Angajarea raspunderii legea insolventei 85 2006. Decizia 1063/2008. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA
SECȚIA COMERCIALĂ operator - 2928
DOSAR Nr-
DECIZIA CIVILĂ Nr.1063
Ședința publică din 18 noiembrie 2008
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Csaba Bela Nasz
JUDECĂTOR 2: Maria Ofelia Gavrilescu
JUDECĂTOR: - -
GREFIER: -
S-a luat în examinare, la a doua strigare, recursul declarat de creditoarea Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului - B împotriva sentinței comerciale nr. 178 din 24 ianuarie 2008 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr- în contradictoriu cu debitoarea intimată T, reprezentată prin lichidator judiciar
La apelul nominal nu se prezintă părțile.
Procedura completă.
S-a făcut referatul cauzei de grefierul de ședință, care învederează faptul că la data de 12 noiembrie 2008 s-a depus prin registratura instanței o întâmpinare din partea T, în calitate de lichidator judiciar al debitoarei
Văzând că s-a solicitat judecarea în lipsă potrivit art. 242 alin. 2 din Codul d e procedură civilă, instanța lasă cauza în pronunțare.
CURTEA
Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:
Prin sentința comercială nr. 178 din 24 ianuarie 2008 pronunțată în dosarul nr-, Tribunalul Timișa respins cererea de antrenare a răspunderii patrimoniale a membrilor organelor de conducere ale debitoarei formulată de creditoarea T, prin declarația de creanță.
În temeiul art.131 din Legea privind procedura insolvenței a dispus închiderea proceduruii insolvenței față de debitoarea T și radierea acesteia din registrul comerțului de sub nr. J-, CUI -.
A acordat lichidatorului judiciar T un onorariu în sumă de 2.000 lei a cărui plată se va face din fondurile speciale aflate în administrarea UNPIR T, în temeiul art. alin. 4 din Legea Insolvenței, dispunându-se în acest sens comunicarea sentinței către UNPIR
În temeiul art.136 din Legea privind procedura insolvenței, a dispus descărcarea lichidatorului judiciar de orice îndatoriri și responsabilități cu privire la procedura, debitor si averea lui, creditori, titulari de garanții, acționari sau asociați.
În temeiul art.135 din Legea privind procedura insolvenței, a dispus notificarea sentinței judiciare debitorului, creditorilor, Direcției Teritoriale a Finanțelor Publice și Oficiului Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalului Timiș, pentru efectuarea mențiunii de radiere și în vederea publicării în Buletinul Procedurilor de Insolvență.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a constatat că la data de 25 octombrie 2007 lichidatorul judiciar T, desemnat să administreze procedura insolvenței debitorului T, a solicitat să se dispună închiderea procedurii, ca urmare a lipsei bunurilor din averea debitorului; că procedura concursuală a fost deschisă prin sentința nr. 237 din 24 mai 2007; că s-au întocmit și comunicat notificările în condițiile art. 61 din Legea privind procedura insolvenței; că notificarea a fost publicată și în ziarul Gândul din 10.07.2007, conform art. 61 alin.3 din Legea privind procedura insolvenței,
În temeiul art. 131 din legea privind procedura insolvenței, având în vedere că nu au fost identificate în averea debitoarei bunuri prin valorificarea cărora să poată fi îndestulată creanța creditoarei, iar creditorii nu se oferă să avanseze sumele necesare continuării procedurii, judecătorul sindic a dispus închiderea procedurii insolvenței și radierea debitoarei din registrul comerțului.
Având în vedre activitatea desfășurată și cheltuielile efectuate de lichidatorul judiciar, din fonduri proprii, precum și lipsa disponibilității în contul debitoarei, instanța a acordat lichidatorului judiciar T un onorariu în sumă de 2.000 lei a cărui plată se va face din fondurile speciale aflate în administrarea UNPIR T, în temeiul art. alin. 4 din Legea Insolvenței.
