deleanu, Arbitrajul intern și internațional,p. 83
[2] Deleanu, Deleanu, Arbitrajul intern și internațional, p. 99
Președinte:Iulia PrelipceanJudecători:Iulia Prelipcean
