Actiune in constatare Jurisprudenta comerciala. Decizia 16/2010. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A VI A COMERCIALĂ
DECIZIA COMERCIALĂ NR.16
Ședința publică de la 12 ianuarie 2010
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Mioara Badea
JUDECĂTOR 2: Liliana Crîngașu
JUDECĂTOR 3: Rodica Zaharia
GREFIER - - -
Pe rol judecarea recursului declarat de recurenta - asigurare - REASIGURARE SA, împotriva sentinței comerciale nr. 5978 din 15.04.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VI a Comercială, în contradictoriu cu intimata AL INSURANCE CO.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă recurenta prin avocat, conform împuternicirii avocațiale nr. - /2009 - fila 14, lipsind intimata.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care,
Nemaifiind alte cereri de formulat și nici probe de administrat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul recurentei.
Recurenta prin avocat solicită admiterea recursului cum a fost formulat, casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță. Cheltuielile de judecată le va solicita pe calea unei acțiuni separate.
CURTEA
Prin sentința comercială nr.5978/15.04.2009 pronunțată de Tribunalul București - Secția a VI a Comercială a fost admisă excepția de necompetență generală a instanțelor române, fiind respinsă, în consecință, cererea formulată de reclamanta - ASIGURARE-REASIGURARE SA în contradictoriu cu pârâta AL INSURANCE CO, ca nefiind de competența instanței române.
Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată reclamanta a solicitat, în contradictoriu cu pârâta, să se constate, în principal: inexistența unui contract de reasigurare încheiat între reclamantă, în calitate de reasigurător și pârâtă, în calitate de reasigurat prin intermediul brokerului, iar în subsidiar (în măsura în care instanța apreciază că simpla corespondență comercială purtată între părți ca fiind un contract de reasigurare) să constate nulitatea absolută a acțiunii.
În ceea ce privește excepția de necompetență generală, tribunalul a reținut că, dat fiind faptul că pârâta este o societate străină cu sediul în Unite, competența de soluționare a litigiului este reglementată de dispozițiile Legii nr.105/1992, dispoziții care stabilesc situațiile în care instanțele române sunt competente să soluționeze procesele dintre o parte română și o parte străină.
Se reține că nici una dintre situațiile prevăzute de art.149 și art.151 din lege nu se regăsește în speță astfel încât soluționarea litigiului să atragă competența instanțelor române.
Tribunalul nu a reținut niciuna dintre susținerile reclamantei referitoare la locul plății ori locul încheierii contractului de reasigurare privind nevalabilitatea poliței de asigurare susțineri potrivit cărora competența soluționării cauzei ar aparține instanțelor române.
Pentru ipoteza în care s-ar reține existența contractului de reasigurare tribunalul a constatat că în oferta finală de reasigurare s-a făcut referire la formularul de asigurare 91 utilizat în practica comerțului internațional, or în acest caz se prevede în mod expres faptul că asigurarea este supusă legii și jurisdicției britanice.
Susținerea reclamantei potrivit căreia este aplicabilă legea engleză doar în ceea ce privește conținutul clauzelor Institute Time, pentru restul contractului de reasigurare fiind aplicabil dreptul comun în materia stabilirii competenței teritoriale este neîntemeiată, în opinia tribunalului.
Se mai arată că din formularul 91 rezultă că apelând la acest tip de clauze părțile înțeleg să supună litigiile ce izvorăsc din contract jurisdicției britanice. Prin urmare, indiferent de obiectul litigiului, instanțele britanice sunt competente a-l soluționa, interpretarea propusă de reclamantă în sensul că anumite litigii izvorâte din contract sunt de competența instanțelor engleze și anumite litigii sunt de competența instanțelor române fiind de neacceptat.
Împotriva acestei sentințe formulează apel reclamanta, în esență, pentru următoarele motive.
In mod eronat, instanța de fond a apreciat, ca instanțele nu sunt competente sa judece litigiul prezent, deoarece nu se incadreaza in niciuna din prevederile art. 149 din legea nr. 105/1992. Referitor la acest punct de vedere recurenta îl consideră total neintemeiat, intrucat apreciază că îi sunt aplicabile chiar doua situații din acest articol.
Art 149 reda clar si concis: "instanțele judecătorești romane sunt competente daca: 4. locul unde a luat naștere sau trebuie executata, fie chiar in parte o obligație izvorâta dintr-un contract, se afla in România". lnterpretand direct acest articol se deduce ca instanța competenta in cazul prezentului litigiu este cea. Art. 15 alin (2) din Legea 136/1995 prevede ca locul plații sediul asigurătorului, iar in speța de fata acesta este la sediul apelantei reclamante.
De asemenea, se învederează că hotărârea apelata a încălcat dispoziții legale direct aplicabile in România, ca efect al aderării României la Uniunea Europeana, dupa cum urmează:
a) Art. 4 alin. (1), raportat la dispozițiile legii romane care arata ca instanța locului plații este una dintre instanțele deopotrivă de competente (locul plații este in România, conform art. 15 alin. (2) din Legea nr. 136/1995.
b) Art. 7, care arata ca este deopotrivă de competenta sa judece
acea instanța care ar fi putut judeca angajarea răspunderii; de aceea, cum răspunderea asigurătorului (adică a recurentei ) s-ar fi angaja in fata instanței de la sediul sau (ar fi fost parat in acel dosar, care s-ar fi judecat la Tribunalul București ), atunci aceeași instanța poate judeca si acțiuni privind limitarea răspunderii (acțiunile in reziliere/anulare polițelor de asigurare).
c) Art. 12 alin. (1) este inaplicabil, deci trebuie sa se recurgă la alte prevederi legale. d) Art. 23 alin. (1) care arata ca instanțele statelor membre nu pot fi făcute decât daca cel puțin una din parti are sediul intr-un stat membru; or, asigurarea inițiala este incheieta intre doi nereosrtisanti, deci acea alegere nu este valida, deci nu se poate spune ca noi, prin reasigurare, am aderat la acea alegere de competenta.