Referitor la cererea de antrenare a răspunderii patrimoniale a membrilor organelor de conducere ale debitoarei formulată de creditoarea T în cuprinsul declarației de creanță, judecătorul sindic a constatat că aceasta este neîntemeiată, întrucât nu sunt îndeplinite condițiile expres prevăzute de art. 138 din Legea insolvenței.
S-a arătat că prin cererea de antrenare a răspunderii patrimoniale a organelor de conducere ale debitoarei, creditoarea T nu invocă nici un motiv în fapt și nici un temei de drept în baza cărora aceste persoane ar fi răspunzătoare de starea de insolvență a debitoarei și de neachitarea creanței sale.
De asemenea, s-a arătat că, instituția creditoare nu a nominalizat nici persoana împotriva căreia își îndreaptă cererea, nu a indicat adresa de domiciliu, în vederea citării și cu atât puțin nu a dovedit săvârșirea de către administratorul social a vreuneia din faptele prevăzute de art. 138 alin. 1 din Legea insolvenței.
S-a motivat că răspunderea organelor de conducere, astfel cum este reglementată de art. 138 din Legea insolvenței, este condiționată de vinovăția acestora și de legătura de cauzalitate între faptele săvârșite și starea de încetare de plăți a debitoarei, care trebuie dovedite, nefiind prezumate de textul de lege.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs în termen legal creditoarea Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului -
Creditoarea recurentă a arătat că recursul fiind îndreptat împotriva unei hotărâri care potrivit legii, nu poate fi atacată cu apel, recursul AVAS nu este limitat la motivele de casare prevăzute de art. 304 Cod procedură civilă, instanța de recurs având posibilitatea să examineze în cauza sub toate aspectele, conform art. 304 indice 1 din același cod.
Când prin hotărârea dată, instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității prevăzute de art. 105 alin. 2(art. 304 pct. 5 Cod procedură civilă).
Când hotărârea nu cuprinde motivele pe care s sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii (art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă).
S-a susținut că hotărârea atacată este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă).
S-a învederat instanței că potrivit dispozițiilor art.138 lit. d) din Legea nr.85/2006 (dispoziții aplicabile în cauza dedusă judecății), răspunderea administratorilor se poate dispune dacă "au ținut o contabilitate fictivă, au făcut să dispară unele documente contabile sau nu au ținut contabilitatea în conformitate cu legea".
S-a menționat faptul că, potrivit art. 138 lit. d din Legea nr. 85/2006, simplul fapt că administratorul falitului nu a ținut contabilitatea conform legilor contabile, atrage răspunderea acestuia, deoarece nu există posibilitatea de a se analiza activul patrimonial, modul cum fost gestionat acesta, dacă debitorul a respectat dispozițiile legale privind inventarierea bunurilor, dacă a efectuat transferuri patrimoniale și în ce condiții,precum și felul în care administratorul folosit veniturile obținute.
S-a învedereat instanței faptul că potrivit teoriei și practicii juridice, în dreptul civil și în cel comercial operează două reguli principale: prima, că răspunderea delictuală operează pentru cea mai ușoară culpă și a doua, că indiferent de gravitatea vinovăției obligația de reparare prejudiciului cauzat este integrală, în sensul că cuantumul despăgubirii depinde de întinderea prejudiciului și nu de gravitatea vinovăției. În speță, indiferent de faptul că administratorul falitului a încălcat din culpă (neglijență) sau cu intenție normele de drept care îi impuneau ținerea corectă a contabilității și gestionarea cu atenție a patrimoniului și activității societății, acesta se face vinovat de încălcarea legii (contabilității, în cazul de față) situație care a determinat prejudicierea creditorilor.
Obligația administratorilor de a ține evidența contabilă conform legii și de aop rezenta lichidatorului și experților contabili desemnați de instanță, s-a motivat că reiese cu claritate din dispozițiile art. 73 alin.1 lit. c și alin. 2 ale art. 134 alin. 1 și 2 și ale art. 181 din Legea nr.31/1990 - Legea societăților comerciale, ale art.11 alin. 4 din Legea nr.82/1991, republicată - Legea contabilității.
