Angajarea raspunderii legea insolventei 85 2006. Decizia 1245/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI -SECȚIA A VI-A COMERCIALĂ
DOSAR NR-
DECIZIA COMERCIALĂ NR. 1245
Ședința publică de 15 octombrie 2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Aurică Avram
JUDECĂTOR 2: Cosmin Horia Mihăianu
JUDECĂTOR I
GREFIER
.
Pe rol fiind soluționarea recursurilor formulate de recurenții și AUTORITATEA PENTRU VALORIFICAREA ACTIVELOR STATULUI, împotriva sentinței comerciale nr.22/03.02.2009, pronunțată de Tribunalul Giurgiu, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații - - prin lichidator și DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE
La apelul nominal făcut în ședință publică a răspuns recurentul, personal și asistat de avocat, cu împuternicire avocațială la dosar, lipsind recurenta AVAS și intimatele.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință după care:
Se solicită proba cu un înscris nou reprezentând un anunț de vânzare la licitație.
Curtea, deliberând, încuviințează recurentului prezent proba cu un înscris nou care se depune la dosar.
Nemaifiind alte cereri de formulat sau probe de administrat Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pe cererile de recurs.
Apărătorul recurentului solicită admiterea recursului propriu astfel cum a fost formulat, modificarea în parte a sentinței recurate, în sensul respingerii cererii formulate pe disp.art.138 din Legea nr.85/2006. Potrivit raportului lichidatorului judiciar nu există indicii privind menționarea persoanelor cărora le-ar fi imputabilă stare de insolvență. Susține că societatea în mod legal a înregistrat în bilanț sumele provenite din vânzarea la licitație a unor bunuri de către executorul judecătoresc.
Cu privire la recursul formulat de către recurenta AVAS, solicită respingerea acestuia, ca nefondat.
CURTEA
Prin cererea formulată în data de 24.06.2008 la Tribunalul Giurgiu, în cauza constituind obiectul dosarului nr- privind procedura insolvenței prevăzută de Legea nr.85/2006 derulată împotriva debitorului - -, lichidatorul desemnat în cauză, a solicitat să se dispună atragerea răspunderii patrimoniale pentru pasivul debitorului, față de administratorul acestuia, pârâtul, în temeiul prevederilor art.138 lit.c din legea menționată.
De asemenea, prin raportul de activitate depus la termenul din 11.11.2008 lichidatorul a solicitat închiderea procedurii insolvenței în temeiul art.132 din Legea nr.85/2006.
Prin sentința comercială nr.22 pronunțată la03.02.2009 în dosarul nr- Tribunalul Giurgiu, prin judecătorul sindic, a admis cererea de atragere a răspunderii patrimoniale formulată de lichidator, obligând pârâtul la plata sumei de 16.776 lei către Direcția Generală a Finanțelor Publice G și a sumei de 3.140,40 lei către creditorul Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, a dispus închiderea procedurii falimentului derulată împotriva debitorului, în temeiul art.129-132 din Legea nr.85/2006, radierea debitoarei din Registrul Comerțului și descărcarea lichidatorului de îndatoriri.
Pentru a pronunța această sentință comercială tribunalul a reținut, în ceea ce privește cererea de atragere a răspunderii patrimoniale că pârâtul a fost numit administrator al societății debitoare în anul 1995 iar în anul 1997 s-a procedat la privatizarea societății prin vânzarea a 60% din capitalul deținut de statul român. Obiectul de activitate al societăți debitoare a constat în executarea de lucrări agricole mecanizate. Potrivit procesului-verbal din 07.06.1999, în perioada ianuarie - aprilie 1999 societatea nu a desfășurat activitate, nici plata impozitului pe salarii, nu s-a întocmit cu regularitate balanța de verificare și nici nu s-au depus cu regularitate declarațiile de impozit pe profit și TVA. Debitoarea a înregistrat cheltuieli ridicate cu înființarea culturilor, achiziția de piese de schimb, carburanți. Pentru nerespectarea legii contabilității s-au aplicat amenzi și s-au calculat majorări și penalități la sumele datorate bugetului statului.
