Actiune in constatare Jurisprudenta comerciala. Decizia 214/2009. Curtea de Apel Craiova
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CRAIOVA
SECȚIA COMERCIALĂ
DECIZIA Nr. 214
Ședința publică de la 22 Octombrie 2009
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Angela Rădulescu
JUDECĂTOR 2: Carmen Popescu
GREFIER: -- -
Pe rol judecarea apelului declarat de pârâta SC SA, împotriva sentinței nr. 466/17.06.2009 pronunțată de Tribunalul Mehedinți Secția-Comercială în dosarul nr-, în contradictoriu cu reclamantul, având ca obiect acțiune în constatare.
La apelul nominal făcut în ședința publică se constată lipsa părților.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează că apelul este declarat în termenul prevăzut de art. 284 alin.1 Cod procedură civilă, coroborat cu art. 287 alin. 4 Cod procedură civilă.
Prin serviciul arhivă, apelanta-reclamantă a depus la dosar chitanța nr. - din 16.10.2009, prin care face dovada achitări taxei de timbru în cuantum de 90 lei și timbru judiciar de 0,30 lei.
Tot prin serviciul arhivă intimatul-reclamant a depus la dosar note scrise într-un singur exemplar.
Față de actele și lucrările dosarului, Curtea reține cauza spre soluționare.
CURTEA:
Asupra apelului față, constată următoarele:
Prin cererea adresată Judecătoriei Tr. S, la data de 05.12.2007 și înregistrată sub nr-, reclamantul a chemat în judecată pe pârâta Tr. S, pentru ca prin hotărâre judecătorească aceasta să fie obligată să încheie contract de vânzare cumpărare a locuinței pe care o ocupă conform contractului de închiriere nr. 1202/07.07.1993, prelungit cu contractul nr. 3836/15.10.2007, situat în Tr. S,-,. 3,. 1,. 30, la prețul calculat printr-o expertiză.
Prin sentința nr. 1409/17.03.2008, Judecătoria Tr. S admite excepția necompetenței materiale a instanței invocată de pârâtă și declină competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Mehedinți - Secția Comercială, apreciind că litigiul este de natură comercială, neevaluabil în bani.
Cauza a fost înregistrată la Tribunalul Mehedinți - Secția Comercială, sub nr- și la termenul din 11 iunie 2008, instanța, din oficiu, a invocat excepția necompetenței materiale a Tribunalului Mehedinți.
Prin sentința nr. 396/C/11.06.2009, pronunțată de Tribunalul Mehedinți - SECȚIA COMERCIALĂ și de contencios ADMINISTRATIV în dosar nr-, a fost admisă excepția necompetenței materiale, s-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Tr. S, s-a constatat ivit conflict negativ de competență și a fost trimisă cauza în vederea soluționării conflictului la Curtea de APEL CRAIOVA - Secția Comercială.
Cauza a fost înregistrată la Curtea de APEL CRAIOVA sub nr- și prin sentința nr. 29/24.06.2008, s-a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Tr. S, ca instanță civilă.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs DTS și prin decizia nr. 185/27.01.2009, pronunțată în dosarul nr-, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul, a modificat sentința nr. 29/24.06.2008 a Curții de APEL CRAIOVA și a stabilit competența pentru soluționarea cauzei în favoarea Tribunalului Mehedinți - Secția Comercială, cu motivarea că, litigiul este comercial având în vedere dispozițiile art. 56.com. și disp. HG 500/1994.
Cauza a fost înregistrată la Tribunalul Mehedinți - Secția Comercială sub nr-.
Prin sentința nr. 466/17 iunie 2009 pronunțată de Tribunalul Mehedinți în dosarul nr- a fost admisă acțiunea formulată de reclamantul împotriva pârâtei SC SA și a fost obligată pârâta să încheie cu reclamantul contract de vânzare cumpărare pentru imobilul situat în Dr. Tr. S-,. 3,.1,. 30 pentru prețul de 2.098,9095 lei.