S-a arătat că potrivit dispozițiilor art. 11 alin. 4 din Legea nr. 81/1991, republicată "Răspunderea pentru organizarea și ținerea contabilității, potrivit prevederilor prezentei legi, revine administratorilor care au obligația gestionării patrimoniului".
Mai mult decât atât, având în vedere faptul că potrivit art. 72 din Legea nr. 31/1990, republicată, obligațiile și răspunderea administratorului sunt reglementate de dispozițiile referitoare la mandat, instanța trebuia să aibă în vedere și prevederile art. 1540 Cod civil, în conformitate cu care mandatarul este răspunzător nu numai pentru dol, dar și de culpa comisă în executarea mandatului. De asemenea, potrivit alin. 2 al aceluiași articol, în cazul în care mandatul are caracter oneros, răspunderea mandatarului (administratorului) se apreciază cu mai multă rigurozitate.
Creditoarea a specificat că potrivit art. 374 din Codul Comercial, mandatul comercial este prezumat a fi cu caracter oneros, în speța de față administratorul nefăcând dovada contrarie.
S-a menționat că a suferit un prejudiciu "a cărui existență certă se stabilește prin constatarea de către judecătorul sindic nu numai a faptului că societatea a ajuns în încetare de plăți, ci și a împrejurării că obligațiile față de creditori nu pot fi plătite din averea debitorului." - - Răspunderea organelor de conducere ale debitorului în procedura insolvenței.
S-a susținut că este prezumată culpa administratorului falitei, potrivit art.1082 cod civil raportat la art.138 din Legea nr.85/2006, republicată.
În cauză răspunderea trebuie apreciată in abstracto, cu mai multă rigurozitate, având în vedere că administratorul a acționat în temeiul unui mandat comercial. În conformitate cu dispozițiile art. 1080 alin. 1 Cod civil, coroborat cu art. 1600 din același cod, devine operativ criteriul obiectiv care presupune compararea activității mandatarilor respectivi cu activitatea unei persoane diligente, care își subordonează măsurile luate exigențelor impuse de regulile de conviețuire socială.
Prejudiciul produs există, constând în însăși creanța cedată de T către, aceasta având un caracter cert și nefiind recuperată.
Art.138 din Legea nr. 85/2006 stabilește că prin săvârșirea de către administrator a uneia dintre faptele prevăzute la acest articol s-a angajat răspunderea civilă a acestuia, raportul de cauzalitate dintre faptă și prejudiciul creat creditorilor fiind prezumat.
Având în vedere aceste aspecte recurenta a solicitat admiterea recursului așa cum a fost formulat, modificarea în tot a sentinței recurate în sensul admiterii cererii de atragere a răspunderii patrimoniale a fostelor organe de conducere ale debitoarei.
În drept a invocat dispozițiile art. 299 - 316 Cod procedură civilă și Legea nr. 85/2006.
T, în calitate de lichidator judiciar al debitoarei T, a formulat întâmpinare (fila 14-15 dosar), solicitând respingerea recursului și menținerea primei instanței ca fiind temeinică și legală.
Examinând recursul declarat de creditoarea recurentă B, prin prisma criticilor formulate, a apărărilor lichidatorului judiciar, a dispozițiilor art. 304 pct. 5 și 9 și art. 3041din Codul d e procedură civilă, cât și din oficiu în baza art. 306 alin. 2 din același cod, Curtea constată că acesta este nefondat, urmând să-l respingă ca atare, având în vedere următoarele considerente:
Închiderea procedurii insolvenței față de debitoarea s-a realizat în baza dispozițiilor art. 131 din Legea nr. 85/2006, privind procedura insolvenței potrivit căruia" "În orice stadiu al procedurii prevăzute de prezenta lege, dacă se constată că nu există bunuri în averea debitorului ori că acestea sunt insuficiente pentru a acoperi cheltuielile administrative și nici un creditor nu se oferă să avanseze sumele corespunzătoare, judecătorul-sindic va putea da o sentință de închidere a procedurii".