Prin nota de constatare din 17.04.2003 s-a reținut neplata la termen a TVA și a impozitului pe salarii. Averea imobiliară a debitoarei a fost adjudecată la 29.01.2002 în favoarea - SRL la prețul de 2.030 lei. Anterior, în anul 2001 s-a procedat la vânzarea silită a mașinilor agricole, utilajele rămase la intrarea în faliment având o uzură de 80-95%. Societatea a înregistrat pierderi începând cu anul 1997 iar în perioada 1999 - 2002 nu a mai desfășurat propriu-zis o activitate profitabilă.
În pofida neachitării datoriilor la bugetul statului scadente în anii 1999 - 2000 și a datoriei comerciale stabilite prin sentința civilă nr.1000/2000 a Tribunalul Teleorman, pârâtul nu a formulat cerere de deschidere a procedurii insolvenței ci a dispus continuarea activității, înregistrând exclusiv pierderea rezultată din executarea silită a activelor mobiliare și imobiliare. Pasivul societății a fost mărit și ca urmare a nerespectării regulilor privind ținerea evidenței contabile, după cum s-a constatat prin actele de control, soldate cu aplicarea de amenzi, majorări și penalități. Executarea silită din perioada 2001 - 2002 s-a finalizat prin adjudecarea bunurilor societății în favoarea unei terțe societăți al cărei asociat și administrator era soția pârâtului și în favoarea propriilor angajați, pârâtul dispunând astfel, în interes personal, continuarea unei activități fictive care a condus la pierderea întregului patrimoniu, cu consecința imposibilități achitării creanțelor bugetare.
Împotriva acestei sentințe comerciale pârâtul și creditoarea Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului au declarat recurs.
Prin recursul formulat de pârâtul, timbrat și în termen legal, s-a solicitat modificarea hotărârii atacate în sensul respingerii cererii de atragere a răspunderii patrimoniale ca neîntemeiată.
În motivarea recursului s-a arătat că în mod greșit pârâtul a fost obligat la suportarea pasivului debitoarei, nefiind îndeplinite condițiile prevăzute în acest sens de art.138 din Legea nr.85/2006.
Lichidatorul a indicat eronat în cererea pe care a formulat-o că ar fi fost numit în această calitate în cauză la 10.05.2005 în baza art.24 din Legea nr.85/2006, deși legea respectivă nu exista la acea dată.
Același lichidator a arătat că pârâtul trebuia să solicite deschiderea procedurii insolvenței față de societatea debitoare în baza Legii nr.85/2006, deși nici în perioada respectivă nu era în vigoare legea menționată, deschiderea procedurii intervenind în cauză în anul 2004. În raportul întocmit în luna aprilie 2005, lichidatorul a indicat că nu există indicii referitoare la persoane cărora le-ar fi imputabile starea de insolvență a societății debitoare. În același raport s-a menționat că în perioada 1996 - 1998 debitoarea a avut probleme financiare deoarece nu i s-au plătit lucrările efectuate de către terții beneficiari, care au avut pierderi în activitatea agricolă din cauza factorilor naturali negativi, în acest context nici debitoarea nemaiputând plăti furnizorii, salariile angajaților, debitele la bugetul statului, cu consecința încetării activității din 1998. Cu toate acestea, lichidatorul arată, în mod contradictoriu, că s-ar fi continuat o activitate care a dus la insolvență.
Debitoarea trebuia să înregistreze în bilanț sumele provenite din vânzarea la licitație a unor bunuri prin executorul judecătoresc.
În perioada 2000 - 2004 pârâtul a fost grav bolnav, pensionându-se pe motive medicale.
Actele și martorii audiați în primă instanță confirmă că pârâtul nu se face răspunzător de starea de insolvență a debitoarei. Invocarea în final și a prevederilor art.138 lit.d din Legea nr.85/2006 drept temei juridic al cererii lichidatorului nu se regăsește în forma inițială a acestei cereri.