În considerentele sentinței sus-menționate, instanța de fond a reținut faptul că începând cu anul 1988 reclamantul este angajat al societății pârâte iar începând cu anul 1995 i s-a închiriat imobilul situat în DTS, sector,-,. 3,. 1,. 30, jud. M, compus dintr-o cameră, bucătărie și baie, ultimul contract având nr. 3836/15.10.2007, iar ulterior, așa cum rezultă din cererea depusă la dosar la fila 19 dosar judecătorie, reclamantul a solicitat pârâtei cumpărarea acestei locuințe, însă, nu i s-a dat curs acestei cereri.
Instanța de fond și-a întemeiat soluția pe prevederile art. 7 din Legea nr. 85/1992 care prevede obligația societăților comerciale de a vinde locuințele construite din fondurile lor până la data intrării legii în vigoare, către titularii contractelor de închiriere, la cererea acestora, fie cu plata integrală, fie cu plata în rate a prețului, evaluarea și vânzarea urmând să se facă în condițiile D-L 61/1997.
A mai reținut că reclamantul este titularul contractului de închiriere al apartamentului, pe care l-a ocupat ca accesoriu al contractului de muncă și că sunt îndeplinite toate condițiile legii, respectiv faptul că locuința este construită din fondurile societății pârâte, anterior anului intrării în vigoare a legii.
Instanța de fond a respins apărarea pârâtei potrivit căreia instanța nu se poate substitui voinței părților cu motivarea că este incidentă voința puterii legiuitoare de a lua măsuri de protecție socială, instanța obligând doar la respectarea legii.
Împotriva sentinței a formulat apel pârâta SC SA, criticând-o ca netemeinică și nelegală.
Apelanta a invocat nelegalitatea sentinței sub aspectul interpretării greșite a dispozițiilor art. 7 din Legea nr. 85/1992.
Susține că, potrivit art. 7 alin.8 din Legea nr. 85/1992, unitățile economice pot să dețină și să construiască din fonduri proprii locuințe de serviciu, destinate închirierii salariaților acestora, cu contract de închiriere accesoriu al contractului de muncă și că instanța a golit de conținut norma referitoare la posibilitatea societății de a deține locuințe. Astfel, câtă vreme societatea este obligată să vândă nu mai poate deține, adică nu își poate menține fondul de locuințe, deși legea îi permite să mențină fondul de locuințe construite anterior intrării în vigoare a legii.
Pe de altă parte, locuința în speță nu a fost construită din fondurile statului ci din fondurile proprii ale societății și în aceste condiții sunt aplicabile prevederile art.7 alin.8 din Legea nr. 85/1992.
Totodată, s-a susținut că nici prețul nu poate fi stabilit conform D-L nr. 61/1992 câtă vreme locuința face parte din categoria prevăzută la art.7 alin.8 și nu din cea prevăzută la art. 7 alin.1. Astfel, instanța a încălcat principiul libertății contractuale și al autonomiei de voință, stabilind prețul de vânzare în condițiile D-L 61/1992.
Într-o ultimă critică apelanta pârâtă a invocat faptul că s-au încălcat și dispozițiile art. 969 cod civil, deoarece contractul de închiriere este accesoriu al contractului de muncă și își produce efectele până la data încetării contractului de muncă iar prin vânzarea spațiului se încalcă voința exprimată la încheierea contractului.
Nu s-a depus întâmpinare.
Apelul este nefondat.
Potrivit art. 7 alin. 1 din Legea nr. 85/1992, " Locuințele construite din fondurile unităților economice sau bugetare de stat, până la data intrării în vigoare a prezentei legi, altele decât locuințele de intervenție, vor fi vândute titularilor contractelor de închiriere, la cererea acestora, cu plata integrală sau în rate a prețului, în condițiile 61/90 și ale prezentei legi.