- Pe aspectul legii aplicabile, Regulamentul (CE) nr. 593/2008, respectiv:
a) Art. 7 alin. (1) teza a ll-a, care exclude reasigurările de la aplicabilitatea acestui Regulament, caz in care legea se determina, nu dupa acest Regulament, ci dupa pct. 19 din la Regulament, adică se aplica legea sediului celui care este obligat la prestația caracteristica acelui contrat; or, prestația caracteristica a contractului de asigurare este obligația de a despăgubi, deci obligația recurentei, deci legea locului sediului este aplicabila, nicidecum legea engleza, unde nici reclamanta si nici parata nu isi au sediile.
b) Art. 7 alin. (2) paragraful al ll-lea teza I - chiar daca Regulamentul s-ar aplica si reasigurărilor, atunci tot legea asigurătorului ar fi cea care se aplica. Arătam ca asigurările maritime sunt un "risc major" in sensul acestui articol din Regulament, raportat la textul Directivei respective.
În opinia recurentei instanța de fond a cercetat si fondul cauzei, facand aprecieri potrivit cărora ar fi existat o polița de reasigurare.
De asemenea se mai arată că instanța de fond retine ca izvor de drept practica, ceea ce contravine sistemului nostru de drept.
In mod eronat, sentința comerciala apelata reține încheierea unui contract in aplicabilitatea legii engleze dar si jurisdicția instanțelor din Anglia pentru totalitatea clauzelor tehnice, care pot fi inserate in polițe de asigurare si reasigurare maritima.
La data de 13.10.2009 intimata depune întâmpinare solicitând respingerea apelului ca nefondat.
Din oficiu, Curtea a pus în discuția părților calificarea căii de atac, considerând că în raport de dispozițiile art.84 din Legea 105/2002 și art.153 pr.civ. calea de atac este recursul și nu apelul, cale de atac declarată de către reclamantă.
Analizând actele dosarului, Curtea constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
În practica maritimă engleză circulă două tipuri de formular 91, care cuprinde clauzele unor polițe de asigurare, respectiv, un formular emis de Institutul Asiguratorilor Maritimi din și unul emis de, însă ambeleatrag jurisdicția exclusivă a instanțelor engleze, cu excepția cazurilor în care în cuprinsul poliței de asigurare optează expres pentru o altă jurisdicție.
Or, din examinarea conținutului poliței de reasigurare încheiată de părțile în litigiu prin corespondență, Curtea reține că, în cuprinsul poliței de reasigurare nu este prevăzută expres jurisdicția instanțelor din România sau din orice alt stat, astfel încât devine aplicabilă regula competenței exclusive a instanțelor engleze, impusă de tipul de poliță de asigurare pentru care au optat părțile.
Așadar, conform tipului de poliță pentru care au optat părțile, regula este competența exclusivă a instanțelor engleze, excepția fiind competența altei jurisdicții care trebuie stipulată expres.
Curtea mai reține că însuși art.154 din Legea nr.105/1992 - dreptul comun în materie de litigii de drept internațional privat în sistemul românesc de drept - prevede posibilitatea ca, prin convenție, părțile să stabilească competența unei alte instanțe în soluționarea litigiilor dintre ele, fără să se aducă atingere competenței exclusive a instanțelor române. Din interpretarea dispozițiilor art.149 din Legea nr.105/1992, republicată, Curtea reține că norma arătată nu reglementează competența exclusivă a instanțelor din România, ci prevede mai multe cazuri de competență alternativă.
Curtea nu poate reține nici motivele invocate de apelanta-reclamantă relative la încălcarea dispozițiilor art.4, 7 și 8 din Regulamentul CE nr.44/2001, întrucât, conform art.8, în cazul în care pârâtul nu este domiciliat pe teritoriul unui stat membru, cazul în speță, competența este reglementată de legislația statului membru implicat, în speță, legislația română, care, în art.10 pct.4 Cod procedură civilă stabilește între altele competența instanței de la locul plății, iar conform art.15 alin.2 din Legea nr.136/1995, republicată, locul plății este cel de la sediul asiguratului, stabilindu-se astfel tot cazuri de competență alternativă.
Aceleași dispoziții sunt incluse, de altfel, și în art.4 din Regulamentul CE nr.44/2001.
Cât privește invocarea dispozițiilor art.7 din Regulamentul CE nr.44/2001, de către apelantă, Curtea reține că în mod temeinic și legal prima instanță a reținut că aceste dispoziții legale privesc acțiunea în răspundere civilă pentru utilizarea sau exploatarea unei norme, astfel încât nu sunt incidente în speță.
Pentru considerentele mai sus invocate, în baza art.312 alin.1 pr. civ. raportat la art.154 din Legea nr.105/1992, republicată și, implicit, art.149 din aceeași lege, văzând și dispozițiile Regulamentului CE nr.44/2001, Curtea va respinge recursul declarat ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta - ASIGURARE - REASIGURARE SA, împotriva sentinței comerciale nr. 5978 din 15.04.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VI a Comercială, în contradictoriu cu intimata AL INSURANCE CO.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 12.01.2010.
Președinte, Judecător, Judecător,
Dr.
Grefier,
Red.Jud. - 12.02.2010
Tehnored. - 15.02.2010
Nr.ex.: 2
Fond: Tribunalul București - Secția a VI-a Comercială
Președinte:
Președinte:Mioara BadeaJudecători:Mioara Badea, Liliana Crîngașu, Rodica Zaharia