Prin recursul formulat de creditoarea Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, în termen legal, s-a solicitat modificarea în parte a hotărârii atacate în sensul continuării procedurii insolvenței pentru punerea în executare, de către lichidator, potrivit art.142 din Legea nr.85/2006 a dispozițiilor sentinței privind obligarea pârâtului la plata unor sume către creditori, respectiv, pentru autorizarea creditorilor în acest sens.
În motivarea recursului s-a arătat, în esență, în raport cu dispozițiile art.304 pct.9 și art.3041Cod procedură civilă, mai întâi că dispunerea prin sentința atacată, a închiderii procedurii în temeiul art.132 din Legea nr.85/2006 în considerarea faptului că nu mai sunt bunuri ale debitorului care să poată fi valorificate, se constituie într-o practică greșită de executare a hotărârilor prin care judecătorul sindic atrage răspunderea patrimonială, contrară art.142 din legea menționată. Aceasta ținând cont de caracterul colectiv al procedurii insolvenței, inclusiv în ceea ce privește cererile întemeiate pe dispozițiile art.138, sumele obținute prin aplicarea acestor dispoziții nefiind plătite unor așa-ziși reclamanți ci către toți creditorii în conformitate cu ordinea de prioritate prevăzută de art.123 din lege. Sentința recurată încalcă, în ceea ce privește închiderea procedurii, prevederile art.140, 142 alin.1 raportate la art.136, art.2 și art.5 alin.1 din Legea nr.85/2006.
În cauză, în raport cu art.142 alin.2, înainte de închiderea procedurii judecătorul sindic trebuia să stabilească în sarcina lichidatorului obligația de a contacta un executor judecătoresc, pentru punerea în executare a dispozițiilor sentinței referitoare la suportarea pasivului și căruia să-i pună la dispoziție tabelul creditorilor în vederea distribuirii sumelor obținute din executarea silită. Lichidatorul nu poate fi descărcat de toate îndatoririle sale odată cu închiderea procedurii ci în sarcina sa trebuie să se rețină, în continuare, obligația de a pune la dispoziția executorului judecătoresc, după contactarea lui, a unui exemplar al tabelului definitiv al creditorilor. Închiderea procedurii atrage radierea societății debitoare din Registrul Comerțului astfel că atragerea răspunderii nu mai poate opera atât timp cât bunurile pârâtului sau contravaloarea lor trebuie aduse în averea debitoarei. societatea debitoare nu mai există nici pasivul acesteia și deci nu se mai poate dispune suportarea pasivului de către administratori; de asemenea, după închiderea procedurii, debitoarea nu ar mai fi legal reprezentată în instanță de lichidator pentru judecarea cererii formulate în temeiul art.138, acesta nemaiavând atribuții sau calitate procesuală.
Recurentul pârât a depus, în apărare, înscrisuri la dosar.
Față de acestea, analizând actele dosarului, Curtea reține următoarele cu privire la recursurile formulate în cauză:
În ceea ce privește recursul declarat de recurentul, trimiterile la prevederile Legii nr.85/2006 pe care lichidatorul reclamant le-a efectuat în cuprinsul cererii de atragere a răspunderii pârâtului, în ceea ce privește desemnarea sa și obligația debitorului de a formula cererea de deschidere a procedurii, sunt, desigur, eronate față de faptul că aspectele menționate se raportau, din punct de vedere cronologic, la Legea nr.64/1995, dar nu pot fi apreciate decât drept simple erori materiale, care nu sunt în măsură să influențeze soluționarea în fond a cererii de atragere a răspunderii, obiectul și motivarea acesteia din urmă fiind suficient de relevante pentru a înlătura orice incertitudine cu privire la temeiul juridic.
De asemenea, prin cererea formulată lichidatorul a solicitat atragerea răspunderii pârâtului în raport cu săvârșirea faptei prevăzute de art.138 alin.1 lit.c din Legea nr.85/2006.