Potrivit art.7 alin.8 din Legea nr. 85/1992 "Unitățile economice sau bugetare pot să dețină și să construiască din fonduri proprii locuințe de serviciu, destinate închirierii salariaților acestora, cu contract de închiriere accesoriu la contractul de muncă. Modul de administrare și eventuala înstrăinare a acestor locuințe se vor stabili de consiliile de administrație, respectiv de conducerile unităților.
Potrivit art. 8 din Legea nr. 85/1992, "Construcțiile prevăzute la art. 7, în curs de execuție și nerepartizate nominal până la data intrării în vigoare a prezentei legi, pot fi vândute cu aprobarea organelor de conducere ale persoanelor juridice care le au în proprietate, în condițiile art. 2"
Din interpretarea acestor texte de lege stricto- sensum rezultă că există pentru unitățile economice constituite prin transformarea societăților cu capital de stat sau bugetare de stat obligativitatea înstrăinării către salariați, titulari ai contractelor de închiriere, a locuințelor construite, recepționate și repartizate nominal până la data intrării în vigoare a legii și facultatea pentru acestea de înstrăinare către salariați, titulari ai contractelor de închiriere, a locuințelor construite și repartizate nominal după data intrării în vigoare a legii.
Din probele administrate în cauză, reiese că imobilul în care se află apartamentul ce face obiectul litigiului a fost construit în anul 1981 și apartamentul a fost repartizat nominal după recepționare, deci înainte de intrarea în vigoare a Legii nr.85/1992 și în consecință locuința intră în categoria prevăzută de aliniatul 1 al art.7 existând pentru societatea proprietară obligativitatea de înstrăinare în condițiile D-L nr. 61/1990, adică la prețul stabilit după criteriile prevăzute de acest act normativ, la cererea titularului contractului de închiriere. În consecință, instanța nu a încălcat principiul libertății contractuale și al autonomiei de voință, stabilind prețul de vânzare în condițiile D-L 61/1992.
Curtea apreciază că nu s-au încălcat nici dispozițiile art. 969 cod civil câtă vreme legiuitorul este cel care a instituit obligativitatea adoptării unor măsuri de protecție socială a salariaților, instanța limitându-se doar la a obliga societatea de a respecta norma imperativă în sensul de a încheia contractul.
Prin decizia Curții Constituționale nr. 362/23 septembrie 2004 s-a reținut că art. 7 din Legea nr. 85/1992, republicată, instituie o limitare legală a dreptului de proprietate al persoanelor juridice respective, dar această limitare este justificată din punct de vedere social și moral, întrucât chiriașii au contribuit la construirea acestor locuințe.
Posibilitatea societății de a deține în proprietate locuințe se referă numai la locuințele construite după intrarea în vigoare a legii precum și la cele construite anterior și care până la data intrării în vigoarea legii nu au fost repartizate nominal și deci nu se pune problema unei interpretări greșite a legii în sensul lipsirii de conținut a normei juridice.
De asemenea, atât aliniatul 1 cât și aliniatul 7 al art.8 se referă la locuințele care a fost construite din fondurile proprii ale societății.
Față de aceste considerente, curtea va respinge apelul pârâtei ca nefondat, soluția instanței de fond fiind temeinică și legală.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge apelul declarat de pârâta SC SA, cu sediul în D T-S,-, jud. M, împotriva sentinței nr. 466/17.06.2009 pronunțată de Tribunalul Mehedinți Secția-Comercială în dosarul nr-, în contradictoriu cu reclamantul cu domiciliul în DTS,-,. 3,.1,. 30, jud. M, ca nefondat.
Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședința publică de la 22 octombrie 2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
- - - -
GREFIER
- -
Red. jud. R/30.10.2009.
Tehnored. /4 ex
Jud. fond.
23.10.2009
Președinte:Angela RădulescuJudecători:Angela Rădulescu, Carmen Popescu