În mod legal prima instanță, judecător sindic a respins cererea de antrenare a răspunderii patrimoniale a membrilor organelor de conducere al debitoarei, formulată de creditoarea T, prin declarația de creanță.
Prima instanță a apreciat în mod just că nu au fost invocate de către creditoare motive de fapt și temeiuri de drept în baza cărora organele de conducere ale debitoarei să fie răspunzătoare de starea de insolvență a acesteia.
Prin "Nota la Raportul final al debitoarei ", depusă de către lichidatorul judiciar, pentru termenul de judecată din 24 ianuarie 2008, s-a considerat că nu se impune atragerea răspunderii personale patrimoniale a administratorilor sociali ai debitoarei prin nici una din cerințele art. 138 alin. 1 lit. a-g din Legea nr. 85/2006.
Prin întâmpinarea depusă la dosar intimatul lichidator judiciar a specificat că nu se impune atragerea răspunderii fostelor organe de conducere ale debitoarei, întrucât nu există împrejurări concrete care să permită încadrarea activității administratorului în sfera cerințelor art. 138 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței.
Este fără îndoială că dispozițiile art. 138 din Legea nr. 85/2006 pun la dispoziția creditorilor mijloace și instrumente specifice în scopul satisfacerii creanțelor în situația în care starea de insolvență a societății a fost cauzată prin una din faptele prevăzute la alin. 1 al acestui text de lege.
Astfel, acțiunea de stabilire a răspunderii patrimoniale a persoanelor membre ale organelor de supraveghere din cadrul societății sau de conducere, precum și a oricăror alte persoane, și de obligare a acestora la suportarea unei părți din pasivul societății comerciale debitoare are un caracter special, justificat de particularitatea domeniului reglementat de Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței. Potrivit prevederilor alin. 1 al art. 138, administratorul judiciar sau lichidatorul, după caz, are legitimare procesuală activă pentru a solicita angajarea răspunderii persoanelor care au cauzat starea de insolvență a debitorului. În condițiile expres prevăzute de lege, art. 138 alin. 3, dacă aceștia au omis să indice, în raportul lor asupra cauzelor insolvenței, persoanele culpabile de starea de insolvență a patrimoniului debitorului persoană juridică ori dacă acesta a omis să formuleze acțiunea de stabilire a răspunderii patrimoniale a membrilor organelor de conducere ale societății comerciale și răspunderea acestor persoane amenință să se prescrie, calitatea procesuală activă este dobândită și de comitetul creditorilor.
Acest comitet acționează ca un mandatar al adunării creditorilor, care îndeplinește funcția de reprezentare a creditorilor înscriși în tabelul definitiv de creanțe în raporturile cu administratorul judiciar sau lichidatorul. Ca atare, în condițiile în care în tabelul definitiv de creanțe sunt înscriși prea puțini creditori, fapt ce împiedică formarea unui comitet, este evident că aceștia pot exercita personal toate atribuțiile pe care legea le prevede în sarcina comitetului, inclusiv aceea de a solicita judecătorului-sindic să autorizeze introducerea acțiunii privind stabilirea răspunderii membrilor organelor de conducere, orice altă interpretare a legii fiind de natură a crea consecințe grave cu privire la stabilirea activului debitorului, creditorii fiind privați de posibilitatea recuperării integrale sau în proporție cât mai Mac reanțelor, doar pentru că nu sunt în număr suficient pentru a forma un comitet. Prin urmare, o astfel de interpretare ar contraveni scopului declarat al legii, respectiv acoperirea pasivului debitorului aflat în insolvență, și ar nesocoti accesul liber la justiție al creditorilor aflați într-o atare situație, drept în egală măsură protejat prin Constituție, lucru care nu poate fi acceptat.