În cuprinsul raportului final lichidatorul a menționat atragerea răspunderii și în temeiul art.138 alin.1 lit.d din lege, dar această mențiune nu poate fi considerată drept o modificare sau completare a cererii valabilă din punct de vedere procedural legal, astfel că în mod greșit tribunalul a dispus obligarea pârâtului la plata pasivului debitorului și în raport cu dispozițiile art.138 alin.1 lit.d, deși fapta prevăzută de acestea nu putea constitui obiectul legal al sesizării.
Pentru atragerea răspunderii, în raport cu dispozițiile art.138 alin.1 din Legea nr.85/2006 este necesară dovada îndeplinirii în mod cumulativ a condițiilor privind săvârșirea de către pârât fie și a unei singure fapte ilicite dintre cele enumerate limitativ în cuprinsul art.138 alin.1 și, de asemenea, privind existența prejudiciului, a legăturii de cauzalitate dintre fapte și prejudiciu și a vinovăției.
În ceea ce privește prima condiție, reclamantul a invocat săvârșirea de către pârât a faptei prevăzute de art.138 alin.1 lit.c din Legea nr.85/2006, în sensul dispunerii, în interes personal, a continuării unei activități care ducea, în mod vădit persoana juridică la încetare de plăți. În cuprinsul raportului de activitate din perioada 15.03. - 19.05.2005 administratorul judiciar, desemnat apoi și lichidator în cauză a precizat că nu există indicii privind persoanele cărora le-ar fi imputabilă starea de insolvență în raport cu informațiile pe care le-a deținut la acel moment. Nimic nu împiedica însă practicianul în insolvență ca, în raport cu informațiile noi, să-și modifice constatările în sensul formulării cererii de atragere a răspunderii.
Din raportul lichidatorului privind cauzele și împrejurările care au dus la apariția insolvenței rezultă că în perioada 1996 - 1998, pe parcursul a doi ani agricoli, debitoarea - - a continuat să-și efectueze activitatea de prestări servicii în agricultură în favoarea unor beneficiari, care nu i-au mai restituit contravaloarea lucrărilor.
climatici nefavorabili invocați de aceștia din urmă nu au fost dovediți în cauză, nici de către lichidator și oricum, nu justificau efectuarea lucrărilor fără plată pentru o perioadă atât de îndelungată.
Deși în lipsă de disponibilități, debitoarea nu a formulat cerere de deschidere a procedurii insolvenței iar activitatea de prestări servicii nu a încetat ci a continuat dar s-a redus treptat, din lipsă de mijloace, până la încetarea ei în anul 1998. Nici până la deschiderea procedurii nu a intervenit însă o declarație a debitoarei, pe proprie răspundere, în sensul încetării activității în mod generic, deși pierderile debitoarei au continuat să se acumuleze, atât prin adăugarea majorărilor și penalităților pentru debitele la bugetul de stat, intervenind starea de încetare de plăți și cu privire la acestea, cât și în urma executărilor silite având ca obiect activele mobile și imobile ale debitoarei efectuate împotriva acesteia în anul 2001 - 2002. În măsura în care activele au fost adjudecate de societatea comercială la care administrator era chiar soția pârâtului, astfel cum rezultă din înscrisurile la dosar, se probează și interesul personal al pârâtului, în contextul în care dispozițiile art.138 alin.1 lit.c nu disting între realizarea directă sau indirectă a acestui interes, iar în această situație menționarea în bilanț a sumelor rezultate din executarea silită nu prezintă relevanță.
În raport cu cele arătate, la care se mai poate adăuga faptul că în contestația la executare depusă la dosar debitoarea recunoaște continuarea activității chiar și la nivelul anului 2001, se poate reține săvârșirea de către pârât a faptei prevăzute de art.138 alin.1 lit.c din lege.
Condiția existenței prejudiciului vizează creditorii, în sensul ajungerii acestora în situația de a-și recupera mai greu creanțele, în cadrul procedurii insolvenței deschise ca urmare a stării de insolvență cauzată debitoarei prin fapta pârâtului. Îndeplinirea acestei condiții este dovedită în raport cu hotărârea de deschidere a procedurii în cauză.