Chiar dacă scopul dispozițiilor art. 138 din Legea nr. 85/2006 este acela de a pune la îndemâna creditorilor o procedură specială prin care să-și poată acoperi creanțele de la persoanele vinovate de ajungerea societății în stare de insolvență, afirmațiile Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului B privitoare la instituirea unor prezumții de culpă și de cauzalitate între faptă și prejudiciu nu au nici o bază legală.
Într-adevăr, Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările ulterioare, Codul Comercial și Codul civil statuează că mandatarul este răspunzător nu numai pentru dol, ci și de culpă comisă în executarea însărcinării, în cazul unui contract de mandat cu titlu oneros răspunderea mandatarului este apreciată cu mai multă rigurozitate, mandatul comercial este prezumat a fi cu titlu oneros și că obligațiile și răspunderea administratorilor unei societăți comerciale sunt reglementate și de dispozițiile referitoare la mandat. Însă, în speță, nu se pune problema răspunderii fostului administrator social față de societatea falită pentru a fi incidente aceste prevederi legale, reproduse și de instituția creditoare prin cererea de recurs, ci de posibilitatea atragerii răspunderii patrimoniale personale a acestuia în condițiile speciale ale art. 138 din Legea insolvenței.
Cu toate că Statul Român, reprezentat prin Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului B, a suferit un prejudiciu a cărui existență certă este stabilită prin constatarea faptului că societatea debitoare a ajuns în încetare de plăți și că împotriva acesteia a fost declanșată procedura falimentului, imposibilitatea recurentei de a recupera creanța cedată de Casa de Asigurări de Sănătate T nu constituie o premisă suficientă care să determine instanța să oblige în mod automat fostul administrator social la plata datoriilor, această formă de răspundere neputând fi dispusă decât în condițiile statuate de art. 138.
În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de pct. 5 al art. 304 din Codul d e procedură civilă, referitor la faptul că prima instanță, prin sentința pronunțată, ar fi încălcat forme de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. 2, având în vedere că prin cererea de recurs creditoarea nu a dezvoltat în niciun fel aceste critici, Curtea se află în imposibilitate de a analiza temeinicia afirmațiilor sale.
Deși hotărârea atacată nu poate fi atacată cu apel, ceea ce face ca în speță să fie incidente și prevederile art. 3041din Codul d e procedură civilă, în conformitate cu care recursul declarat împotriva unei hotărâri care, potrivit legii, nu poate fi atacată cu apel, nu este limitat la motivele de casare prevăzute de art. 304, instanța de recurs având posibilitatea să examineze cauza sub toate aspectele, aceasta nu înseamnă că un recurs omisio medio devine în mod automat admisibil. Aceasta, pentru că instanța de control judiciar, soluționând calea de atac a recursului, nu trebuie să procedeze la o judecată din nou a procesului, ci numai să verifice dacă hotărârea primei instanțe a fost sau nu pronunțată cu respectarea legii, acest examen urmând să fie făcut numai în raport cu motivele invocate de recurent sau cele care ar putea fi ridicate din oficiu. Însă, din oficiu, în conformitate cu dispozițiile art. 306 alin. 2 din același cod, instanța poate ridica numai motive de ordine publică, asemenea motive nefiind identificate în speță.
Față de cele reținute, sentința atacată fiind temeinică și legală, iar recursul instituției creditoare nefondat, văzând și prevederile art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă, Curtea va respinge recursul declarat de creditoarea Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului - B împotriva sentinței comerciale nr. 178 din 24 ianuarie 2008 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr-.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de creditoarea Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului - B împotriva sentinței comerciale nr. 178 din 24 ianuarie 2008 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr-.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 18 noiembrie 2008.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
GREFIER
Red. /30.12.2008
Dact. /05.01.2009 -2 ex.
Primă instanță - Tribunalul Timiș
Judecător -
Președinte:Csaba Bela NaszJudecători:Csaba Bela Nasz, Maria Ofelia Gavrilescu