În contextul celor arătate în legătură cu cauzele și împrejurările insolvenței, în măsura în care continuarea activității a generat debitoarei insuficiența disponibilităților și încetarea plăților se poate reține și că fapta respectivă a cauzat starea de insolvență.
Vinovăția pârâtului trebuie reținută în contextul în care acesta nu justifică continuarea efectuării fără plată a lucrărilor agricole pe mai mulți ani agricoli și nici nerecuperarea propriilor creanțe ale debitoarei.
Prin urmare, fiind îndeplinite cerințele legale, sentința atacată este temeinică și legală, în ceea ce privește admiterea cererii de atragere a răspunderii, recursul pârâtului fiind nefondat.
În ceea ce privește recursul declarat de creditoarea Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, Curtea reține că și acesta este nefondat, în primul rând deoarece potrivit art.131 din Legea nr.85/2006 închiderea procedurii se poate dispune în orice stadiu s-ar afla aceasta. Dispozițiile art.140 din lege reglementează posibilitatea utilizării sumelor obținute în urma executării sentinței prin care s-a dispus obligarea pârâților la plata pasivului debitorului, în cadrul procedurii de reorganizare judiciară sau al procedurii falimentului doar în cazul în care se justifică derularea în continuare iar nu închiderea unei astfel de proceduri.
În cazul în care intervine închiderea procedurii falimentului, cum este cazul în speță, legiuitorul a reglementat o ipoteză distinctă, în sensul prevăzut de art.142 alin.2 din lege, al distribuirii sumelor obținute în raport cu art.138 alin.1 de către executorul judecătoresc și aceasta fără să mai prezinte relevanță caracterul colectiv al procedurii ci ordinea de preferință și cuantumul creanței din tabelul definitiv consolidat de creanțe.
Dispozițiile art.142 alin.2 nu implică însă și demersul lichidatorului în sensul formulării cererii de executare silită la executorul judecătoresc, în lipsa unor dispoziții exprese cu caracter special în acest sens fiind aplicabil dreptul comun, potrivit căruia demersul arătat trebuie realizat de creditori. În sarcina lichidatorului, prin derogarea expresă a legiuitorului de la art.136 din Legea nr.85/2006, se menține doar obligația de a prezenta executorului judecătoresc tabelul definitiv consolidat de creanțe.
Radierea societății debitoare ca urmare a închiderii procedurii falimentului nu justifică reținerea dispariției pasivului acesteia, sub aspect procedural. Procedura reorganizării judiciare, procedura falimentului și acțiunea formulată în temeiul art.138 din lege constituie modalități procedurale distincte prin care în cadrul procedurii insolvenței se urmărește acoperirea pasivului debitorului, astfel că finalizarea procedurii falimentului nu înlătură posibilitatea continuării acțiunii în temeiul art.138 în același scop. De asemenea, pentru judecata cererii întemeiate pe dispozițiile art.138 din lege nu se pune problema reprezentării debitorului propriu-zis, pentru că acesta nici nu are calitate procesuală.
În consecință, având în vedre considerentele arătate, Curtea, în baza art.312 alin.1 Cod procedură civilă, va respinge ambele recursuri, ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECI DE
Respinge, ca nefondate, recursurile formulate de recurenții cu domiciliul în comuna, sat, județul G, și AUTORITATEA PENTRU VALORIFICAREA ACTIVELOR STATULUI cu sediul ales în B,--11, sector 1, împotriva sentinței comerciale nr.22/03.02.2009, pronunțată de Tribunalul Giurgiu, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații - - cu sediul în comuna, sat, județul G, prin lichidator cu sediul în G,-, județul G, și DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE G cu sediul în G,-, județul
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 15.10.2009.
Președinte, Judecător, JUDECĂTOR 3: Iulia
I
Grefier,
Red.Jud.
Tehnored.
Nr.ex.: 7
Fond: Tribunalul Giurgiu
Președinte:
Președinte:Aurică AvramJudecători:Aurică Avram, Cosmin Horia Mihăianu, Iulia
